Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

14 aprilie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preasfinţia voastră, preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,

    Călătoria noastră spre marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se apropie de sfârşit. Această duminică este ultima în care accentul cade pe patimile noastre, pe suferinţele noastre. De mâine începând, poate chiar cu acest cuvânt al Evangheliei, atenţia ne va fi abătută spre Pătimirea lui Hristos. Toată vremea Postului celui Mare a fost pentru noi o şcoală, o şcoală a pocăinţei. Pocăinţă care trebuie să nască în sufletul nostru o dragoste curată, o dragoste fierbinte faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a iubit atât de mult încât Și-a dat viaţa pentru noi.

    În această duminică, ni se atrage atenţia asupra a două mari păcate: mândria şi desfrânarea. Sunt mari, pentru că sunt păcate împotriva iubirii, şi pentru că ele vin spre noi cu masca iubirii. Şi din pricina aceasta ele sunt foarte periculoase, şi pot să cadă cu uşurinţă chiar oameni sporiţi duhovniceşte.

    Prin cuvântul Evangheliei, ni se atrage atenţia asupra păcatului mândriei. Doi dintre Apostoli, Iacob şi Ioan, au venit la un moment dat în faţa Domnului Hristos, şi I-au adresat această rugăminte: Doamne, voim să ne dai să stăm, unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, în Împărăţia Ta. Şi ei credeau că fac aceasta din dragoste. Din dragoste faţă de Domnul şi Învăţătorul lor. Dar Domnul, cunoscând adâncul inimii lor, le-a descoperit că aceasta nu era o mişcare a iubirii, ci era mai degrabă o mişcare a mândriei. Sub masca iubirii faţă de Domnul Hristos, se ascundea mai degrabă dorinţa de stăpânire, dorinţa de a-i stăpâni pe ceilalţi, de a fi mai mari peste ceilalţi oameni, şi nu mai mari între ceilalţi oameni. Și de aceea Domnul i-a mustrat cu blândeţe pe cei doi, şi bine-nţeles, i-a învăţat pe toţi ucenicii, care s-au mâhnit, s-au tulburat pentru situaţia creată şi le-a zis: În această lume, cei care stăpânesc stăpânesc prin autoritate, prin putere. Dar între voi nu trebuie să fie aşa. Ci cel care va voi să fie mai mare între voi, va trebui să fie slujitorul vostru. Pentru că iată şi Eu, am venit în această lume, nu ca să Mi Se slujească, ci ca Eu Însumi să slujesc, şi să-Mi dau viaţa pentru mulţi. Iată marele pericol, care ne paște pe toţi. Sub masca iubirii, se poate ascunde o mândrie foarte mare, şi o dorinţă de a-i stăpâni pe ceilalţi oameni. Şi este de dorit, fiecare dintre noi să ne cercetăm şi să vedem, atunci când ni se pare că facem gesturi de iubire faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele nostru, să vedem dacă într-adevăr sunt gesturi de iubire, sau mai degrabă sunt mişcări ale mândriei.

    Fariseul, despre care ni s-a vorbit la începutul Triodului, credea că-L iubeşte pe Dumnezeu, făcând fapte bune. Și se ruga zicând: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni. Nu sunt nici ca acest vameş. Postesc, dau zeciuială, le fac aşadar pe toate cele bune. Şi lui Dumnezeu nu I-a plăcut această rugăciune, pentru că era, de fapt, un rod al mândriei. Fariseul dorea să se îndreptăţească pe sine în faţa lui Dumnezeu, şi bine-nţeles că şi în faţa oamenilor. Aştepta răsplată din partea lui Dumnezeu, şi de asemenea aştepta laude din partea oamenilor. Şi cred că ne recunoaştem şi noi în această ipostază. Adeseori, când facem ceva bun, pentru Dumnezeu sau pentru aproapele nostru, aşteptăm deopotrivă, şi răsplată, şi laudă, şi dacă nu le primim suferim foarte mult, ne tulburăm foarte mult, şi spunem că nu vom mai continua să facem binele pe care l-am făcut, de vreme ce nu suntem apreciaţi, lăudaţi, şi răsplătiţi. Atunci când se face ceva din dragoste, nu mai reacţionăm în felul acesta. Dragostea este gratuită. Fie că suntem răsplătiţi sau nu, fie că suntem lăudaţi sau nu, noi nu putem să facem altfel decât aşa. Sfântul Apostol Pavel descrie iarăşi foarte frumos cum arată dragostea. Ne spune că ea toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, niciodată nu cade. Să ne cercetăm aşadar, iubiţii mei, şi să vedem dacă într-adevăr, la sfârşitul acestor zile de post, în inima noastră cu adevărat a rodit dragostea curată, dragostea jertfelnică, dragostea gratuită. Și dacă nu este aşa, atunci înseamnă că mai avem de lucrat. Trebuie să continuăm pocăinţa noastră, să stăruim în rugăciune şi să-I cerem Domnului să ne vindece mintea şi inima. Și să aprindă El întru noi focul iubirii.

    Prin viaţa Sfintei Maria Egipteanca, care este pomenită în această a cincea duminică a Postului Mare, ni se atrage atenţia asupra păcatului desfrânării, care de asemenea se poate masca în chipul dragostei. Foarte mulţi dintre cei care trăiesc în desfrânare consideră că iubesc. Maria Egipteanca, atunci când s-a dedat desfrânării la o vârstă foarte fragedă, credea că prin acesta trăieşte deplina viaţă, trăieşte dragostea. Dar s-a dovedit că nu este aşa. Această aparentă dragoste nu i-a adus împlinire şi bucurie şi pace, ci i-a obosit şi i-a îmbolnăvit şi trupul, şi sufletul. La fel s-a întâmplat cu fiul risipitor: când a plecat de acasă în dorinţa de a-şi petrece viaţa în desfătări şi în desfrânări, credea că va găsi dragostea şi viaţa. Dar nu le-a găsit, a ajuns alăturea cu porcii. Şi-atunci şi-a venit în sine, şi a zis: în casa Tatălui meu şi slugile trăiesc mai bine decât mine. Mă voi întoarce şi voi spune Tatălui meu: Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta, primeşte-mă nu ca pe un fiu, ci măcar ca pe o slugă.

    Din nefericire, în zilele noastre foarte mulţi creştini trăiesc în desfrânare, şi justifică acest păcat crezând că este dragoste. Mai mult, să ştiţi că desfrânare nu este doar păcatul trupesc, ci desfrânare este tot ceea ce iubim mai mult  decât pe Dumnezeu. De aceea Mântuitorul Hristos zice: cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe fiu sau pe fiică, mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Pentru că aceasta este desfrânare. Adică este o încălcare a poruncii iubirii. Porunca întâia, şi cea mai mare din lege, ne cere nouă tuturor să-L iubim pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea. Poate că noi iarăşi ne amăgim crezând că este foarte bine dacă Îl punem pe Dumnezeu pe locul întâi; şi după aceea familia, prietenii, şi celelalte persoane. Dar în logica harului, în logica iubirii duhovniceşti, Dumnezeu nu trebuie să fie doar pe locul întâi ci trebuie să fie pe tot locul. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea; şi-apoi prin această dragoste îi iubim şi pe părinţi, şi pe copii, şi pe prieteni, şi de asemenea îi putem iubi şi pe duşmani. Pentru că-i socotim pe toţi egali, toţi suntem chipul lui Dumnezeu, toţi suntem zidirea lui Dumnezeu. Şi toţi avem nevoie de mântuire.

    Să fim aşadar cu multă luare-aminte la acest mare păcat al desfrâului, care poate veni spre noi sub masca iubirii. Ca să ne vindecăm de acest păcat este nevoie de multă pocăinţă şi de multă rugăciune. Maria Egipteanca a avut nevoie de patruzeci de ani, petrecuţi în pustia Iordanului, pentru ca să-şi vindece rănile păcatelor tinereţii. Cu siguranţă că fiecare, la locul lui şi la măsura lui, va avea nevoie de mult timp de pocăinţă dacă şi-a petrecut, dacă şi-a irosit tinereţea în desfrânări şi-n desfătări. De aceea Biserica atrage mereu atenţia tinerilor. Să nu-şi cheltuiască tinereţea în desfrânare, pentru că desfrânarea îmbolnăveşte şi trupul, şi sufletul. Desfrânarea împietreşte inima. Paralizează în noi puterea de a iubi. De aceea tinerii care au trăit mai multe relaţii care s-au destrămat ajung în neputinţa de a se mai îndrăgosti. Nu mai pot să-şi asume o relaţie. Inima lor este împietrită. Și după aceea tot ce se mai poate face este doar o înţelegere, o târguială. Vedem dacă ne convine sau nu, dacă corespunde aşteptărilor şi pretenţiilor noastre sau nu, dar aceasta nu este dragoste, aceasta este târguială. Când iubeşti, nu te mai gândeşti, îţi asumi toate riscurile, orice s-ar întâmpla. Și la bine şi la rău, mergi cu cel iubit până la capăt, până la moarte. Deci dragostea nu este târguială, nu este înţelegere, ci dragostea este un miracol, este o minune. Este asumare responsabilă, şi în faţa lui Dumnezeu, dar şi în faţa oamenilor.

    Să reţinem așadar, iubiţii mei, în această duminică, acest mesaj foarte puternic: că dragostea nu înseamnă nici putere, şi nici plăcere. Dragostea înseamnă slujire, şi dăruire, jertfelnică. A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea, și în vecii vecilor, Amin.

***