Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Tuturor Sfinţilor

Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Mănăștur, Cluj-Napoca

23 iunie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinţi şi iubiţi credincioşi,

    Înainte de marele praznic al Pogorârii Sfântului Duh, am avut o duminică în care i-am pomenit pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul Întîi Ecumenic. Şi cred că noi toţi am înţeles atunci cât de importantă este dreapta credinţă. Dacă nu credem drept în Mântuitorul Iisus Hristos, nu putem să primim darul Sfântului Duh. Sfinţii Apostoli s-au învrednicit de acest mare dar pentru că mai întâi au crezut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care a venit în lume să-I mântuiască pe cei păcătoşi.

    Vă amintiţi că la un moment dat Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Şi I-au răspuns: unii zic că eşti Moise, alţii că eşti Ilie, alţii că un oarecare mare prooroc. Dar voi? Voi cine ziceţi că sunt? Şi-atunci Petru a răspuns în numele tuturor: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Şi Domnul l-a încredinţat că a mărturisit adevărul. Şi i-a zi: Într-adevăr, tu eşti Petru, şi pe această piatră, adică pe mărturisirea pe care tu ai făcut-o, Eu voi întemeia Biserica Mea, pe care porţile iadului nu o vor birui. Și lucrul acesta s-a întâmplat în ziua Cincizecimii. Apostolii, care au crezut în dumnezeirea lui Hristos, care s-au încredinţat şi după Înviere de acest adevăr şi acum aşteptau în stare de rugăciune, L-au primit pe Duhul Sfânt, Care i-a întărit şi i-a luminat şi apoi au putut să iasă fără frică să-L mărturisească lumii întregi. Şi în acea zi, spunem că s-a întemeiat, s-a născut Biserica, ca şi Trup al Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi comunitate a tuturor celor care s-au unit cu El prin dreapta credinţă şi prin Sfintele Taine.

    În duminica aceasta de după praznicul Pogorârii Sfântului Duh, îi pomenim pe toţi sfinţii care din veac I-au bineplăcut lui Dumnezeu. Şi prin această pomenire în mod deosebit noi arătăm care este lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi-n lume. Adică El este Cel Care îi sfinţeşte pe oameni. Îi face întru totul asemănători Mântuitorului Iisus Hristos. Înţelegem că sfinţenia nu este un privilegiu pentru câţiva aleşi de Dumnezeu, după criterii doar de El ştiute, şi nu este nici măcar o performanţă pe care o realizează, iarăşi, câţiva, foarte puţini. Ci sfinţenia este un dar al Sfântului Duh, care se face tuturor celor care cred drept în Mântuitorul Iisus Hristos şi se încred în El, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Auzim la fiecare Sfântă Liturghie exclamaţia aceasta: „Să luăm aminte, Sfintele sfinţilor.” Este vorba despre sfinţii din Biserică. Despre noi toţi cei botezaţi, care suntem adunaţi aici în Numele Domnului nostru Iisus Hristos. Sfintele, adică Trupul şi Sângele Domnului, care se vor da sfinţilor, adică  tuturor celor ce s-au adunat în Biserică, şi care aşteaptă să primească acest mare dar, al vieţii veşnice. Şi care este răspunsul nostru: Unul este Sfânt, Unul este Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Adică noi recunoaştem că sfinţenia este doar a Lui şi noi suntem sfinţi pentru că El ne învrednicește, pentru că El ne dăruieşte această sfinţenie, prin revărsarea Duhului Său Celui Sfânt. Şi vedeţi că la fiecare Sfântă Liturghie se înnoieşte. Ne rugăm la Epicleză: Doamne, Cela Ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acesta Bunule nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ție. Deci mereu şi mereu se revarsă Duhul Sfânt peste noi, dar noi trebui să fim conştienţi, şi trebuie să fim cu inima deschisă.

    Din lecturile care s-au făcut astăzi la Sfânta Liturghie, din Apostol şi din Evanghelie, putem deduce două trăsături esenţiale ale unui om cu viaţă sfântă. Și în Apostol am auzit vorbindu-se despre credinţă. Prin credinţă oamenii sfinţi au biruit toate potrivniciile acestei lumi, toată lucrarea văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, şi aşa s-au unit cu Mântuitorul Iisus Hristos și L-au mărturisit cu curaj, până la sânge. Până la vărsarea sângelui. Iar Evanghelia ne descoperă o altă trăsătură a omului cu viaţă sfântă, şi anume dragostea. Un om sfânt este un om care-L iubeşte pe Dumnezeu. Care-L cunoaşte şi-L iubeşte pe Dumnezeu. Doar pentru că L-au iubit pe Mântuitorul Iisus Hristos, Apostolii, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ocrotitorii acestei Sfinte Parohii, şi pe care îi veţi pomeni la sfârşitul săptămânii care urmează, şi toţi mucenicii, au fost în stare să-şi dea viaţa pentru Mântuitorul Iisus Hristos; deci doar pentru că L-au iubit din toată inima. Tot din dragoste, nenumăraţi credincioşi au fost în stare să lase în urmă familie şi averi, poziţii sociale, tot ce ţine de bunăstarea aceasta lumească şi pământească, care ne este îngăduită de Dumnezeu. Dar aceştia, pentru că aveau un foc mistuitor în inima lor, le-au lăsat pe toate în urmă şi-au căutat locuri pustii. S-au dus în munţi, şi-n peşteri şi-n crăpăturile pământului, şi-acolo s-au dăruit cu toată fiinţa lui Dumnezeu. Acolo se rugau neîncetat, nu doar pentru mântuirea lor, ci pentru mântuirea întregii lumi. Plângeau nu doar pentru păcatele lor, ci pentru păcatele tuturor oamenilor. Şi tot din dragoste faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, foarte mulți credincioși s-au sfinţit trăind în viaţa de familie, care este binecuvântată de Dumnezeu. Dar înţelegându-o drept. Adică doi tineri care se căsătoresc, bărbat şi femeie, se căsătoresc în faţa lui Hristos, pentru că îşi doresc ca împreună să-L cunoască şi să-L mărturisească. Împreună să I se dăruiască. Nu se divinizează unul pe celălalt. Nu va spune unul despre celălalt tu eşti totul pentru mine, tu eşti viaţa mea, fără tine viaţa mea n-are nici un sens. Aceasta este o mentalitate greşită, care duce la foarte multe crize şi suferinţe. Nimeni nu poate să fie totul pentru mine decât Mântuitorul Iisus Hristos. Deci amândoi, soţ şi soţie, vor spune, Doamne, Tu eşti totul pentru noi, Tu eşti viaţa noastră… Se bucură dacă Dumnezeu îi binecuvintează cu copii. Dar dacă nu-i primesc, nu se mâhnesc, pentru că ei ştiu, că în Noul Legământ suprema binecuvântare nu este naşterea de prunci. Ci în Noul Legământ suprema binecuvântare este ca noi să ne naştem ca şi fii ai lui Dumnezeu… Chiar dacă au trăit în viaţa de familie, au trăit fără nici un fel de ataşament. Pe toate le-au primit ca pe un dar al lui Dumnezeu, şi pentru toate au mulţumit neîncetat, chiar şi pentru cele rele. Pentru că şi ele, cele rele, sunt până la urmă o îngăduinţă a lui Dumnezeu şi o pedagogie prin care El ne şlefuieşte, şi ne pregăteşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar sfinţenia este posibilă şi în viaţa de familie. Şi în viaţa pe care noi o numim obişnuită, şi despre care nouă ni se pare că nu este potrivită cu sfinţenia. Ba da. Sfinţenia, repet: nu este ceva de neatins, ci este un dar şi o chemare pentru noi toţi. Doar trebuie să înţelegem, şi să dorim să fim împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos. Și în veacul acesta, și în cel ce va să fie.

    Apostolii au avut curajul să-L întrebe pe Mântuitorul Iisus Hristos, să-I zică, iată, noi am lăsat toate pentru Tine. Oare cu noi ce va fi? Și le-a zis: toți cei care au lăsat pentru Mine familie și averi, sau orice altceva, însutit vor câștiga încă din veacul acesta, iar în cel viitor viața veșnică vor moșteni. Iar voi cei doisprezece veți sta pe douăsprezece scaune și veți judeca cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Dar noi oare, astăzi, am avea curajul să-I spunem Mântuitorului același cuvânt? Am putea spune și noi, Doamne, iată, noi am lăsat toate pentru dragostea Ta? S-ar putea să nu avem acest curaj. Pentru că n-ar fi adevărat. Mai degrabă nouă ni s-ar potrivi o altă întrebare: Doamne, cum să fac să le las pe toate în urmă? Cum să fac să nu-mi alipesc inima de cele lumești, de cele stricăcioase, de cele trecătoare? Și cu siguranță că Domnul ne-ar putea răspunde așa: Iată, primindu-le pe toate în dar, și mulțumind neîncetat. Acesta este, cred eu, un meșteșug duhovnicesc care este la îndemâna noastră a tuturor. Să recunoaștem că tot ce avem este darul lui Dumnezeu. Noi înșine suntem darul lui Dumnezeu, suntem lucrul mâinilor Lui, noi nu ne aparținem. De la El venim și la El ne ducem. De aceea spunem la fiecare Sfântă Liturghie „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate.” Deci noi înșine suntem lucrul mâinilor Lui, și tot ce avem este darul Lui pentru noi.

    Dacă observați, lumea aceasta, a fost zidită de Dumnezeu cumva, privindu-o prin ochii noștri. Dumnezeu pe toate le-a făcut așa încât să ni se potrivească nouă, așa încât noi să ne putem bucura. A creat atâta frumusețe, dar ne-a dăruit ochii cu care noi să putem să admirăm această frumusețe, și să ne bucurăm de ea. A creat armonia sunetului, ne-a dăruit urechi, cu care să putem percepe această armonie și să ne bucurăm de ea. A dăruit atâtea bunătăți, dar ne-a dăruit și gustul cu care să putem să percepem aceste îndulciri care vin de la El pentru noi. Deci toate le-a făcut vedeți prin prisma noastră, prin ochii noștri, toate le-a făcut la măsura noastră și pentru noi, așa încât noi să ne putem bucura mereu. Și să putem spune mereu: Mulțumesc Doamne.  Mulțumesc Doamne. Atât am fi de fericiți dacă am putea să spunem mereu: Mulțumesc Doamne, pentru cele mei banale lucruri, pentru că toate sunt darul lui Dumnezeu. Noi ne-am obișnuit cu ele, dar nu este nimic al nostru. Chiar și pentru un simplu duș pe care îl faceți la un moment dat, când sunteți osteniți și transpirați, spuneți: Mulțumesc Doamne, pentru că apa este darul lui Dumnezeu, nu este meritul nostru. Ne trezim la o nouă zi, să spunem: Mulțumesc Doamne, pentru că prin darul lui Dumnezeu și prin mila Lui ne-am ridicat la o nouă zi și soarele răsare prin bunăvoința lui Dumnezeu pentru noi, ne luminează și ne încălzește.

    Deci toate, toate sunt darul lui Dumnezeu pentru noi, și ar trebui să spunem mereu mulțumesc. Dar dacă nu spunem mulțumesc, dacă nu recunoaștem darul lui Dumnezeu, observați cum noi suntem mereu nefericiți, și mâhniți. Parcă nu ne mai ajunge nimic. Mereu vrem altceva, parcă așteptăm să vină altceva, care să ne umple golul din suflet. Dar acesta este motivul pentru care nu suntem împăcați, pentru faptul că nu spunem mulțumesc. Gândiți-vă că Mântuitorul a săturat cinci mii de oameni doar cu doi pești și câteva bucăți de pâine. Dar cum a reușit aceasta? Pentru că mai întâi a mulțumit. Și-a ridicat ochii spre cer și-a spus: Mulțumesc. Și după aceea le-a oferit ucenicilor și ucenicii mulțimilor. Iată ce putere are mulțumirea. Deci puținul acela a săturat cinci mii de oameni. Și la fel este și-n viața noastră. Dacă le primim pe toate cu mulțumire, chiar dacă ni se pare nouă că este ceva puțin, dar puținul acela poate să fie dătător de viață și de mângâiere. Dar dacă nu spunem mulțumesc, putem să avem toate bunătățile la picioarele noastre, pentru că nu vom fi împăcați.

    Așa că v-aș ruga să rețineți acest meșteșug duhovnicesc, care este la îndemâna tuturor, și care ne învrednicește pe toți de darul sfințeniei, de darul Duhului Sfânt. Slavă lui Dumnezu pentru toate. Inclusiv pentru cele care nouă ni se par mai puțin bune. Cum zicea dreptul Iov: dacă le-am primit pe cele bune, trebuie să le primesc și pe cele rele. Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat. Deci mereu să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, mereu să-I mulțumim, și-atunci darul lui Dumnezeu se va revărsa cu îmbelșugare peste sufletul nostru, și în veacul acesta, și în cel ce va să fie, Amin.

***