Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Samarineanului Milostiv

12 noiembrie 2017

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiţi părinţi, iubiţi credincioşi,

    Parabola Samarineanului milostiv pe care tocmai am auzit-o, cred că ne răspunde şi nouă la aceeaşi întrebare pe care cred că adeseori ne-o punem asemenea învăţătorului de lege, cine este aproapele nostru. Şi cred că ne-am dat seama cu destul de multă uşurinţă că întâi de toate aproapele nostru este de fapt Mântuitorul Iisus Hristos.

    Samarineanul milostiv care s-a apropiat de omul căzut El este, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în această lume ca să-l ridice pe omul cel căzut între tâlhari. El a venit iată în maximă apropiere de noi, este mai aproape de noi şi decât aerul pe care-l respirăm. Trebuie doar să conştientizăm acest lucru, să înţelegem acest lucru. Nimeni nu ne poate înţelege şi nu ne poate iubi mai mult decât Mântuitorul Iisus Hristos.

    Şi El S-a apropiat de noi toţi. S-a unit cu noi toți, nu leapădă pe nimeni, nu dispreţuieşte pe nimeni. Spune la un moment dat în Sfânta Evanghelie: Eu nu am venit în această lume ca să o pierd, ci am venit ca să o mântuiesc. Omul căzut între tâlhari aşadar este Adam, este tot omul. Prin căderea lui Adam, iată, întreaga umanitate a ajuns în această stare de suferinţă cumplită, cum se spune în Evanghelie, că omul acela era abia viu sau aproape mort. Adică am pierdut, prin această cădere, harul lui Dumnezeu în mare măsură. Şi omul a ajuns într-o asemenea stare încât nu se mai putea ridica singur. Avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de intervenţia lui Dumnezeu.

    Tâlharii de bună seamă sunt demonii, pentru că prin mijlocirea lor, prin ispitirea lor omul s-a înstrăinat de Dumnezeu şi a ajuns într-o asemenea stare. Preotul şi levitul, care au trecut oarecum nepăsători pe lângă omul cel căzut sunt de fapt legea morală naturală şi Legea Vechiului Testament, care au fost neputincioase în a-l mântui pe om. Legea în sine nu este mântuitoare. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, legea nu este altceva decât o călăuză, un pedagog, către Mântuitorul Iisus Hristos, dar ea nu poate să mântuiască, adică ea nu poate să-l ducă pe om la dragoste.

    Casa de oaspeţi la care a fost dus omul este de fapt Biserica, pe care Mântuitorul a întemeiat-o în această lume. Vinul şi untdelemnul sunt o imagine a Sfintelor Taine. Prin Sfintele Taine Domnul vindecă, tămăduieşte firea noastră căzută, îmbolnăvită din pricina păcatelor. Stăpânul casei de oaspeţi este de fapt o icoană a preoţiei pe care Domnul a întemeiat-o şi a aşezat-o în Sfânta Bierică. Preoţii trebuie să aibă această grijă, trebuie să slujească această taină a mântuirii, a vindecării omului; ei, iată, sunt colaboratori ai Mântuitorului Iisus Hristos. De fapt în preoţia noastră, a fiecăruia, se manifestă Preoţia Mântuitorului Iisus Hristos. El rămâne până la sfârşitul veacurilor Păstorul cel Bun, care-Şi dă viaţa pentru oile Sale, iar noi nu suntem decât instrumente, sau slugi netrebnice, mai degrabă.

    Foarte important cuvântul pe care-l adresează Samarineanul milostiv, adică Mântuitorul Iisus Hristos, stăpânului casei de oaspeţi, adică nouă preoţilor. Zice, de vei cheltui ceva mai mult, la întoarcere Eu îţi voi da înapoi. Adică slujirea aceasta a mântuirii omului poate să fie uneori împovărătoare. Și noi preoţii ajungem adeseori într-o stare de oboseală, de descurajare, uneori avem senzaţia că nu merită această luptă, această osteneală. Dar iată ce cuvânt ne adresează Domnul: de vei cheltui ceva mai mult, la întoarcere eu îţi voi da înapoi. Adică nu te descuraja, nu trebuie să precupeţim nimic, trebuie să ne facem tuturor toate; până la ultima răsuflare este nădejde de mântuire şi pentru noi, şi pentru cei pe care Domnul ni i-a încredinţat.

    Aşadar Biserica nu este altceva decât un spital duhovnicesc, în care toţi oamenii ar trebui să-şi afle vindecarea, să-şi afle tămăduirea. Și ce înseamnă vindecarea şi tămăduirea omului, iată, să ajungă să-L cunoască de fapt pe Mântuitorul Iisus Hristos, să-L iubească din tot sufletul, din toată inima, din toată puterea. Aceeaşi dragoste pe care El ne-a arătat-o nouă, şi noi trebuie să o arătăm şi Lui, şi tuturor oamenilor. Înţelegem, din aceeaşi parabolă a Samarineanului Milostiv, că aproapele nostru este de fapt şi tot omul pe care Dumnezeu ni-l scoate în cale sau pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte.

    Toţi oamenii sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Toţi oamenii au nevoie de mântuire. Din această perspectivă, înţelegem că noi nu putem să lepădăm pe nimeni. Dacă avem această înţelegere, dacă am cunoscut iubirea milostivă şi tămăduitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci noi nu putem decât să vestim şi altora acest lucru, să arătăm şi altora acest lucru. Aţi auzit cum s-a pus problema la sfârşitul parabolei. Învăţătorul de lege a întrebat cine este aproapele meu. Dar Domnul la sfârşit a zis: cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari. Adică nu cine este aproapele meu, ci cui sunt eu aproapele. Nu contează atât de mult atitudinea celuilalt faţă de mine, ci contează atitudunea mea faţă de celălalt. Aceasta este de fapt logica iubirii, aceasta este adevărata tămăduire a sufletului nostru. Să iubim necondiţionat, să iubim chiar şi fără răspuns. Iubirea, cum spune Sfântul Apostol Pavel, nu cade niciodată.

    Este foarte multă suferinţă, şi trupească şi sufletească, în această lume, pentru că cei mai mulți aşteptăm să primim dragoste. Cerşim dragostea, şi de la Dumnezeu şi de la oameni, chiar o reproşăm. Multă lume pune această întrebare: de ce nu mă iubeşte, de ce nu mă iubeşti. În familie, între soţ şi soţie, adeseori se pune această întrebare: de ce nu mă iubeşti. Dar această întrebare n-ar trebui să se pună. Dacă cineva nu iubeşte, sau dacă în prezenţa cuiva nu simţi dragoste, înseamnă că el nu poate, nu are dragoste. Dar cine are dragoste, aceasta se simte, aceasta se vede, nu trebuie să o ceri, nu este nevoie să o reproşezi, pentru că, vedeţi, la fel ca şi la Samarineanul milostiv, ea este lucrătoare, iubirea este întotdeauna lucrătoare, dăruitoare, jertfitoare. Dar dacă nu o simţim înseamnă că nu este, şi cel care nu o are cine ştie din ce pricini nu o are. Dar eu trebuie să mă căiesc pentru el. Și cum am zis, problema nu este de ce nu are el dragoste, ci de fapt de ce nu am eu dragoste. Eu nu trebuie să aştept să primesc ci iată eu trebuie să fiu întotdeauna dispus să dăruiesc, să iubesc pe toţi oamenii, şi pe cei apropiaţi, şi pe cei depărtaţi, şi pe prieteni, şi pe duşmani, în egală măsură. Vă amintiţi cum zicea la un moment dat Mântuitorul: că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea, pentru că şi păcătoşii fac la fel, adică aceasta este o reacţi a omului firesc. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă fac rău, celui care-ţi cere haina dă-i şi cămaşa. Aceasta este de fapt reacţia omului duhovnicesc, a celui care s-a împărtăşit de harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu acest lucru este cu neputinţă pentru noi.

    De aceea noi trebuie să stăruim tot mai mult să primim harul lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintelor Taine. Şi dacă vom avea acest har al lui Dumnezeu în sufletul nostru, atunci cu adevărat vom putea să-L iubim şi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, dar şi pe aproapele îl vom putea iubi aşa cum ne iubim pe noi înşine. Aceasta este de fapt explicaţia, sau în felul acesta trebuie să înţelegem iubirea faţă de aproapele, să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, pentru că altfel acest cuvânt poate să fie un mare pericol. Cine nu-L cunoaşte pe Hristos şi nu trăieşte în lumina poruncilor Lui, atunci nu se iubeşte nici pe sine cu adevărat şi nu-l poate iubi nici pe aproapele. Mai degrabă se batjocoreşte pe sine, şi se degradează treptat, şi această stare o va oferi şi celor din preajma lui. Dar cine-L cunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos şi-L iubeşte, atunci acela poate să-l iubească şi pe aproapele. Se recunoaşte pe sine ca şi chip al lui Dumnezeu, dar recunoaşte în fiecare om chipul lui Dumnezeu şi atunci nu poate să judece pe nimeni, nu poate să dispreţuiască sau să lepede pe cineva; ci se roagă pentru mântuirea tuturor aşa cum se roagă pentru propria lui mântuire.

    Cu aceste înţelesuri duhovniceşti iubiţi credincioşi ar fi de dorit să începem Postul Naşterii Domnului care în câteva zile se apropie de noi, şi ar trebui să-l luăm cu toţii în serios, am spus-o de fiecare dată că postul nu este o disciplină facultativă, o rânduială facultativă, ci este o rânduială obligatorie pentru întreaga Biserică, şi iată de ce trebuie să postim. Ca să dobândim viaţa cea veşnică, ca să-L putem cunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos, să-L putem iubi, şi să-l iubim şi pe aproapele nostru la fel cum ne iubim pe noi, Amin.

***