Preasfințitul Teofil
Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica a 18-a după Rusalii, Pescuirea minunată
23 septembrie 2018
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Preacuvioase părinte eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Cluj- Napoca, preacucernice părinte protopop, preacucernici părinţi, preacuvioase maici, onorate oficialităţi şi iubiţi credincioşi,
Evanghelia acestei duminici cred că răspunde foarte bine la o întrebare care frământă pe foarte multă lume. Şi anume de ce este nevoie de preoţi. De ce trebuie să avem preoţi. De ce relaţia cu Dumnezeu nu poate să fie una directă, de ce neapărat trebuie să intervină cineva între mine şi Dumnezeu şi acela să fie preotul? Iată că avem şi răspunsul: aceasta a fost voia Mântuitorului Iisus Hristos. El a binevoit aşa. El a rânduit aşa. El este Cel Care ne alege. El este Cel care ne cheamă, El este Cel Care ne pregăteşte şi El este Cel Care ne trimite în această lume ca să propovăduim Evanghelia.
El L-a căutat pe Sfântul Apostol Petru. L-a cunoscut cu siguranţă dinainte de a se naşte, din pântecele maicii sale. Şi s-a apropiat de el, când era pe ţărmul mării, după o noapte de osteneală în dorinţa de a prinde peşte pentru traiul zilnic; n-a prins nimic, dar nici n-a cârtit. Nu ni se spune că ar fi cârtit în vreun fel sau ar fi murmurat; era tot liniştit. Şi-ntr-un asemenea moment se apropie Mântuitorul Iisus Hristos de el. Şi după ce propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, iată prioritatea, Mântuitorul mai întâi propovăduieşte cuvântul, şi-apoi dă şi hrana cea trupească; răspunsul acesta l-a dat Mântuitorul şi când L-a ispiti satana în pustie. I-a zis diavolul: zi pietrelor să se facă pâini. Şi Domnul a răspuns: nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.
Aşadar avem nevoie şi de pâine, dar nu numai de pâine, mai întâi cuvântul lui Dumnezeu este hrana care ne dă cu adevărat viaţă. Mântuitorul pentru aceasta S-a îngrijit mai întâi, şi apoi i-a poruncit lui Petru să arunce mreaja. Şi Petru zice: la cuvântul Tău voi arunca. Şi-a aruncat-o, şi-a scos-o plină de foarte mulţi peşti. Şi el s-a uimit, s-a tulburat, a zis du-Te de la mine Doamne, pentru că sunt om păcătos. Şi a zis Domnul: nu te teme, pentru că de acum înainte vei fi pescar de oameni. Aşadar Domnul este Cel care cheamă, Cel care alege, Cel care pregăteşte şi Cel care ne trimite în această lume. El a cunoscut inima lui Petru.
Din această întâlnire, din această întâmplare minunată i-aş zice, putem desluşi oarecum şi ceea ce preţuieşte Mântuitorul Iisus Hristos la un slujitor al Său, pentru că toţi cei care suntem asemenea lui Petru, chemaţi şi trimişi, nu cunoaştem motivul pentru care Domnul tocmai pe noi ne-a ales. Pentru că noi vedem în jurul nostru oameni mai buni decât noi, mai sfinţi decât noi, şi totuşi Domnul pe noi ne-a ales, şi ne-a trimis. Dar repet, putem desluşi ceea ce preţuieşte Mântuitorul la un slujitor al Său; ceea ce-Și doreşte să aibă un slujitor al Său, virtuţile cu care ar trebui să fie împodobit.
Şi mai întâi aş numi răbdarea. Vedeţi, Apostolul Petru, sau Petru, pentru că încă nu era Apostol, după o noapte de osteneală, rămas cu mreaja goală, n-a cârtit. N-a murmurat. Ci a rămas tăcut, şi poate cu gândul: mâine va fi mai bine. Şi, neaşteptându-se, minunea s-a petrecut, mreaja i-a fost umplută, pentru că nu noi suntem cei care umplem mreaja, ci Domnul este Cel Care ne umple mreaja. Noi putem doar să ne ostenim.
Şi la fel este cu orice lucrare. A noastră este osteneala, dar a Domnului este binecuvântarea. Dacă El nu binecuvântează lucrul mâinilor noastre să ştiţi că totul rămâne zadarnic. Şi cred că mulţi am avut această experienţă. Şi în mod deosebit noi preoţii avem această ispită, această nelinişte, că ne ostenim mult, ne ostenim o viaţă, și ni se pare că n-am prins nimic, că nu vedem roadele ostenelilor noastre, suntem dezamăgiţi că biserica este goală, suntem dezamăgiţi că nu vin tinerii la biserică, suntem dezamăgiţi de noi înşine că nu ne putem ruga şi că nu putem face cum se cuvine lucrul lui Dumnezeu. Iată că trebuie să avem răbdare, şi să avem încredere: Domnul este Cel Care umple mreaja, Domnul este Cel care poate să umple inima noastră pustie. Domnul este Cel Care se roagă întru noi cu suspine negrăite. Domnul este Cel Care cheamă sufletele rătăcite şi pierdute; zice Mântuitorul la un moment dat: nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Meu. Aşadar oricât de buni slujitori am fi, oricât de talentaţi oratori, oricât de mult ne-am ruga şi ne-am osteni, dacă Domnul nu lucrează la inima omului, nu se întâmplă nimic. Aşadar să nu ne tulburăm, să nu ne neliniştim, să nu ne dezamăgim ci să avem răbdare să aşteptăm cum zice Psalmistul: Să se întărească inima ta, îmbărbătează-te, şi aşteaptă pe Domnul.
După răbdare, aş numi ascultarea. Domnul i-a poruncit să arunce mreaja. Şi el a zis, la cuvântul Tău voi arunca. Iată toată noaptea m-am ostenit şi nu am prins nimic, dar, la cuvântul Tău, voi arunca mreaja. Foarte importantă această dispoziţie a ascultării. Să nu ne împotrivim voii lui Dumnezeu, să nu o punem la îndoială. Dacă Dumnezeu porunceşte, nouă nu ne rămâne să spunem decât: fie voia Ta, facă-se voia Ta, Doamne. Sigur că uneori este nevoie şi de încredinţare, simţim nevoia să ne încredinţăm de voia lui Dumnezeu pentru că poate să vină şi ispititorul, şi să construiască lucrurile în aşa fel încât să avem senzaţia că este voia lui Dumnezeu, dar de fapt nu este. Vedem că şi Maica Domnului a avut o asemenea dorinţă de a se încredinţa, şi l-a întrebat pe Arhanghel: cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat. Şi Arhanghelul a lămurit-o cum se vor întâmpla lucrurile. Şi atunci a zis: fie mie după cuvântul tău, iată roaba Domnului.
Aşadar, ascultarea. Să nu punem la îndoială cuvântul lui Dumnezeu. Putem să căutăm o oarecare încredinţare. Sunt diferite moduri de a cerceta dacă suntem sau nu suntem în voia lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin consultarea cu duhovnicul, prin consultarea Sfintelor Scripturi, şi vine un moment când sufletul se linişteşte, şi putem spune, da, facă-se voia lui Dumnezeu în toate. Şi în mod deosebit pentru noi cei care slujim la Sfântul Altar este importantă această dispoziţie de a asculta. De a asculta de Dumnezeu, de a asculta de episcopi, şi de a asculta iată şi de dumneavoastră, pentru că este nevoie să ascultăm glasul fiecărui fiu duhovnicesc, al fiecărui credincios. Trebuie să ne plecăm urechea, urechea inimii, ca să putem desluşi nevoia fiecărui suflet însetat de mântuire, de viaţă veşnică. Din nefericire, în zilele noaste, ascultarea este o floare foarte rară, cei mai mulţi trăim în neascultare, în răzvrătire, punem la îndoială orice fel de autoritate, nu mai suportăm nici un fel de autoritate. Fiecare vrea să fie stăpânul propirei sale vieţi. Dar acest lucru este cu putinţă, dar nu este mântuitor. Toată nenorocirea omului de aici porneşte, de la faptul că Adam şi-a luat viaţa pe cont propriu, a pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu, a ascultat şoapta diavolului. Ar fi trebuit să cerceteze. Ar fi trebuit să zică Doamne, uite, Tu mi-ai zis să nu mănânc, diavolul îmi zice să mănânc, ce să fac? Şi Dumnezeu i-ar fi spus ce să facă, dar s-a încrezut în sine, a ştiut ce trebuie să facă, şi de vreme ce a ştiut el ce trebuie să facă iată ce-a ieşit. Toată nenorocirea acestei lumi, toată istoria dramatică a umanităţii, de la izgonirea lui Adam până astăzi şi până la sfârşitul lumii, acestui fapt se datorează, că omul a ştiut ce trebuie să facă singur, fără să întrebe pe Ziditorul Său. Şi e de dorit să conştientizăm fiecare în parte că toţi ştim ce avem de făcut, şi prea puţin avem dispoziţia de a întreba, şi mai ales de a asculta de răspunsul pe care-l primim. Cu mare greutate facem ascultare. Dar iată, dacă nu facem ascultare trăim în înşelare, rătăcim, şi pierdem comuniunea cu Dumnezeu, pierdem viaţa veşnică, sfârşitul nostru va fi întunericul cel mai dinafară.
Şi după ascultare, iubiţii mei, aş numi acum smerenia. Este cuceritoare smerenia lui Petru. Domnul a preţuit-o foarte mult, şi o preţuieşte la fiecare slujitor al Său, la noi toţi. Aţi văzut reacţia lui, când a văzut minunea, când i s-a umplut mreaja, a căzut înaintea Lui şi-a zis: du-Te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos, că nu merit aşa ceva. Şi aceeaşi reacţie o putem vedea la Apostolul Petru la Cina cea de Taină, când Domnul a început să le spele picioarele. De aici ne dăm seama că tot ceea ce ni se spune în Sfânta Evanghelie nu este o creaţie artificială, ci este prezentarea unor fapte reale. Deci iată acelaşi profil al lui Petru, aceeaşi reacţie. Şi acum şi la Cina cea de Taină zice: Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Şi-a zis Domnul: dacă nu ţi le voi spăla, n-o să ai parte de Mine. Şi atunci a zis: nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Iată, iarăşi ascultarea, în cele din urmă s-a supus. Şi pentru această ascultare şi această smerenie, a fost în stare Petru să plângă cu amar atunci când a căzut, atunci când s-a lepădat de Domnul, deşi promisese. Zice: chiar dacă toţi se vor lepăda de Tine, eu nu. Voi merge cu Tine şi în temniţă, şi la moarte. Domnul a ştiut că nu va fi aşa, dar l-a lăsat. L-a avertizat totuşi: nu va cânta cocoşul de trei ori, şi tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine. Şi aşa s-a întâmplat când a fost vădit că este ucenicul lui Hristos, s-a blestemat că nu-L cunoaşte, zice: nu-L cunosc pe omul acesta. Dar apoi, când I-a întâlnit iarăşi privirea, a început să plângă cu amar. S-a căit. S-a căit cu umilinţă. Și Iuda s-a căit; dar s-a căit cu deznădejde şi-n cele din urmă s-a dus şi s-a spânzurat. Petru nu s-a spânzurat. A avut, vedeţi, smerenie desăvârşită, răbdare, şi după Înviere Domnul l-a căutat, cu atâta delicateţe, şi fără să-l ia la rost. Nu l-a întrebat: de ce M-ai trădat. I-a zis: Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Chiar Mă iubeşti? Şi n-a mai avut îndrăzneala dinainte, dar tot I-a zis: Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc. Chiar dacă am făcut ce-am făcut totuşi eu Te iubesc. Şi Domnul i-a zis: Paşte oile Mele, paşte mieluşeii Mei. Deci vedeţi, omul smerit este în stare şi de umilinţă, de umilinţă atunci când greşeşte. Nu deznădăjduieşte, nu se spânzură, nu-şi dă foc, nu se aruncă de la etaj, nu se-mpuşcă. Rabdă. Şi aşteaptă cu îmbărbătare mila lui Dumnezeu şi iertarea Lui. Cade în genunchi şi zice: iartă-mă, Dumnezeul meu, eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu milostiv miluieşte-mă, iartă-mă, văzând neputinţa sufletului şi a trupului meu, pentru că de vei mântui pe cel drept nu-i lucru mare, sau pe cel curat, nu-i nici o minune, că sunt vrednici de mila Ta, dar, zice rugăciunea, spre mine păcătosul să faci minuni cu mila Ta.
Iată ce înseamnă să fii smerit. Şi acelaşi Petru smerit, când l-a tămăduit pe olog în faţa, pe scările Templului, nu s-a slăvit pe sine, ci a dat slavă lui Hristos, le-a spus tuturor, zice: nu în numele meu stă acest olog, ci în Numele lui Iisus Hristos. Şi nu este puterea mea, nu este lucrarea mea, ci este lucrarea lui Hristos. Numai un suflet smerit poate să facă aceasta; un om mândru imediat îşi arogă meritele şi aşteaptă laudele şi aprecierile: eu am făcut, eu am zis, eu am făcut minunea. Dar un om smerit spune: a lui Dumnezeu este lucrarea, a lui Dumnezeu este şi slava, iar a noastră este smerenia. Pentru că noi toţi suntem păcătoşi. Fie că suntem preoţi, fie că suntem credincioşi, toţi suntem greşiţi înaintea lui Dumnezeu, nu este nimeni fără de prihană. Dar cu cât ne smerim mai mult şi cu cât ne recunoaştem mai mult păcatele şi ne căim pentru ele, iată cu atât mai mult Dumnezeu poate să lucreze în noi şi prin noi. Tot Mântuitorul ne spune în Sfânta Evanghelie că celor mândri întotdeauna le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
Să reţinem toate acestea, iubiţii mei. Răbdarea, îndelunga răbdare, ascultarea, smerenia. Toţi avem nevoie de ele. Noi, episcopii şi preoţii, suntem chemaţi să păstorim şi deopotrivă, să vestim Evanghelia, să evanghelizăm, să dăm mărturie întregii lumi. Dar şi dumneavoastră, credincioşii, aveţi această chemare, de a evangheliza, de a propovădui. Toţi avem această responsabilitate, de a vesti cuvântul, şi mai ales de a-l întrupa, prin viaţă, prin faptă. Zice Mântuitorul: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Putem propovădui şi cu cuvântul dacă suntem pregătiţi, dacă cunoaştem bine Scripturile, dar dacă nu, cu viaţa, cu faptele. Pentru că se poate întâmpla să propovăduim cu vorba, iar cu fapta să nu facem ceea ce propovăduim, şi-atunci suntem mai degrabă o sminteală pentru lume. Aş zice că mai întâi cu viaţa trebuie să propovăduim. Să facem mai întâi, şi apoi să şi vestim cu graiul. Şi asta este valabil şi pentru noi, păstorii, dar şi pentru dumneavoastră, credincioşii. De multe ori o prezenţă, o prezenţă discretă, poate să fie mai atrăgătoare decât una extrem de volubilă, care ştie multe, care te copleşeşte cu multă informaţie dar care nu transmite dragoste, nu transmite compasiune, nu transmite nimic din cele ale Duhului.
Aşadar toţi suntem chemaţi să-L propovăduim pe Mântuitorul Iisus Hristos, fiecare la locul său, fiecare la slujba sa, în casa sa… Ca şi părinţi ne dorim foarte mult să fie copiii noştri cuminţi şi ascultători, dar de unde să înveţe aceasta dacă nu de la părinţi… În zadar îi învăţăm pe copii să nu înjure, să nu mintă, să fure, să nu fumeze, dacă noi părinţii facem acestea în prezenţa lor, în faţa lor… Îi învăţăm pe copii să se roage şi să meargă la biserică, dar noi nu ne rugăm împreună cu ei, nu mergem la biserică împreună cu ei, nu ne împărtăşim împreună cu ei, vedeţi cum apare contradicţia, una zicem şi alta facem, și devenim sminteală, mai întâi pentru copiii noştri, şi apoi pentru întreaga lume… De ce multă lume se leapădă de Hristos şi de Biserica Ortodoxă? Pentru că iată noi, păstorii şi noi, creştinii ortodocşi nu suntem în stare să dăm o mărturie atrăgătoare. Din pricina acestei contradicţii, că una zicem şi alta facem. Şi-n felul acesta devenim sminteală pentru lume, pentru cei care nu-L cunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos… Să ne ferească Dumnezeu de o osândă ca aceasta, să devenim sminteală şi ruşine pentru Mântuitorul Iisus Hristos, zice că mai bine şi-ar lega un asemenea om o piatră de moară şi s-ar arunca în mare, decât să smintească pe unul dintre aceştia care nu-L cunosc încă pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Deci prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce suntem, să-L mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos, fiecare trebuie să devină o icoană vie a Mântuitorului Iisus Hristos. Mântuitorul a zis despre Sine, zice, Eu şi Tatăl Una suntem, cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. La fel ar trebui să se poată spune despre orice creştin dreptslăvitor: cine a văzut un creştin L-a văzut pe Hristos. Şi lucrul acesta se întâmpla în primele veacuri: păgânii se converteau văzând sfinţenia creştinilor, văzând felul în care trăiau creştinii, cum se iubeau, cum îşi dădeau viaţa pentru Hristos, punea creştinul capul pe butuc, şi-i tăia călăul capul, dar după aceea şi călăul punea capul, pentru că s-a convertit văzând credinţa fermă a creştinului. Deci iată, că este adevărat, nu este ceva de neatins: un creştin trebuie să devină o icoană a lui Hristos, cine vede un creştin trebuie să-L vadă pe Hristos, trebuie să se-ndrăgostească de chipul Mântuitorului Iisus Hristos.
Aşadar tot ceea ce am spus pentru Apostolul Petru şi pentru noi, slujitorii altarelor, este de fapt valabil pentru toţi creştinii. Toţi trebuie să fim răbdători, toţi trebuie să fim ascultători şi smeriţi. Şi-atunci, cu adevărat, Domnul va lucra prin noi, şi Se va slăvi prin noi, şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie, Amin. Iertaţi-mă.
***