Preasfințitul Teofil
Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Samarinencei
30 mai 2021
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.
Preacucernice părinte, preacuvioase părinte, iubiți credincioși,
Hrisos a Înviat!
Evanghelia acestei duminici ne arată cum a transformat Mântuitorul Iisus Hristos o femeie cu viață păcătoasă, într-o femeie cu viață sfântă. Din clipa în care s-a întâlnit cu El, și s-a lămurit în cele duhovnicești, ea a devenit apostol, și în cele din urmă muceniță. Femeia samarineancă este cunoscută ca fiind Sfânta Muceniță Fotini, dimpreună cu fetele ei. În cele din urmă și-au dat viața pentru Mântuitorul Iisus Hristos.
Așadar, Mântuitorul o întâlnește pe această femeie la puțul lui Iacov, undeva în zona Samariei, un teritoriu pe care evreii îl considerau spurcat. Samarinenii erau amestecați cu păgânii, credința lor era una iudaică dar amestecată și cu foarte multe credințe păgâne. Ei și-au construit chiar și un templu acolo pe Muntele Garizim, și, prin urmare între iudei și samarineni era respingere foarte mare, nu se întâlneau unii cu alții, se ocoleau. Dar Mântuitorul nu ocolește, nici ținutul și nici pe această femeie care a venit acolo să ia apă, și stând acolo lângă fântână Mântuitorul îi zice femeii, Dă-Mi să beau. Și ea rămâne uimită, cum un iudeu cere apă unei femei, care era samarineancă. Și Domnul îi zice, Dacă ai fi știut Cine este Cel Care îți cere apă, tu I-ai fi cerut, și El ți-ar fi dat apa cea vie. Și ea zice, Bine Doamne, dar noi de atâta vreme scoatem apă din această fântână, din acest puț, strămoșii noștri au făcut aceasta, iar cum Tu îmi vorbești de o apă vie, adică de izvorul acela de apă săltătoare care este în adânc. Femeia se gândea tot la apa aceasta naturală. Mântuitorul Se gândea însă la apa cea vie, la apa vieții, la darul Duhului Sfânt Care avea să se reverse peste toți cei ce credeau în El. Dar femeia n-avea cum să știe, cum să înțeleagă acest lucru. Și, Mântuitorul o trimite să-și cheme bărbatul. Și ea zice, Păi, nu am bărbat. Și Mântuitorul îi confirmă, Într-adevăr nu ai bărbat, cinci ai avut, iar cel cu care stai acum nu-ți este bărbat; adică stătea în concubinaj. Și femeia rămâne uimită că acest om îi cunoaște viața.
Și se vede că în ea erau și preocupări duhovnicești. Chiar dacă era o femeie care trăia în desfrânare, totuși avea preocupări duhovnicești, avea căutări. Își punea problema, unde este adevărata închinare. Și, zice, Văd că ești omul lui Dumnezeu. Uite, noi smarinenii ne închinăm pe Muntele Garizim. Voi iudeii vă închinați la Ierusalim. Spune-mi acum Tu care este adevăratul loc de închinare; unde este adevărata închinare. Și Mântuitorul îi spune, Femeie, voi vă închinați la ceea ce nu știți. Adică închinarea voastră este o născocire omenească. Dar noi, iudeii, ne închinăm la ceea ce știm. Adică închinarea care se aducea la Templul din Ierusalim era descoperire dumnezeiască, venea de sus în jos. De la Dumnezeu spre oameni. Și zice, Mântuirea este din iudei. Se vede că Dumnezeu a făcut această alegere, Dumnezeu l-a ales pe Patriarhul Avraam și l-a binecuvântat, și-apoi pe toți urmașii lui, și-a făcut din el un popor mare, un popor ales, din care avea să vină mântuirea întregii lumi, adică Mântuitorul Iisus Hristos.
Foarte important să sesizăm, că întâlnindu-Se Mântuitorul cu această femeie, nu o abordează din punct de vedere religios, nu-i pune întrebări despre credința ei. Nu Mântuitorul provoacă dialogul despre adevărata credință. El o tratează cu respect, așa ca pe un om. Îi cere un pahar cu apă. Lucru pe care spre exemplu ucenicii Săi nu l-ar fi făcut. Pentru că ei nu se puteau apropia de samarineni, și mai mult, aveau și un soi de dispreț față de femeie. Femeia era într-o condiție inferioară în acea societate. Femeia era considerată ca și un sclav; putea să fie văndută, cumpărată. Și totuși Mântuitorul o tratează cu respect pe această femeie, din punct de vedere uman. Îi cere un pahar cu apă. Și femeia văzându-se cinstită în felul acesta, îndrăznește apoi ca ea să declanșeze dialogul despre credință. Ea vine apoi și zice, Unde este adevărata închinare? Și Mântuitorul îi răspunde. Dacă L-a întrebat, îi dă răspunsul cel bun. Voi vă închinați la ceea ce nu știți, noi ne închinăm la ceea ce știm, pentru că mântuirea este din iudei.
Aici un alt lucru foarte important. Vedeți, în vremea noastră, foarte multă lume are această mentalitate: că toate religiile sunt bune. Toate credințele sunt bune. Toate duc în același loc. Potrivit acestei mentalități, Mântuitorul ar fi trebuit să zică, este bine și la Garizim, este bine și la Ierusalim, important este să te rogi. Cam așa gândesc oamenii. Mulți oameni gândesc în felul acesta. Important este să te rogi, nu contează religia. Ș,i vedem că Mântuitorul nu gândește așa, și nu dă un răspuns în felul acesta; ci zice, Voi vă închinați la ceea ce nu știți, iar noi ne închinăm le ceea ce știm, pentru că mântuirea este din iudei. Înseamnă că nu sunt mai multe căi de mântuire, nu sunt mai multe religii care sunt bune. Numai una singură. Adică cea care vine de la Dumnezeu. Care este descoperire dumnezeiască. Toate celelalte religii, păgâne, sunt încercări omenești de a-L găsi pe Dumnezeu, de a da niște răspunsuri la întrebările fundamentale, dar ele nu sunt adevărata închinare. Adevărata închinare este cea care vine de la Dumnezeu. Dumnezeu ne descoperă ce trebuie să știm despre El, și ce trebuie noi să facem pentru ca să-L putem cunoaște, pentru ca să ne putem întâlni cu El, să ne putem uni cu El. De aceea îi zice Domnul în continuare femeii, Vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr. Deci adevărata credință este duhovnicească, este descoperire de la Dumnezeu. Este adevăr dumnezeiesc.
Și din fericire, noi, creștinii, suntem pe această cale mântuitoare. Noi avem adevărata credință, avem adevărata închinare, plăcută lui Dumnezeu. Dar important este să vedem dacă într-adevăr trăim la înălțimea acestei slujiri. Pentru că și-n Vechiul Legământ, într-adevăr mântuirea venea de la iudei, și totuși, în rândul iudeilor Mântuitorul a văzut foarte multă fățărnicie. Și de aceea, cu asprime i-a sancționat pe farisei și a zis, Farisei fățarnici, sunteți ca mormintele văruite. Pe dinafară vă arătați frumoase, dar pe dinlăuntru sunteți plini de putregai. Vedeți această duplicitate, această religiozitate falsă. Adică pe dinafară mimăm evlavia, dar pe dinlăuntru lucrăm păcatul. Nu suntem în comuniune cu Dumnezeul cel adevărat. Și-aici trebuie să vedem dacă într-adevăr suntem în duhul dreptei credințe, sau doar formal respectăm dreapta credință. Nu este suficient să venim doar la biserică, să aprindem o lumânare, să dăm un pomelnic. Ci trebuie să fim și pe dinlăuntru în unire cu Dumnezeu. Evlavia pe care o avem aici în biserică, trebuie să o avem și în afara bisericii. Dacă aici în biserică suntem cuminți, și tăcuți, nu vorbim urât, la fel trebuie să fim și în afară. Cuminți, tăcuți, să iubim mai mult tăcerea decât vorba multă. Să nu vorbim decât doar dacă este nevoie, doar dacă suntem întrebați, să dăm întotdeauna răspunsul cel bun. Să nu vorbim cu patimă, să nu vorbim cu mânie. Zice Sfântul Apostol Pavel că omului duhovnicesc, omului credincios, nu-i stă bine să fie mânios. Un om care se mânie, înseamnă că încă nu are harul lui Dumnezeu în inimă. Cine are harul lui Dumnezeu în inimă are pace; are bucurie. Este îndelung răbdător, mult milostiv. Deci vedeți diferența, între religiozitatea aceasta exterioară, și religiozitatea lăuntrică. Și Domnul la aceasta ne cheamă. la închinarea în duh și în adevăr. Ceea ce arătăm înafară să fie și pe dinlăuntru.
Și-aș vrea să mai observăm un lucru din Evanghelia de astăzi. Această femeie s-a dus, și le-a spus celor din cetatea Sihar, că a găsit un om care i-a spus ei toate și ar putea să fie Mesia. Și mulți au venit. Și L-au ascultat, și L-au rugat să mai rămână împreună cu ei, și foarte mulți s-au convertit atunci și au crezut în Mântuitorul Iisus Hristos. Și la un moment dat i-au spus femeii, Credem, și pentru că tu ne-ai spus, dar credem și pentru că noi înșine ne-am încredințat. Vedeți, Credem și pentru că ne-ai spus, dar credem și pentru că noi ne-am încredințat. Noi credem, pentru că ne-au spus părinții noștri. Dascălii noștri. Ne-au învățat. Ne-au transmis dreapta credință. Și mulți spunem iarăși, eu sunt ortodox și eu așa voi muri. Așa au fost părinții mei, așa au fost strămoșii mei, așa rămân și eu, așa mor și eu. Dar oare, eu, m-am încredințat de credința pe care mi-au transmis-o moșii și strămoșii? Eu sunt convins de ea? Trăiesc în duhul acestei credințe? Nu este suficient să fiu ortodox doar pentru că mi-au spus părinții. Doar pentru că aceasta este credința moșilor și a strămoșior. Eu trebuie să fiu ortodox pentru că și eu la rândul meu m-am convins că ortodoxia este dreapta credință, este adevărul lui Dumnezeu care dă viață, care dă libertate. Care duce la dragostea, și față de Dumnezeu, și față de oameni.
Deci să vedem, să ne cercetăm. În ce stare suntem? Și dacă suntem în duhul dreptei credințe, să stăruim, și mai mult; să sporim duhovnicește. Iar dacă nu, să căutăm mai în adânc. Să ne încredințăm. Să fim convinși de credința noastră, și această credință să ne transforme, să ne transfigureze, să ne facă întru totul asemnători Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Căruia să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin.
Hristos a înviat!
***