Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Despre grijile vieții

7 iulie 2019

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    În Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie L-am auzit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbindu-ne cât de importantă este dreapta credință pentru viața noastră duhovnicească. Pe cât de importantă este lumina soarelui pentru viața biologică, la fel de importantă este lumina duhovnicească, lumina care vine de la Mântuitorul Iisus Hristos, Soarele Dreptății, pentru viața noastră lăuntrică, pentru viața noastră veșnică, pentru că viața este un dar de la Dumnezeu pentru veșnicie. Dumnezeu nu ne-a creat pentru o existență temporală, ci ne-a creat pentru existență veșnică.

    Așa înțelegem cuvintele pe care le-am auzit dintru începutul Evangheliei. Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat. Adică prin ochi, noi percepem lumina care vine de la soare, și în această lumină noi ne mișcăm, și putem să ne trăim viața noastră biologică. În același timp, Mântuitorul ne atrage atenția și asupra luminii duhovnicești. Zice: ia seama, ca nu cumva lumina care este în tine să fie întuneric. Cum adică lumina care este în tine să fie întuneric? Înțelegem că din punct de vedere duhovnicesc putem să avem senzația că suntem în lumină dar de fapt să nu fim în lumină. Putem să trăim într-o lumină falsă, așa cum și din punct de vedere fizic vedem că benficiem de o lumină artificială. Este și aceasta o lumină care ne ajută, dar nu este la fel ca și lumina care vine de la soare. La fel și din punct de vedere duhovnicesc, pot să fie și alte lumini, care să ne dea senzația că suntem pe drumul cel bun, că suntem într-o bună rânduială, dar de fapt să fim în înșelare. Lumina aceea să fie o lumină falsă, care nu vine de la Mântuitorul Iisus Hristos.

    Cum ne putem da seama dacă suntem în lumina Lui sau nu? Aceasta, iată, trebuie să fie marea noastră întrebare și marea noastră frământare. Suntem sau nu suntem în lumina lui Dumnezeu? Suntem sau nu suntem pe drumul cel bun? Ia seama, ca nu cumva lumina care este în tine să fie întuneric. Adică să fie o falsă lumină. Criteriile le deslușim tot prin cuvântul Evangheliei. Un om care trăiește în lumina lui Dumnezeu, care trăiește în adevărul dreptei credințe, nu poate să slujească la doi domni: și lui Dumnezeu și lui Mamona. Un om care trăiește în lumina lui Dumnezeu nu va încerca să împace în viața lui un om duhovnicesc cu un om lumesc. Adică să fie deopotrivă și duhovnicesc și lumesc; să fie și cu Dumnezeu dar și cu cele ale lumii. Se vede că lucrul acesta nu este cu putință. Zice Mântuitorul: Nu poți să slujești la doi domni. Pentru că ori pe unul, ori pe altul, îl întristezi. Sau nu vei fi nici cu unul nici cu celălalt. Și dacă suntem cu luare-aminte, dacă suntem sinceri, putem să sesizăm în viața noastră această realitate. Pentru că s-ar putea să încercăm și noi să fim și oameni duhovnicești, să fim și cu Dumnezeu, adică venim la biserică, ne rugăm atunci când suntem la vreme de nevoie, la vreme de necaz, când suntem în biserică încercăm să fim oameni evlavioși, oameni cuminți, dar când am ieșit din biserică viața noastră se schimbă. Și-ncepem să trăim după rânduielile acestei lumi, care nu sunt de inspirație duhovniceasă, sunt mai degrabă de inspirație demonică. Pentru că vedem că în această lume nu domnește legea iubirii, ci domnește legea puterii. A dorinței de a-i stăpâni pe ceilalți și nicidecum dorința de a-i sluji pe ceilalți și de a ne dărui viața noastră unii altora. Când ieșim din biserică începem să ne luptăm unii cu alții, să ne vorbim de rău unii pe alții, să mințim, să furăm, să înjurăm, și toate celelalte, care nu se potrivesc cu felul de a fi pe care l-am învățat în biserică, sau poate chiar am încercat să-l trăim în biserică. Deci la un moment dat apare o mare contradicție în viața noastră: într-un fel ne purtăm în biserică și în alt fel ne purtăm când ieșim afară din biserică. Sau acasă sau la servici. Parcă suntem două persoane. Ei, lucrul acesta nu îi este plăcut lui Dumnezeu. Cine se află într-o asemenea stare, nu trăiește în lumina lui Dumnezeu. Pentru că el încearcă să împace doi domni, dar nu reușește să-l mulțumească nici pe unul. Nu va fi nici om duhovnicesc deplin, dar nu va fi nici cu toată inima om lumesc. Și va fi un om chinuit, veșnic nemulțumit. Un om care mereu caută ceva care să-l mulțumească, să-i umple golul din suflet, dar niciodată nu găsește acel ceva care să-i umple golul, pentru că acel ceva este de fapt harul lui Dumnezeu, este dragostea lui Dumnezeu, care nu vine în suflet decât dacă trăim după rânduiala lui Dumnezeu, dacă trăim în lumina poruncilor lui Dumnezeu. Dacă la temelia vieții noastre se află cu adevărat Evanghelia, cuvântul lui Hristos. Atunci cu adevărat viața noastră este la fel ca și casa zidită pe stâncă, pe temelie de piatră, care nu cade, orice s-ar întâmpla. Chiar dacă vine furtuna, chiar dacă vin vânturile năpraznice, casa noastră rămâne în picioare.

    Iarăși Mântuitorul zice: Nu vă-ngrijiți pentru viața voastră, cu ce vă veți îmbrăca, sau ce veți mânca. Deci nu este specific unui om duhovnicesc să poarte grijă excesivă de lucrurile care se vor întâmpla în viitor. Aici cred că trebuie să sesizăm anumite nuanțe. Pentru că pe de o parte noi suntem conștienți că este o datorie să purtăm grijă de viața noastră, mai cu seamă dacă suntem responsabili, dacă suntem părinți, dacă suntem capi de familie, este de datoria noastră să ne îngrijim de pâinea noastră cea de toate zilele. Și iată în Evanghelie auzim cuvântul: Nu vă îngrijiți. Dar cred că în esență Mântuitorul vrea să ne sugereze să nu ne îngrijorăm. Este o mare diferență între a te îngriji, și a te îngrijora. Să te îngrijești este o datorie. Și facem aceasta în fiecare zi cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru că altfel toată osteneala noastră este zadarnică; dacă Dumnezeu nu binecuvintează, tot ce facem noi nu are izbândă. Dar dacă cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrului nostru, asupra ostenelii noastre, atunci ne putem bucura și de roade.

    Îngrijorarea este însă altceva. Este neliniștea aceea a omului care nu are încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Muncește foarte mult, dar este mereu neliniștit de ce s-ar putea întâmpla în viitor. Dacă o să ne ajungă mâncarea, dacă o să avem cu ce să ne îmbrăcăm, și foarte multe alte griji de felul acesta. Aceasta este stare omului care nu trăiește în lumina lui Dumnezeu, care nu are încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Este mereu tulburat și speriat de ce ar putea să se întâmple. Se teme de suferință, se teme de moarte, și așa mai departe. Un om care trăiește în lumina lui Dumnezeu este un om liniștit. El muncește și se ostenește, dar știe că deasupra este Dumnezeu Care le rânduiește pe toate. Și chiar dacă uneori lucrurile nu se întâmplă așa cum și le-ar dori, sau cum le gândește el, el este liniștit, pentru că are încredere că Dumnezeu știe mai bine ce este de folos pentru el. Așadar un semn al unui om care trăiește în lumina lui Dumnezeu, în lumina poruncilor dumnezeiești, este și acesta: că nu este niciodată îngrijorat. Este întotdeauna liniștit, și mulțumitor. Știe să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru toate. Și mai mult decât atâta: înțelege că viața materială nu este altceva decât un suport al vieții duhovnicești. Așa cum sfeșnicul este un suport al lumânării. Acolo nu sfeșnicul este foarte important; ci lumânarea, lumina. Aceea este importantă. La fel și în viața noastră. Viața materială este sfeșnicul, este suportul. Dar esențialul este ca noi să strălucim în lumina lui Hristos. Noi să devenim lumină din lumina lui Hristos. Așa cum se-ntâmplă la Slujba Învierii: noi venim să ne aprindem lumânarea din lumânarea preotului, care este de fapt o icoană a lui Hristos. Și acesta este de fapt un simbol foarte profund; pentru că fiecare creștin botezat trebuie să devină o lumină aprinsă din lumina lui Hristos. Și acesta este obiectivul. Pentru aceasta trebuie să ne ostenim noi: ca lumina care s-a aprins în noi să nu se mai stingă niciodată. Ci să ardă, și să strălucească pentru veșnicie.

    Ori, observăm cum în viața de zi cu zi lucrurile se întâmplă invers. Noi încercăm să facem viața duhovnicească un suport al vieții materiale. Ceea ce este de fapt o schizofrenie. Adică noi venim la biserică pentru ca să ne meargă bine în lumea aceasta, ne rugăm ca să fim sănătoși, ne rugăm ca să avem spor la bani, ne rugăm ca să avem succes la examene, sigur, toate sunt importante, dar nu sunt obiectivul nostru principal. Obiectivul nostru principal acesta este: să fim lumină din lumina lui Hristos. Deci să reținem acest lucru: nu trebuie să facem viața duhovnicească un suport al vieții materiale, ci invers. Viața materială trebuie să fie, să devină un suport al vieții duhovnicești. Și concluzia o dă Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă.

    Ce înseamnă să cauți mai întâi Împărăția lui Dumnezeu? Adică să cauți mai întâi legătura ta cu Dumnezeu. Să vezi în ce măsură relația ta cu Dumnezeu este una foarte bună, este o relație sănătoasă. În ce măsură viața ta se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu. Să dăm prioritate întotdeauna celor duhovnicești. Zice Mântuitorul în pustia Carantaniei, când vine satana să-L ispitească, zi pietrelor să se facă pâini. Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Deci iată, mai întâi avem nevoie de hrană spirituală. Am venit astăzi la biserică într-un număr foarte mare, este un lucru lăudabil. Dar: oare am venit cu adevărat pregătiți să dăm prioritate hranei spirituale? Am venit pe nemâncate, am venit în stare de ajunare, ca mai întâi să primim Pâinea cea Vie Care S-a pogorât din cer? Adică Trupul și Sângele Domnului? Și după aceea să mergem acasă și să mâncăm hrana cea de toate zilele? Dacă am făcut așa, fericiți suntem. Dar dacă n-am făcut așa înseamnă că lumina care este în noi este încă întuneric, este o lumină falsă. Nu trăim în lumina Evangheliei. Nu înțelegem că Hristos este viața noastră. Că El este totul pentru noi. Că El este aerul nostru, răsuflarea noastră, bucuria noastră. În afara Lui viața noastră este existență moartă, chiar dacă funcționăm din punct de vedere biologic. Deci mai întâi Pâinea cea Vie Care S-a pogorât din cer. Deci mai întâi venim la biserică pe nemâncate, ca să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, să luăm învățătura cea dreaptă și sănătoasă, care să ne lumineze fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dăruiește.

    Începem ziua, s-o începem întotdeauna cu rugăciune. Primul gând să se îndrepte spre Dumnezeu. Slavă Ție Doamne, slavă Ție! În fiecare casă ar trebui să fie un mic altar. Noi ne-am obișnuit să spunem: casa nu-i biserică. Dar este o foarte mare greșeală. Și casa noastră trebuie să fie biserică, de aceea facem sfeștanie la case. Pentru că și casa noastră trebuie să fie biserică. Adică trebuie să fie un loc unde se aduce mai întâi și mai presus de toate slavă lui Dumnezeu. Deci să avem un mic altar, un colțișor, cu icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfântului ocrotitor, să avem acolo o candelă aprinsă, care să ardă neîncetat, și apoi să ne ducem să ne plecăm genunchii și să începem rugăciunea. Să începem ziua cu rugăciunea de dimineață, și-apoi să pornim la munca noastră cea de fiecare zi, dar pe care să o împletim cu rugăciunea. Chiar și mergând pe drum și lucrând, în mintea noastră și în inima noastră să ne rugăm neîncetat cu rugăciuni scurte, rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Am ajuns la apusul soarelui, să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut; să-I cerem iertare pentru micile sau marile greșeli pe care le-am făcut, și așa să ne ducem la culcare, după ce ne-am făcut iarăși rugăciunea, în fața micului altar din casa noastră, din cămara noastră. Cât de folositor ar fi ca toți membrii familiei să avem momente de rugăciune, la acest mic altar. Faceți această experiență. De câte ori vă rugați împreună, toți, să citiți rugăciunea de seară, sau un Paraclis, sau un Acatist. Dacă faceți așa, fericiți sunteți, și puteți confirma, dar dacă nu, înseamnă că este multă neliniște și tulburare în casa voastră și-n familia voastră. Deci rugați-vă împreună. Rugați-vă înainte de masă și după masă, mulțumiți lui Dumnezeu. Hrana este darul lui Dumnezeu, nu este doar meritul nostru, nu este doar osteneala noastră, este și darul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă nu mulțumim lui Dumnezeu pentru hrană, nu ne satură. Tot mâncăm și tot flămânzi suntem. Dar dacă mulțumim lui Dumnezeu, chiar dacă este o hrană puțină, ea este sățioasă. Așa cum Mântuitorul a reușit să sature cinci mii de oameni cu câțiva peștișori și câteva bucăți de pâine, pentru că a mulțumit mai întâi lui Dumnezeu. Deci iată, mulțumirea face ca puținul nostru să fie sățios, să fie dătător de viață.

    Deci mai întâi și mai întâi rugăciunea, și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Să ne împletim munca cu rugăciunea și să avem conștiința că toată viața noastră pământească este o pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru ceea ce urmează. Nu aici este totul. Aici este doar o etapă pregătitoare. Așa cum o primă etapă se petrece în pântecele mamei. Unde ne pregătim pentru ce urmează după ea. Nașterea este o moarte pentru viața din pântecele mamei. Acolo nu ne mai întoarcem niciodată. La fel și viața aici pe pământ. Este o gestație, o perioadă de pregătire, pentru ce urmează. Iar când murim ne naștem pentru Împărăția lui Dumnezeu. Și este foarte important să ne naștem la termen, să fim pregătiți pentru acel moment. De aceea tot ce facem noi în Biserică este de maximă importanță, pentru că ne asigură devenirea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru nașterea întru veșnicie. Deci să nu fim neglijenți la cele duhovnicești. Cuvântul Evangheliei de astăzi este de maximă importanță pentru noi toți. Mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Mai întâi cele duhovnicești. Și apoi toate celelalte se vor adăuga nouă; nu că Dumnezeu ar face să se coboare pâine din cer, deși poate să facă și aceasta. Dar, ni le dă pe toate cu ușurință. Și chiar și atunci când nu le primim, noi rămânem liniștiți, și întotdeauna mulțumitori, pentru că știm că Dumnezeu le face pe toate spre binele vieții noastre.

    Întru această credință și în această lumină l-am botezat astăzi pe micuțul M. V., al cincilea copilaș al părintelui dumneavoastră duhovnicesc, al părintelui N. Și într-un anume fel cred eu că el este o expresie a acestei credințe sănătoase. Vedeți, oamenii care trăiesc în duh lumesc se tem să facă copii. Din frică, din neliniște. Că nu vor avea cu ce să-l crească, și ce să-i ofere. Dar iată, cine se bazează pe Evanghelie, pe cuvântul lui Dumnezeu, nu se teme, pentru că știe că Dumnezeu poartă de grijă. Părintele N. are cinci copii. Dar nici unul nu este dezbrăcat, nici unul nu este înfometat, toți sunt sănătoși și frumoși, și cu siguranță că la fel va fi și micuțul M.V.; va avea parte de toate, Dumnezeu îl va binecuvânta. Și pentru aceasta ne-am rugat noi toți astăzi, și nădăjduim că rugăciunea noastră îl va însoți până când se va muta din viața aceasta.  Botezul micuțului M.V. este un prilej foarte potrivit și pentru noi ca să ne reînnoim legămintele pe care și noi le-am făcut la Botez. Să ne aducem aminte că I-am promis lui Dumnezeu că ne lepădăm de satana și de toate lucrurile lui și de toți slujitorii lui și de toată trufia lui, și că ne-am închinat Lui toată viața noastră. Așa cum a spus astăzi M. prin nașii săi: Mă închin Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii Celei deoființă și nedespărțite, același cuvânt, aceeași mărturie am dat-o și noi, dar trebuie să o dăm mereu. Până la ultima răsuflare. Trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu, pentru că este vrednic de această închinare. Pentru dragostea Lui, pentru jertfa pe care El a făcut-o pentru mântuirea noastră, pentru îndelunga Lui răbdare și nespusa Lui purtare de grijă pentru noi, mereu I se cuvine din partea noastră toată slava, cinstea și închinăciunea, Amin. Iertați-mă. Dumnezeu să vă binecuvinteze.

***