Părintele Teofil Roman 

Înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului – Nicula        

13 august 2015 

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,  

    Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru această seară binecuvântată, Îi mulțumim că ne-a îngăduit să ajungem și anul acesta aici, la Mănăstirea Nicula, și să o cinstim pe Preasfânta Fecioară Maria, să sărbătorim Adormirea ei, sau mai bine zis mutarea ei la cele veșnice, și cu trupul și cu sufletul. Maica Domnului se bucură de noi toți și ne primește cu toată dragostea, cu toată căldura ei de mamă. Și din Icoana ei Făcătoare de Minuni de aici de la Mănăstirea Nicula, ne privește pe toți cu o tăcere înțelegătoare, aș zice. Pentru că vedeți, noi îi spunem Maicii Domnului foarte multe lucruri, cum zicem în cântare, am venit Măicuță să ne mai vedem, să ne spunem dorul care-l mai avem, adică dorul nostru dar și durerile noastre. Și cu siguranță că și bucuriile noastre. Toate i le mărturisim, și uneori poate cu multe cuvinte, dar Maica Domnului tace. Așa cum dealtfel toată viața ei, câtă a trăit-o în această lume, ea foarte mult a tăcut.

    Vedeți, că în Sfânta Evanghelie sunt foarte puține cuvinte rămase din gura ei, pe care le-au consemnat Sfinții Apostoli. Cred că sunt două. Esențiale. Primul este cântarea de laudă pe care i-a adus-o lui Dumnezeu atunci când s-a întâlnit cu dreapta Elisabeta, când a zis: Mărește sufletul meu pe Domnul, și se bucură duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, și toate celelalte… Iar celălalt cuvânt este cuvântul de la nunta din Cana Galilei. Când Maica Domnului, pe de o parte, Îl îndeamnă pe Fiul ei să aibă grijă de nuntași, care au rămas fără băutură la nuntă, de familia aceea care a făcut nuntă, dar pe de altă parte le spune și ucenicilor, și acesta este cuvântul prețios: Faceți tot ceea ce vă va spune El. Așadar, prin aceste două cuvinte noi putem desluși ceea ce a trăit Maica Domnului în tăcere și cu foarte multă discreție. Adică o dragoste fierbinte pentru Bunul Dumnezeu, L-a iubit, așa cum zice porunca, din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea, dar cu dragoste fierbinte și pentru om. Adică pentru toți oamenii, pentru întregul Adam. Pentru că Maica Domnului, la fel ca și Bunul Dumnezeu, dorea și dorește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Dar toate acestea Maica Domnului în tăcere le-a trăit. Ea, mai mult cu fapta decât cu cuvântul, a trăit dragostea ei nesfârșită, atât față de Dumnezeu cât și față de om.

    Mântuitorul Iisus Hristos de asemenea a petrecut cu destul de multă tăcere în această lume. Cu siguranță că El a vorbit mai mult decât Sfânta Fecioară Maria, pentru că El a venit în această lume ca să ne descopere nouă tuturor Calea, Adevărul și Viața. Dar în același timp a iubit și tăcerea. Și ni se spune în Sfânta Evanghelie că adeseori se retrăgea în singurătate, și așa Se ruga lui Dumnezeu. Mai mult, i-a îndemnat pe ucenicii Săi, și pe toți cei care-L ascultau, să fie foarte atenți la cuvânt, pentru că zice, pentru orice cuvânt deșert care va ieși din gura voastră va trebui să dați seamă în Ziua cea de Apoi. Cred că acesta este motivul pentru care toți Sfinții Părinți au iubit și au prețuit foarte mult tăcerea. De la ei ne-a rămas o mărturisire foarte frumoasă, foarte adâncă. Anume, zic Sfinții Părinți că tăcerea este de aur. A vorbi despre Dumnezeu este de argint. Iar restul este osândă. Așadar tăcerea este de aur. Pe aceasta Maica Domnului a prețuit-o și a trăit-o în toată viața ei, pe aceasta au prețuit-o și au trăit-o toți Sfinții noștri Părinți. Și pe aceasta cred că ar trebui să o prețuim și noi.

    Noi trăim într-un veac în care se vorbește foarte mult. Vorbim foarte mult în afara bisericii. Și bine-nțeles că vorbim în deșert. Nu vorbim despre Dumnezeu, nu e vorbirea aceea de argint. Ci vorbim în deșert. Vorbim minciuni, vorbim lucruri hulitoare la adresa lui Dumnezeu, la adresa semenilor noștri. Vorbim pur și simplu, pentru că nu ne place să ne rugăm. E semnul că nu-L cunoaștem și nu-L iubim pe Dumnezeu. Un om care-L cunoaște și-L iubește pe Dumnezeu vorbește foarte puțin, pentru că el preferă să tacă, și-n inima lui să se roage neîncetat. Vorbim foarte mult și în biserică, din nefericire. Am fost foarte mâhnit, mai ales când a început slujba aici, să aud un murmur, un zumzet, aproape toată lumea sau foarte multă lume vorbea, deși s-a auzit că a început slujba, dar nu s-au oprit. Așa cum nici în ceasul acesta, nici în clipa aceasta, și acum aud voci. Oameni care vorbesc altceva, adică nu sunt cu luare-aminte la rugăciune, la cuvântul de învățătură… E foarte dureros. Că în biserică, la sfintele slujbe, vorbim. Vorbim altceva decât ceea ce ar trebui să vorbim în biserică, adică să fim cu luare-aminte la cuvântul lui Dumnezeu, la cuvântul rugăciunii.

    Vorbim destul de mult chiar și-n rugăciune. Mântuitorul a atras atenția să nu spunem multe lucruri ca și păgânii în rugăciune, care credeau că în poliloghia lor Îl înduplecă pe Dumnezeu. Și aparent acest cuvânt este în contradicție cu Rugați-vă neîncetat. Adică pe de o parte să nu spunem multe în rugăciune, pe de altă parte să ne rugăm neîncetat. Aparentă este contradicția. Trebuie să ne rugăm neîncetat, dar cu cuvinte puține, cu cuvinte adânci. Cuvinte care să exprime într-adevăr starea noastră înaintea lui Dumnezeu, fie starea de muțumire și de slăvire, fie starea de pocăință. Sau deznădejdea noastră, sau nevoia noastră de ajutor de la Dumnezeu. Toate acestea se exprimă prin cuvinte puține și adânci. Petru, când a simțit că se cufundă în valurile mării, a strigat doar, din adâncul inimii, Doamne scapă-mă. Iată rugăciunea. Doamne scapă-mă, Doamne mântuiește-mă, nu mă lăsa să mă pierd. Rugăciunea aceasta se naște atunci când omul simte pierzania. Când simte că fără Hristos se scufundă. Câtă vreme avem privirea ațintită spre Hristos, mergem pe mare ca și pe uscat. Când ne îndepărtăm privirea de la Hristos, sau ne îndoim de El, atunci începem să ne scufundăm; dar dacă strigăm din adâncul inimii Doamne scapă-mă, Doamne mântuiește-mă, atunci Domnul ne întinde mâna binevoitor, și ne duce în corabia mântuitoare. Așadar, la rugăciune cuvinte puțin dar cuvinte adevărate, cuvinte adânci. Cuvintele de la sfintele slujbe sunt multe, dar sunt cuvinte dătătoare de viață. Dacă le primim în mintea noastră și în inima noastră, ne vor curăți mintea și inima și ne vor sfinți viața noastră.

    Vorbim foarte mult la spovedanie. Am constatat și noi duhovnicii, cu mâhnire constatăm că foarte mulți oameni vin la spovedanie vorbind în deșert. Spunând foarte multe lucruri fără să surprindă esențialul. Transformăm spovedania într-o ședință de psihologie, nu căutăm de fapt pocăința, nu exprimăm regretul nostru că am rănit iubirea lui Dumnezeu. Ci exprimăm regretul că am pierdut confortul nostru lăuntric. Ne simțim rău, ne simțim împovărați atunci când păcătuim. Dar nu neapărat simțim durere că am rănit iubirea lui Dumnezeu, și de aceea vorbim mult și la spovedanie. Avem tendința să îl convingem pe duhovnic de ceea ce noi credem că trebuie să-l convingem, că el trebuie să ne înțeleagă. Nu duhovnicul trebuie să te înțeleagă. Dumnezeu te înțelege. El ascultă spovedania ta. El pune și-n inima duhovnicului cuvânt mântuitor pentru tine. Și El ar trebui să-ți dea și ție cuvânt adevărat de pocăință și de spovedanie, dacă l-ai cere, cu umilință, atunci când vii la spovedanie. Deci să fim cu multă luare-aminte. Să nu transformăm spovedania într-o ședință de psihologie, ci să fie într-adevăr o manifestare a pocăinței noastre. Să surprindem cu adevărat lucrurile cu care am rănit iubirea lui Dumnezeu și să suferim pentru aceasta, să cerem iertare, cu simplitate. Și cu siguranță că Domnul ne va oferi această iertare. Abia așteaptă să ne ofere această iertare…

    Poate că vorbim mult și la predică, noi preoții, duhovnicii. Poate fi și pentru noi aceasta o ispită. Să vorbim poate mai mult din înțelepciunea noastră, și să nu căutăm cuvânt de la Dumnezeu. Să ne ierte Dumnezeu… Să mă ierte și pe mine în seara aceasta dacă vorbesc în deșert. Așadar vorbim. Vorbim mult. Și-n biserică, și-n afara bisericii. Dar, ar fi mult mai de folos să prețuim tăcerea, să căutăm tăcerea. Poate că nu este ușor în veacul nostru, dar nu este imposibil. Dacă vom căuta dragostea lui Dumnezeu, vom înțelege și vom simți tot mai mult ce înseamnă tăcerea înțelegătoare. Sigur că și tăcerea uneori poate fi supărătoare. Dacă nu este o tăcere în Dumnezeu. De aceea Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, ne-a lăsat o foarte frumoasă rugăciune, rugăciune de dimineață, în care vedem grija aceasta a Părintelui pentru cuvântul cel viu, pentru cuvântul cel adevărat. Și printre altele zice Părintele în această rugăciune: „Învață-mă Doamne, ce trebuie să vorbesc, și cum trebuie să vorbesc. Și dacă trebuie să tac, inspiră-mă să păzesc tăcerea într-un duh de pace, care să nu pricinuiască nici o pagubă aproapelui meu.” Auziți, ce grijă avea Părintele Sofronie? Să nu pricinuiască nici o pagubă aproapelui. Fie că vorbește, fie că tace. Dacă vorbește, să fie cuvânt de la Dumnezeu, să fie cuvânt viu, cuvânt adevărat, cuvânt mângâietor, cuvânt dătător de viață. Iar dacă tace, să fie tăcere în Dumnezeu, să fie o tăcere mângâietoare, să nu fie o tăcere care să rănească pe aproapele. Ne-am putea impropria și noi această rugăciune. O găsiți în anumite cărți de rugăciuni, în ultimele ediții ale Cărții de rugăciuni care a apărut la Arhiepiscopia noastră găsiți această rugăciune de dimineață a Părintelui Sofronie, cred că o găsiți și pe internet. Să o rostiți cu luare-aminte în fiecare zi și să vă impropriați duhul acestei rugăciuni, și iată, mai ales, aceste cuvinte, prin care noi trebuie să exprimăm grija noastră față de cuvântul pe care îl rostim, și față de tăcerea pe care trebuie să o păstrăm.

    Dacă vom reuși să păstrăm tot mai mult tăcerea, atunci vom reuși la un moment dat să auzim și glasul lui Dumnezeu în mintea și-n inima noastră. Noi ne-am obișnuit să credem că rugăciunea este mai mult pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu să facă El ceea ce noi ne dorim. Dar să știți că rugăciunea are un obiectiv mult mai adânc. Noi trebuie să ne rugăm întru așa măsură, încât noi să auzim glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Nu Dumnezeu trebuie să ne audă pe noi, pentru că El știe toate ale noastre, înainte de a le rosti. Dar noi trebuie să auzim glasul lui Dumnezeu, să cunoaștem voia lui Dumnezeu, și să împlinim voia lui Dumnezeu în viața noastră. Iar toate acestea nu sunt cu putință decât în tăcere.

 A lui Dumnezeu să fie slava, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

 ***