Părintele Teofil  Roman  

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Intrarea Domnului  în Ierusalim

24 aprilie 2016  

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Praznicul de astăzi al Intrării Domnului în Ierusalim este în foarte strânsă legătură cu cel de ieri. Al învierii lui Lazăr din morți. Lazăr, prietenul Mântuitorului, care, mort fiind de patru zile, intrat deja în putrefacție, a fost înviat prin puterea cuvântului lui Hristos. De aceea, cele două Praznice au același tropar. Învierea cea de obște, mai înainte de Patima Ta încredințându-o, pe Lazăr din morți l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție, Biruitorului morții strigăm: Osana Celui dintru înălțime, binecuvântat ești, Cel Ce vii întru Numele Domnului. Înțelegem așadar din cuvintele acestei cântări, că prin minunea învierii lui Lazăr Domnul a vrut să ne încredințeze pe toți că la fel vom învia în Ziua cea de apoi, tot prin puterea cuvântului Său. Așa cum Lazăr a ieșit din mormânt, așa, toți oamenii vor ieși din morminte, vor învia. Vor învia însă unii spre învierea vieții, spre bucurie și fericire veșnică, iar alții vor învia spre învierea osândirii, spre chinurile cele veșnice.

    Minunea aceasta a învierii lui Lazăr i-a impresionat foarte mult pe iudei, și de aceea L-au întâmpinat pe Mântuitorul intrând în Ierusalim cu osanale. Cu stâlpări de finic. Au aruncat înaintea Lui veșmintele lor. Primindu-L în felul acesta ca pe un posibil împărat care vine să-i elibereze din robia romannă, și apoi să stăpânească împreună cu el peste toate neamurile pământului. Pe cât de mare le-a fost entuziasmul, făcându-I această primire, pe atât de mare le-a fost un pic mai târziu și dezamăgirea, văzând că Hristos nu a intrat în Ierusalim cu aceste intenții. El nu venise în acestă lume ca să-i stăpânească pe oameni cu autoritatea unui împărat pământesc, ci a venit în această lume ca să instaureze domnia iubirii smerite. Cel ce vrea să fie cel mai mare să fie slujitorul tuturor. Chipul acesta blând și smerit al lui Hristos a fost o pricină de mare sminteală pentru iudei, și de aceea foarte repede osanalele s-au preschimbat în huiduieli, și cu foarte multă înverșunare au lepădat dragostea lui Hristos, și-au spus, noi nu vrem alt împărat decât pe Cezarul. Au preferat să rămână sub tirania Cezarului, decât să primească domnia smerită a iubirii lui Hristos. N-au înțeles cuvântul Lui, n-au înțeles mesajul Lui.

     Dar noi suntem fericiți astăzi că-L recunoaștem pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind Biruitorul morții celei veșnice. Acesta este motivul pentru care am petrecut partuzeci de zile de post, luptându-ne cu patimile, care ne stăpânesc din fragedă copilărie, și căutând să-I facem loc lui Hristos în inima noastră. Să stăpânească El deopotrivă și mintea noastră, și inima noastră. Să devenim și noi asemenea Lui, blânzi și smeriți cu inima. Aceste două trăsături ale chipului lui Hristos, blândețea și smerenia, este de dorit să le dobândim și noi. Și acestea ar trebui să fie cu adevărat stâlpările cu care să-L întâmpinăm pe Hristos la acest Mare Praznic, dar nu numai, la fiecare Sfântă Liturghie și în toată vremea vieții, și atunci când ne vom muta și noi de la cele vremelnice la cele veșnice, să putem să ducem și noi aceste stâlpări de fapte bune; adică blândețea și smerenia inimii.

    A fi blând, nu înseamnă altceva decât a fi statornic în credință. A nu te lăsa clătimat de nimeni și de nimic. Hristos a rămas același și când a fost lăudat și slăvit de oameni, întâmpinat cu osanale, dar și când a fost huiduit și lepădat de toți, și condamnat la moarte. Chipul Lui nu S-a schimbat. Dragostea Lui a rămas aceeași și față de Tatăl, și față de noi oamenii. Ochii Lui, privirea Lui, era îndreptată către Tatăl Cel din ceruri. El nu dorea altceva decât să-I fie bineplăcut. Să-I facă ascultare. Chiar până la moarte. De aceea a spus la un moment dat, Eu nu am venit în această lume ca să fac voia mea ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis. În timpul Patimilor El avea privirea îndreptată către Tatăl. Și Se ruga stăruitor zicând: Părinte, de este cu putință îndepărtează de la Mine Paharul, dar nu cum voiesc Eu ci cum Tu voiești Părinte. Și voia Tatălui a fost ca să bea Paharul. Când era pe Cruce Răstignit a strigat: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Dar în cele din urmă cu abandonare a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu.

    Iată, ce înseamnă să fii blând. Să rămâi statornic în credință. Și această blândețe trebuie să o dobândim și noi creștinii. De aceea postim, de aceea ne rugăm, de aceea ne împărtășim. Ca și noi să fim statornici în credința noastră; să avem și noi ochii țintă la Hristos. Așa cum a trăit El în această lume, așa și noi trebuie să trăim, în această lume căzută.  Și noi putem avea parte, deopotrivă, și de fericire, și de chin. Și de laudă, și de dispreț. Dar orice s-ar întâmpla, privirea noastră trebuie să rămână țintă la Hristos. Inima noastră trebuie să fie lipită de El. Lui trebuie să-I dăruim toată viața și toată nădejdea noastră. Pentru că dacă nu vom face acest lucru, atunci cu siguranță că iarăși vom reveni în stăpânirea celui rău. Noi prin Botez am ieșit din stăpânirea diavolului și am intrat în stăpânirea lui Hristos. Dar dacă suntem neglijenți cu făgăduințele pe care le-am făcut atunci, dacă ne lăsăm iarăși ademeniți de duhul acestei lumi, atunci iarăși revenim în stăpânirea diavolului; el rămâne adversarul nostru până la ultima răsuflare și de aceea trebuie să fim cu foarte multă grijă. În timpul patimilor Domnul le-a adresat ucenicilor acest îndemn stăruitor: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Pentru că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios. Așadar, fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce nădăjduiesc în Domnul, care umblă în căile Lui, că aceia se vor bucura de El, și în veacul acesta, și în cel ce va să fie.

    Iar a fi smerit cu inima nu înseamnă altceva decât a dobândi dragostea smerită a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Smerenia nu este altceva decât o trăsătură a iubirii. Iubirea nu poate să fie decât smerită. Toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, ea nu cade niciodată. Ea nu stăpânește, și nu răstignește pe nimeni. Ci iată se smerește înaintea tuturor. Hristos, la Cina cea de Taină, a spălat picioarele ucenicilor, dându-le și lor, și nouă, pildă de a face mereu asemenea. Trebuie să ne spălăm mereu picioarele unii altora, adică trebuie să facem mereu lucruri smerite și umilicioase, arătându-ne în felul acesta dragostea. Și față de Dumnezeu, dar și față de aproapele nostru. Până să dobândim în inima noastră dragostea lui Hristos, smerenia pentru noi înseamnă efort ascetic. Noi trebuie să ne siluim să păzim acest chip al iubirii smerite a lui Hristos, chiar dacă nu simțim acest lucru cu inima. Nu este ușor, dar nu este altă cale. Dacă nu ne vom deprinde să fim smeriți, și să răbdăm tuturor toate, să ne lepădăm de noi înșine, să nu căutăm ale noastre ci întotdeauna ale aproapelui, atunci chinurile iadului ne vor stăpâni încă din această viață. Cine nu se deprinde să fie smerit și răbdător, va fi un om foarte chinuit. Și bineînțeles că-i va chinui mereu și pe alții.

    Așadar, să luăm aminte la acest îndemn al Mântuitorului Iisus Hristos: Învățați-vă de la Mine, că Eu sunt blând și smerit cu inima, și așa veți afla odihnă sufletelor voastre. Nu știu dacă în cele patruzeci de zile de post am reușit să dobândim în chip desăvârșit aceste virtuți, ale blândeții și ale smereniei, dar cât ne mai îngăduie Domnul în această viață încă mai putem lucra. Încă mai putem stărui în post și în rugăciune. Postul și rugăciunea de fapt nu se încheie în ziua de Paști, ci post și rugăciune trebuie să fie pentru tot timpul vieții, pentru toată vremea vieții care ne-a mai rămas de trăit în această lume. Și în ziua de Paști, din această perspectivă, și în ziua de Paști, este tot post și rugăciune, adică noi trebuie să lepădăm cu îndârjire păcatul din viața noastră. Și să facem loc chipului blând și smerit al Mântuitorului Iisus Hristos.

    Aș vrea să-mi închei acest puțin cuvânt cu o mărturie pe care am primit-o în aceste zile într-o spovedanie. Se știe că spovedania este un secret și nu trebuie să divulgăm secretul spovedaniei, dar cred că aici este potrivit să spun câte ceva, fără să se știe despre cine este vorba, pentru că este o mărturie foarte prețioasă. Printre multe cuvinte la acest Praznic am auzit și pe acesta, că din gura pruncilor și a celor ce sug Ți-ai săvârșit laudă. Adică Dumnezeu poate să lucreze foarte bine prin copii. El Însuși a luat chipul unui copil în această lume, El este Fiul Tatălui, smerit și ascultător, și ne cheamă și pe noi la această pruncie. Pruncie a inimii, nu pruncie a minții. Cu mintea trebuie să fim desăvârșiți. Dar cu inima trebuie să fim nevinovați ca și copiii. Așadar la una dintre spovedanii, o mamă mi-a povestit ceva ce pe mine m-a folosit foarte mult, și cred că ne-ar putea fi de folos nouă tuturor, în aceste zile. Se ducea copilul ei cu mașina, un copilaș de vreo patru cinci anișori, într-o zi însorită și foarte frumoasă; și încerca să-i atragă atenția copilului despre frumusețile cu care Domnul ne-a dăruit și ne-a binecuvântat. Uite cât de frumos strălucește soarele, uite cât de frumos înverzește natura, cât de frumos cântă păsărelele, dar copilul tăcea. Și nu reacționa în nici un fel. Și la un moment dat mama l-a întrebat nedumerită, uite, nu spui nimic? Și el a zis, după un moment de tăcere, știi, mămică, te rog să mă ierți, dar eu aș vrea să fiu mai mult așa ca sfinții. Să vorbesc mai puțin, și să mă rog mai mult. Auziți ce cuvânt, un copilaș de patru ani. Aș vrea să fiu ca și sfinții. Să vorbesc mai puțin, și să mă rog mai mult. Sunt convins că acest cuvânt a fost un cuvânt al lui Dumnezeu, o insuflare de la Dumnezeu, dăruită acestui copil neprihănit, un cuvânt, în primul rând pentru mama lui, dar apoi a fost un cuvânt foarte folositor și pentru sufletul meu, și sunt convins că acum și pentru dumneavoastră acest cuvânt poate să fie foarte folositor. În aceste zile ale Patimii Domnului ar trebui să vorbim mai puțin, și să ne rugăm mai mult. Pentru că toate cele petrecute sunt mai presus de minte și de cuvânt, și singură uimirea, singură rugăciunea, poate să exprime această taină a mântuirii neamului omenesc. În Sâmbăta Mare, Heruvicul sună în felul acesta: Să tacă tot trupul omenesc, și nimic pământesc să nu cugete întru sine, pentru că iată, Împăratul împăraților și Domnul domnilor vine să Se junghie și să Se dea mâncare credincioșilor.

    Așadar să rămânem cu acest cuvânt prețios: să vorbim cât mai puțin cu putință, și să ne rugăm cât mai mult cu putință, spre slava Domnului, și spre mântuirea noastră a tuturor. Iertați-mă.

    ***