Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Samarinencei

26 mai 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat!

    În duminica ce a trecut s-a făcut pomenire despre minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. Și L-am putut cunoaşte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca fiind doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. El este Cel care poate să ne dea cu adevărat tămăduire, şi El o face nu doar în perspectiva aceasta a vieţii pământeşti, ci El ne dăruieşte tămăduire în perspectiva vieţii veşnice. Tot ceea ce ni se întâmplă aici pe pământ este de fapt o pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică. Este foarte important să avem această perspectivă. Pentru că altfel, dacă noi ne ostenim foarte mult doar pentru cele pământeşti şi apoi se termină totul cu mormântul, este foarte deprimant pentru noi. Oricât ar fi de frumos, oricât ar fi de plăcut în această lume, dacă totul se sfârşeşte cu mormântul, parcă nu merită. Dar dacă avem această perspectivă a veşniciei, dacă suntem convinşi că Dumnezeu ne-a creat pentru veşnicie, atunci toate capătă sens; inclusiv suferinţele. Înţelegem că Dumnezeu le îngăduie pentru păcatele noastre, dar El până la urmă le poate întoarce spre binele nostru, spre mântuirea noastră veşnică. Deci să păstrăm această credinţă, această convingere, că Hristos este adevăratul nostru doctor şi tămăduitor, iar El ne oferă tămăduirea în perspectiva veşniciei.

    Evanghelia de astăzi ne descoperă o altă imagine foarte frumoasă. Ni-L descoperă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind Apa cea Vie. Cred că noi toţi ştim cât de importantă este pentru viaţa noastră apa. Apa este un element vital, împreună cu aerul. Aşa, că dacă nu avem apă sau aer noi nu putem să trăim, nu putem să funcţionăm din punct de vedere biologic. Dar pe lângă acest rol vital al apei, ea are şi un rol curăţitor. Vedeţi că ne folosim de apă, pentru ca să ne curăţim de întinăciunea care se poate depune pe trupul nostru, sau murdăria care se depune pe lucrurile care ne înconjoară. Peste tot folosim apa, în vederea curăţirii. La fel şi Mântuitorul Iisus Hristos ni se oferă nouă ca Apă. Ca Apă a Vieţii, dar şi ca Apă curăţitoare de întinăciunea păcatului. Evanghelia ne vorbeşte despre întâlnirea pe care a avut-o Mântuitorul Hristos cu o femeie din ţinuturile Samariei. Samaria era un loc în care vieţuiau oameni aflați în vrăjmăşie cu iudeii. Credinţa lor era un amestec de credinţă iudaică cu foarte multe credinţe păgâne, ei şi-au construit acolo şi un templu, pe muntele Garizim, şi între ei, între samarineni şi iudei, era o vrăjmăşie foarte mare. Nu se suportau unii cu alţii, nu se întâlneau, se evitau.

    Iată că Mântuitorul Hristos se întâlneşte cu o femeie din ţinuturile Samariei şi nu o ocoleşte. Nu se fereşte de ea, ci dimpotrivă, îi cere un pahar cu apă, pentru că erau în apropierea Fântânii lui Iacob, a Fântânii Patriarhului Iacob, de unde toţi se alimentau cu apă. Şi Domnul, fiind ostenit de drum, îi spune, îi cere femeii, dă-Mi să beau, dă-Mi un pahar cu apă. Şi femeia se miră: cum se poate ca Tu, un iudeu, să vorbeşti cu mine, şi mai mult, să-mi ceri şi un pahar cu apă. Şi Domnul îi zice: Dacă ai fi cunoscut harul lui Dumnezeu, tu Mi-ai fi cerut Mie apă, şi Eu ţi-aş fi dat  Apa cea Vie, Apa din care dacă va bea cineva, nu va mai înseta niciodată. Şi femeia credea că Hristos vorbeşte despre o apă miraculoasă. Însă Hristos vorbea despre o altfel de apă, vorbea despre învăţătura cea sănătoasă pe care El o aduce lumii. Despre adevărul lui Dumnezeu, care îl eliberează pe om. Până la venirea lui Hristos toată lumea zăcea în întuneric, în minciună, în păcat şi în moarte. Dar Hristos iată că ne descoperă adevăratul Chip al lui Dumnezeu şi adevăratul chip al omului. Femeia simte că omul din faţa ei este Omul lui Dumnezeu, pentru că i-a descoperit în chip profetic şi păcatele ei, ştia cel din faţa ei că a avut cinci bărbaţi, iar cel cu care stă acum nu îi este bărbat, stătea într-un soi de concubinaj. Şi Domnul i-a vădit acest lucru, i-a vădit păcatul, dar a făcut-o în mod profetic, nu pentru ca să o ruşineze, ci pentru ca să o aducă la pocăinţă, să o aducă la umilinţă. Şi-atunci femeia a zis: Văd că eşti prooroc, văd că eşti omul lui Dumnezeu, adică le cunoşti, le ştii pe toate. Spune-mi unde este adevărata închinare. Avea această preocupare. Deşi era o femeie care avea şi păcate, dar avea şi căutare duhovnicească, avea preocupare, se întreba unde este adevărata închinare. Iată, voi iudeii vă închinaţi la Ierusalim. Noi samarinenii ne închinăm pe Muntele Garizim. Dar acum spune-mi Tu, unde este adevărata închinare? Şi Hristos îi dă răspunsul cel bun: Femeie, voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi, adică închinarea voastră este o închinare falsă, este o închipuire, o învăţătură omenească. Dar noi, iudeii, ne închinăm la ceea ce ştim. Adică Legea lui Moise a fost dată de Dumnezeu, a fost o revelaţie de sus, nu o invenţie omenească. Deci noi, iudeii, ne închinăm la ceea ce ştim. Pentru că mântuirea este din iudei. Dumnezeu a ales poporul iudeu ca prin el să lucreze mântuirea întregii lumi. Şi-apoi i-a zis Domnul: Vine ceasul, şi acum este, când nici la Ierusalim nici la Garizim se vor închina oamenii lui Dumnezeu, ci adevăraţii închinători I se vor închina în Duh şi în adevăr, adică Dumnezeu este pretutindenea. Şi noi oriunde putem să-I aducem închinare. Adică putem să-I mulţumim pentru toate, să-I cerem iertare pentru păcatele noastre, şi să-I cerem ajutor în nevoile noastre.

    Sigur că şi noi creştinii avem biserici, unde ne adunăm să săvârşim Sfânta Liturghie, şi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. Dar închinarea noastră şi legătura noastră cu Dumnezeu nu se limitează doar la biserică, doar la locaşul de închinare. Dacă facem aşa, atunci şi noi suntem în înşelare, la fel ca şi samarinenii. Dacă noi limităm legătura cu Dumnezeu doar la biserică. Dacă doar în biserică suntem evlavioşi, ne purtăm frumos unii cu alţii, vorbim frumos, în şoaptă, ne rugăm, iar când am ieşit din biserică, gura noastră se umple de vorbire în deşert, de vorbe urâte, chiar de înjurături, cum am ieşit din biserică începem să fumăm, ce ştiu eu, deja să ne gândim la păcat, înseamnă că suntem într-o mare înşelare. Legătura noastră cu Dumnezeu este mincinoasă. Este falsă. Adevărata închinare este atunci când suntem la fel şi în biserică, şi în afara bisericii. Cuminţenia cu care stăm în biserică ştiind că aici suntem în faţa lui Dumnezeu trebuie să o avem şi în afara bisericii, pentru că Dumnezeu este la fel de prezent şi în afara bisericii. Cel de Care ne ruşinăm aici, trebuie să ne ruşinăm şi în afară. Pentru că zice Domnul prin gura Proorocului: Cerul este scaunul meu şi pământul aştenut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi voi Mie? Deci iată, întregul univers este casa lui Dumnezeu. Întregul univers este templul lui Dumnezeu, Dumnezeu este pretutindenea. Aşa că trebuie să avem aceeaşi grijă, oriunde ne-am afla. Fie că suntem acasă, fie că suntem la servici, fie că suntem pe stradă, trebuie să avem aceeaşi purtare cuvincioasă şi evlavioasă, ştiind că Dumnezeu ne vede, şi ne aude.

    Mai mult, noi înşine suntem o casă vie a lui Dumnezeu. Fiecare creştin botezat este un templu viu al lui Dumnezeu. Sfinţenia cu care este sfinţit un altar şi o biserică se află şi pe trupul nostru. Atunci când am ieşit din apele Botezului, şi noi am fost pecetluiţi cu Sfântul şi Marele Mir, pe toate părţile trupului nostru. Deci iată, şi noi suntem sfinţiţi, cu aceeaşi sfinţenie cu care este sfinţit un altar şi o biserică. Aşadar, grija şi evlavia pe care o avem aici în biserica de zid, trebuie să o avem şi în afara bisericii, pentru că întregul univers este casa lui Dumnezeu, şi mai mult, noi înşine suntem o casă vie a lui Dumnezeu. Aţi auzit cum am încheiat Sfânta Liturghie? Ce-am spus, dar oare credem în aceste cuvinte, le luăm în considerare, le punem în practică? Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Ce înseamnă aceasta? Cum înţelegem noi aceste cuvinte? Sau iarăşi le zicem doar pentru că aşa scrie în carte, dar de fapt noi nu credem în ele. Dacă facem aşa suntem în minciună. Suntem în înşelare. Suntem falşi. Una spunem şi alta facem. Ori Dumnezeu nu-Și doreşte astfel de închinători. El Îşi doreşte închinători sinceri şi consecvenţi. Să fim mereu aceiaşi. Ceea ce gândim, să şi simţim, şi să şi spunem. Să fie unitate între minte, inimă, cuvânt şi faptă. Toate acestea trebuie să fie una. Aceasta este închinarea în Duh şi în Adevăr. Aceasta este Apa cea Vie pe care Hristos i-a dăruit-o femeii samarinence, şi pe care ne-o dăruieşte şi nouă. Ori de câte ori ne întâlnim cu El, ori de câte ori venim la Sfânta Biserică, Hristos ne oferă această Apă Vie, această învăţătură curată şi sănătoasă, închinarea în Duh şi în Adevăr.

    Şi noi ar fi de dorit, la fel ca şi femeia samarineancă, să ne punem mereu întrebarea: unde este, cum este adevărata închinare, eu Îi aduc lui Dumnezeu adevărata închinare? Femeia aceasta samarineancă, după ce L-a cunoscut pe Hristos, a devenit un Apostol, s-a dus în cetate şi le-a spus tuturor: L-am găsit pe Hristos, veniţi şi vedeţi. Mi-a spus mie toate. Şi atunci toţi oamenii din cetate au venit să-L vadă pe Hristos. Şi L-au rugat să mai rămână cu ei, şi la urmă au zis către femeie: Credem şi pentru că tu ne-ai spus, dar credem şi pentru că noi înşine am auzit şi ne-am încredinţat că Acesta este cu adevărat Hristosul lui Dumnezeu. Foarte important să sesizăm aceasta: Credem şi pentru că tu ne-ai spus, dar credem şi pentru că noi ne-am încredinţat. Noi toţi suntem o biserică tradiţională. Suntem foarte mândri că suntem urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai Sfinţilor Părinţi; ne mândrim cu aceasta. Toţi spunem: noi nu ne schimbăm credinţa, eu ortodox rămân până la moarte. Este credinţa părinţilor mei şi nu o schimb. Foarte bine. Dar: cunosc eu această credinţă? O înţeleg? Sau este doar o legătură sentimentală, cu părinţii mei şi cu strămoșii mei. Nu este suficient să trăiesc în ortodoxie doar pentru că aşa mi-au spus părinţii. Acesta este începutul. Dar treptat şi eu trebuie să mă conving de această credinţă pe care mi-au transmis-o părinţii. Dacă nu sunt convins de ea, atunci trebuie să mă preocupe, trebuie să pun mereu întrebarea pusă de femeia samarineancă: unde este adevărata închinare, cum este adevărata închinare? Îi place lui Dumnezeu felul în care eu mă prezint înaintea Lui, felul în care stau înaintea Lui? Trebuie să ne punem zilnic, mereu, această întrebare, până la ultima răsuflare. Și Domnul ne va descoperi, Domnul ne va încredinţa, aşa cum a încredinţat-o pe samarineancă, la fel ne va încredinţa şi pe noi. Ne va arăta mereu calea; prin preotul nostru, sau pe diferite alte căi, Dumnezeu are nenumărate căi de mântuire. Dumnezeu, aşa cum a pescuit-o pe femeia samarineancă, cunoscându-i inima şi frământarea, şi dorul după Dumnezeu, la fel ne cunoaşte şi pe noi şi ne caută şi ne pescuieşte pe căi şi prin mijloace doar de El ştiute şi cunoscute.

    Am spus şi că Hristos este Apă curăţitoare. Adică El ne curăţă pe toţi de întinăciunea păcatului. A curăţit-o pe femeia samarineancă de păcatul ei, pentru că trăia în desfrânare. Dar şi-a recunoscut păcatul, l-a mărturisit, s-a căit pentru aceasta, şi Domnul a iertat-o Şi din desfrânată a transformat-o în Apostol. Cu siguranţă că şi noi avem păcatele noastre; mai mici sau mai mari, mai multe sau mai puţine, fiecare îşi cunoaşte sufletul, şi dacă nu, să ne cercetăm. Spun Sfinţii Părinţi că a-ţi vedea păcatul este mai mare decât a învia morţii. Auziţi? A-ţi vedea păcatul este mai mare decât a învia un mort. Pentru că a învia un mort înseamnă a readuce un om în lumea păcatului. Dar a-ţi vedea păcatele tale, însemnă a pune începutul cel bun, a-ţi plânge păcatul. A-l recunoaşte, a te pocăi, și a-ţi întoarce inima la Dumnezeu. Este învierea ta duhovnicească. Înainte de învierea cea de obşte, iată are loc această înviere lăuntrică. Dar dacă noi nu ne vedem păcatele, nu le recunoaştem, nu ne căim pentru ele, ci le justificăm, le îndreptăţim, de cele mai multe ori găsim scuze la păcate. A, am făcut aceasta, dar: sunt om neputincios, cineva m-a, m-a ispitit diavolul, m-a ispitit cutare sau cutare, mereu ne găsim scuze la păcat. Nu este bine. Nu trebuie să ne dezvinovăţim păcatele. Ci trebuie mereu să ne osândim pe noi înşine. Să ne vedem propria noastră vinovăţie, şi să ne căim pentru aceasta, şi în taina inimii, dar şi în Taina Spovedaniei. Şi atunci Domnul ne va curăţi de întinăciunea păcatului, prin harul Său. Și ne va dărui tuturor bucuria de a trăi, bucuria vieţii, a vieţii celei veşnice.

    Veşnicia, o pregustăm încă de acum. Legătura cu Hristos pentru noi înseamnă veşnicia. Înseamnă fericirea veşnică. Vedeţi că la fiecare Sfântă Liturghie noi deja binecuvântăm Împărăţia lui Dumnezeu. Spunem: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Deci noi, în Biserică şi-n Liturghie, trăim deja sfârşitul lumii în interiorul lumii. Acesta este un mare dar, şi un mare privilegiu pentru noi toţi. Pentru care să-I fim mereu recunoscători Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin. Hristos a Înviat! Iertaţi-mă.

***

Preasfințitul Teofil

Duminica Samarinencei – Cuvânt după Sfânta Liturghie

26 mai 2019

    Iubiţii mei, am fost foarte bucuros să fiu împreună cu dumneavoastră într-o zi ca aceasta, într-o zi în care dumneavoastră aniversaţi zece ani de la întemeierea acestei parohii, aflată sub ocrotirea cuviosului Dionisie Exiguul. Putem spune că este un timp îndelungat, am putea spune şi că este un timp scurt, depinde cum percepe şi la ce se raportează fiecare; dar, nu este atât important dacă este lung sau scurt, ci este important că a fost un timp roditor.

    În aceşti zece ani parohia dumneavoastră a înflorit foarte mult. A dat roade duhovniceşti, şi dumneavoastră sunteţi aceste roade. Împreună cu păstorii pe care i-aţi avut şi pe care-l aveţi acum, cu părintele G., iată dumneavoastră aduceţi roade bineplăcute lui Dumnezeu, roade de credinţă. Și aceasta este o bucurie şi pentru Dumnezeu, dar este o bucurie şi pentru noi păstorii; (…) dorim din toată inima să sporiți și mergeţi pe această cale până la sfârşit. Și, să dea Dumnezeu ca aşa cum suntem împreună aici uniţi prin credinţă, la fel să fim şi dincolo de mormânt, Amin.

Hristos a Înviat!

***