Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

3 martie 2019

 În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Ne continuăm pregătirea noastră pentru Postul cel Mare, şi astăzi ne-a fost pusă înainte Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi. Ca să putem să postim postul cel adevărat, iată avem nevoie să ne ducem cu gândul la Judecata cea din urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos îi va judeca pe toţi oamenii, şi îi va despărţi aşa cum desparte păstorul oile de capre. Gândul acesta este cu adevărat înfricoşător pentru noi, să ştim că va veni o zi când vom fi judecaţi, când vor fi vădite toate faptele noastre. Şi, posibil că la prima auzire Evanghelia de astăzi contrastează cu cele pe care le-am auzit în duminicile trecute, Evanghelia cu Vameşul şi Fariseul şi de asemenea Evanghelia Fiului Risipitor, când am descoperit faţa unui Dumnezeu milostiv, bun şi iubitor de oameni, Care rabdă îndelung, Care aşteaptă, Care nu ţine seamă de păcatele noastre, ci se bucură de întoarcerea celui păcătos. Şi acum astăzi ni se pare că avem în faţă un Judecător Care nu ne va cruţa în Ziua cea de Apoi, ci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Dar să ştiţi că Acelaşi Dumnezeu Care a primit cu bunăvoinţă rugăciunea vameşului, Acelaşi Dumnezeu Care l-a primit pe fiul cel risipitor, Acelaşi va face şi Judecata cea dreaptă în Ziua cea de Apoi.

    Cum va fi această Judecată este de neînchipuit. Dar cu siguranţă că ea nu va fi o balanţă, un cântar, aşa cum ne închipuim noi, şi de o parte vor fi faptele bune, iar de cealaltă parte faptele rele, şi se va vedea unde va înclina balanţa mai tare. Judecata cea de Apoi nu va fi aşa. Ci va fi de fapt o revelaţie. În lumina Mântuitorului Iisus Hristos, fiecare se va vedea aşa cum este. Atunci se va vedea dacă într-adevăr noi avem părtăşie cu Mântuitorul Iisus Hristos, avem legătură cu El, ne place să fim împreună cu El sau nu. Pentru că aici în veacul acesta este posibil să ne amăgim. Să avem senzaţia că suntem împreună cu El, că-I aparţine, dar de fapt să nu fie chiar aşa. Să aparţinem mai degrabă păcatului şi celui rău decât Mântuitorului Iisus Hristos, chiar dacă aparent noi facem fapte bune sau mergem chiar la biserică, aşa cum am văzut în Parabola Vameşului şi a Fariseului. Fariseul era un om religios, un om care le făcea pe toate ca la carte, dar nu iubea. Nu-L iubea nici pe Dumnezeu, nu-l iubea nici pe aproapele. Aceeaşi imagine am avut-o şi în Parabola Fiului Risipitor. Fratele cel mare era un copil cuminte, care-I spune Tatălui, niciodată nu Ți-am călcat cuvântul, şi totuşi el nu-L iubea nici pe Tatăl său, şi nici pe fratele său. Deci iată cum poţi să ai aparenţa unui om corect, a unui om religios, dar care de fapt nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Şi lucrul acesta se va vădi în Ziua cea de Apoi. Dacă într-adevăr, prin viaţa noastră, prin faptele noastre, noi am avut părtăşie cu Mântuitorul Iisus Hristos sau nu.

    Din Evanghelia care s-a citit astăzi ne dăm seama, dacă suntem foarte atenţi, că Judecata ne aparţine nouă. Nu Mântuitorul va decide că unii sunt oi şi alţii sunt capre, ci El va constata această realitate. Ni se spune că El îi va despărţi pe oameni cum desparte păstorul oile de capre. Adică El va constata că unii sunt oi şi alţii sunt capre, dar alegerea a fost a noastră. Noi am ales să fim oi, sau să fim capre. Deci Judecata ne aparţine nouă. Mântuitorul Iisus Hristos spunea, cât a fost în această lume, că Acum este Judecata acestei lumi, Acum, stăpânitorul ei va fi izgonit afară. Şi întotdeauna Acum, până la sfârşitul veacurilor, este zi de Judecată. Această Judecată a noastră începe cu Sfântul Botez. Atunci noi alegem să ne lepădăm de satana şi să ne unim cu Hristos. Vă amintiţi, dacă aţi participat la Sfântul Botez, cum încep lepădările. Și preotul întreabă: te lepezi de satana? Mă lepăd. Te-ai lepădat de satana? M-am lepădat de satana. Te uneşti cu Hristos? Mă unesc cu Hristos. Şi crezi Lui? Cred Lui, ca Unui Împărat şi Dumnezeu. Deci iată judecata. Aceasta este judecata de care noi înşine o facem. Noi decidem să ne lepădăm de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui, şi să ne unim cu Hristos. Să mergem pe calea Lui până la ultima răsuflare. Şi această judecată trebuie să fie permanentă, trebuie să fie în fiecare zi. În fiecare zi pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu noi trebuie să facem mereu această alegere: de a fi cu Hristos, de a merge pe urmele Lui, de a face lucrarea Lui, sau mai degrabă de a ne lăsa noi, de a ne deschide inima ca Însuşi Domnul să-Și facă lucrarea întru noi.

    S-a vorbit în această Evanghelie despre faptele bune, despre faptele de milostenie. A zis Domnul, flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat şi Mi-aţi dat să beau, în temniţă şi M-aţi cercetat… De fapt Domnul a făcut această lucrare cât a fost în această lume, şi El continuă să o facă în noi şi prin noi, până la sfârşitul veacurilor. Faptele bune nu sunt îndreptăţirile noastre în faţa lui Dumnezeu. Adică noi facem o faptă bună şi pentru aceasta Domnul este obligat să ne răsplătească. Fapta bună este de fapt un semn al apartenenţei noastre la Hristos. Dacă noi facem fapte de milostienie, este un semn că Hristos locuieşte în noi, şi că El de fapt Își face lucrarea în noi şi prin noi. Deci e foarte bine să reţinem că prin faptele bune noi nu ne îndreptăţim înaintea lui Dumnezeu, nu ne cumpărăm mântuirea prin faptele bune. Ci faptele bune sunt un semn că noi aparţinem lui Hristos, că Hristos locuieşte în noi şi Îşi săvârşeşte lucrarea. El continuă să fie bun şi milostiv cu fiecare dintre noi. Ce înseamnă că: Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc? De fapt El este Cel care ne dă nouă mereu mâncare. El este Cel care ne dă şi hrana trupească, pâinea cea de toate zilele, dar tot El este Cel care ne dă Pâinea Vieţii, hrana Vieţii celei veşnice, adică El ne dă mereu Trupul şi Sângele Său, în Taina Sfintei Împărtăşanii. Însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau. Dar El este Apa Vieţii. El este Cel care ne adapă mereu pe noi pe toţi cu Apa cea Vie. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat. Dar El este Cel care ne îmbracă pe noi pe toţi cu veşmântul nestricăciunii. În Taina Sfântului Botez se întâmplă acest lucru. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Deci El este veşmântul nostru, şi haina noastră de lumină. În temniţă am fost şi M-aţi cercetat. Dar El este Cel care ne-a eliberat pe noi pe toţi din temniţa păcatului, din temniţa iadului. Deci iată, toată fapta bună de fapt Îi aparţine lui Hristos. Şi El o săvârşeşte în noi până la sfârşitul veacurilor. Dacă cineva face asemenea fapte de milostenie cum s-au pomenit în Evanghelia de astăzi, este un semn că Hristos locuieşte în el, şi săvârşeşte mereu aceste fapte bune, aceste fapte de milostenie. Iar nouă ne aparţine doar deschiderea. Deci noi putem doar să ne deschidem inima ca Hristos să locuiască mereu în noi. Aceasta este singura noastră faptă bună: credinţa în El şi deschiderea inimii noastre.

    Vedeţi, că drepţii nu ştiau despre asemenea fapte bune când au fost întrebaţi, când li s-a spus că au făcut asemenea fapte bune. Dar, zice, Doamne, noi niciodată n-am făcut aşa ceva. Tocmai pentru că ei au avut mereu sentimentul că sunt oameni păcătoşi, s-au osândit mereu pe ei înşişi. Dar Domnul, pentru smerenia lor, a putut să lucreze în ei. În schimb, cei păcătoşi, ei cumva sunt nedumeriţi. Zice, Doamne, dar noi dacă Te-am fi văzut, Ţi-am fi făcut aşa ceva. Adică sunt acea categorie de oameni care întotdeauna fac ceea ce merită. Adică dacă Te-am fi văzut pe Tine flămând, sau însetat, sau gol, cu siguranţă că Te-am fi ajutat. Dar să vezi un cerşetor, sau un ţigan, sau, acolo nu merită. Dar dacă pe Tine Te-am fi văzut, sigur Ţi-am fi făcut. Deci iată această gândire comercială, a omului lumesc, care face doar ceea ce merită. Dar dragostea nu este aşa. Şi dacă ei n-au făcut fapta bună înseamnă că Hristos nu a locuit în ei, chiar dacă au avut senzaţia că trăiau, au trăit în Biserică şi că au făcut fapte bune atunci când a meritat să o facă. Deci dacă Domnul zice: Mergeţi de la Mine blestemaţilor, nu înseamnă că Dumnezeu îi blesteamă. Să fim foarte cu luare-aminte. Că celor drepţi le spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu. Adică au fost binecuvântaţi pentru că ei au binecuvântat mereu pe Dumnezeu şi s-au smerit înaintea Lui. Cum spunem noi în rugăciunea Amvonului la sfârşitul Liturghiei: Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează. Adică cei care mereu Îl binecuvintează pe Dumnezeu şi Îi mulţumesc pentru toate, şi pentru cele rele, la fel ca şi pentru cele bune, aceia sunt cu adevărat binecuvântaţii lui Dumnezeu. Și sunt mereu învăluiţi de harul şi de milostivirea lui Dumnezeu. Dar dincolo se spune doar: Mergeţi de la Mine, blestemaţilor. Nu blestemaţii Tatălui Meu. Deci Dumnezeu nu blesteamă pe nimeni. Blestemul este tot al nostru, adică noi ne blestemăm pe noi înşine, lepădând pe Mântuitorul Iisus Hristos, lepădând dragostea Lui, lepădând Evanghelia Lui, făcând mai degrabă cele ale lumii, sau făcând chiar şi cele duhovniceşti în duh lumesc. Aici este marele pericol şi marea înşelare: că facem lucrurile Domnului, dar într-un duh lumesc. Și-atunci Domnul nu ne recunoaşte. Pentru că în altă parte în Sfânta Evanghelie se spune că unii se vor îndreptăţi înaintea Lui şi vor zice: Doamne, dar noi am propovăduit în Numele Tău, am făcut minuni în Numele Tău, am scos demoni în Numele Tău. Şi Domnul le va spune: Nicicând nu v-am cunoscut. Mergeţi de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea. Deci iată că poţi să faci faptele credinţei, dar care să se transforme în fărădelege. Şi cum aceasta? Pentru că le facem din mândrie. Şi din slavă deşartă. Din dorinţa de a fi lăudaţi de oameni şi din dorinţa de a fi lăudaţi şi apreciaţi de Dumnezeu, aşa cum am văzut la fariseu. Și la fratele cel mare. Deci iată marea înşelare, marele pericol: să faci faptele credinţei într-un duh lumesc, care până la urmă să te despartă de Mântuitorul Iisus Hristos.

    Deci vremea care vine, vremea postului, este pentru noi acum o vreme a judecăţii. Noi trebuie să ne judecăm mereu şi să vedem dacă cu adevărat aparţinem Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau nu. Dacă El cu adevărat Îşi săvârşeşte în noi lucrarea sau nu. Descoperind că nu se întâmplă acest lucru, atunci noi trebuie să ne căim mereu. Să rostim mereu rugăciunea vameşului, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Dumnezeule, fii milostiv mine păcătosului. Sau cuvântul fiului risipitor: Părinte, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, primeşte-mă ca pe o slugă, primeşte-mă ca pe un argat. Şi dacă noi ne judecăm pe noi înşine, şi ne osândim în faţa lui Dumnezeu, lui Dumnezeu Îi este bineplăcut acest lucru. Cu această judecată noi anticipăm Judecata cea mare. Dumnezeu nu judecă de două ori. Dacă noi acum ne-am judecat, Dumnezeu ţine cont de judecata noastră, şi El revarsă cu îmbelşugare mila Lui şi darul Lui peste sufletul nostru, încă de pe acum. Şi aceeaşi milostivire se va revărsa peste sufletul nostru şi în Ziua cea de Apoi.

    Deci, de pe acum noi trebuie să ne facem mereu judecată dreaptă în faţa lui Dumnezeu, în lumina Mântuitorului, în lumina Evangheliei Lui. Şi trebuie să ne punem mereu pe ultimul loc, aşa cum a făcut-o fiul risipitor. Şi dacă noi ne punem pe ultimul loc, atunci Domnul ne va slăvi, şi ne va pune pe toţi de-a dreapta Sa, pentru că El Îşi doreşte acest lucru, dacă şi noi ne dorim.

A Lui să fie slava, în vecii vecilor, Amin. Iertaţi-mă.

***