Părintele Teofil Roman 

Adormirea Maicii Domnului  – Cuvânt la Sfânta Liturghie

15 august 2015 

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Iată că după două săptămâni de post, de pocăință și de rugăciune stăruitoare, am ajuns la slăvitul Praznic al Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria. Vorbim de Adormirea Maicii Domnului la acest Praznic dar poate că mai degrabă ar trebui să vorbim de mutarea ei la cele veșnice, și cu trupul și cu sufletul. Pentru că la acest Praznic nu pomenim doar Adormirea Maicii Domnului, doar moartea ei, ci pomenim, deopotrivă, și învierea ei. Mormântul rămas gol i-a încredințat pe Sfinții Apostoli că Sfânta Fecioară Maria s-a mutat la cele veșnice, și cu trupul, și cu sufletul. Pe bună dreptate ea a fost prima care s-a învrednicit, care s-a împărtășit de marele dar al Învierii, la care toți suntem chemați, în Iisus Hristos, Domnul nostru.

    Creștinii ortodocși nu o cinstesc pe Maica Domnului ca pe o creație specială a lui Dumnezeu, făcută pentru mântuirea oamenilor; care a venit în această lume fără de păcat, și care s-a mutat din această lume fără să treacă prin moarte. Ci pentru noi, creștinii drept-slăvitori, Maica Domnului este darul cel mai prețios pe care umanitatea căzută în păcat a fost în stare să I-l aducă lui Dumnezeu atunci când El a binevoit să Se pogoare la noi, când a binevoit să Se întrupeze, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Maica Domnului nu a fost, nu este ceva mai mult, decât împlinirea poruncii iubirii pe care Dumnezeu o îndreaptă către tot omul care vine în această lume. Anume să-L iubești pe Domnul Dumnezeul Tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, și din toată puterea ta, și de asemenea și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Maica Domnului aceasta a fost. În chip desăvârșit a reușit să împlinească această poruncă. Ea s-a născut din dragoste, s-a născut din dragostea fierbinte a părinților ei Ioachim și Ana, a venit în această lume în chip minunat dar nu mai presus de fire, deci s-a născut pe cale firească. Toată viața ei a trăit din dragoste, pentru Dumnezeu, și pentru toți oamenii deopotrivă. Și atunci când s-a săvârșit din această lume, s-a săvârșit tot din dragoste. Maica Domnului nu a murit nici de boală, nici de bătrânețe. Ci se pare că dragostea, dorul fierbinte după Fiul ei, au fost cele care au desfăcut legătura dintre suflet și trup, dar care apoi au fost realcătuite prin puterea și prin dragostea Fiului ei și Dumnezeu.

    Înțelegem, așadar, că rațiunea de a fi a omului nu este alta decât dragostea. Din dragoste l-a făcut Dumnezeu pe om. Nu pentru că avea nevoie, ci pentru că dorea în chip îmbelșugat să împărtășească și altor făpturi raționale dragostea veșnică pe care Sfânta Treime o trăiește. Sfântul Apostol Pavel zice, în Întâia sa Epistolă către Corinteni, că toată facerea omenească nu are nici o valoare dacă nu izvorăște din dragoste, dacă nu sfârșește în dragoste. Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Zice, pot să am credință încât să mut și munții. Pot să-mi împart toată averea la săraci. Pot să-mi dau trupul ca să fie ars. Pot să știu toate tainele lumii, limbile îngerilor și ale oamenilor. Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.

    Așadar dragostea este totul. Și noi oamenii simțim, și în mare parte, înțelegem acest lucru. Pentru că vedeți, tot omul, toți oamenii, dragostea o caută, chiar și atunci când păcătuiesc. Oamenii de fapt caută dragostea. Și totuși, în această lume atât de flămândă de dragoste, găsim atât de puțină dragoste. Toți suferim pentru aceasta. Că nu simțim dragostea. Și ne plângem și de Dumnezeu, pentru că ni se pare că nici El nu ne iubește, și ne plângem și de oameni, de semenii noștri, pentru că nici din partea lor nu simțim nimic, ci doar răutate. Și ură. Și de bună seamă cei mai mulți ne întrebăm oare de ce aceasta? Și eu alt răspuns nu am găsit, decât acela că nu avem dragoste, nu ne putem bucura de dragoste, pentru că toți o pretindem. Cei mai mulți o pretindem deopotrivă lui Dumnezeu, și o pretindem semenilor noștri. Neînțelegând că de fapt nu de la Dumnezeu și nu de la semenii noștri trebuie să pretindem dragostea, ci de la noi înșine. Dragostea trebuie să o căutăm în inima noastră. Fiecare în parte trebuie să simtă această dragoste, și față de Dumnezeu, și față de aproapele. Dragostea nu se cere, ci se dăruiește. Vă amintiți de Parabola Samarineanului milostiv. Învățătorul acela de lege L-a întrebat pe Iisus: Oare cine este aproapele meu? Și-atunci Domnul i-a povestit Parabola Samarineanului milostiv, și la sfârșitul Parabolei Domnul a zis, oare cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Și învățătorul a zis, păi mă gândesc că cel care a făcut milă cu el. Așadar, nu cine este aproapele meu, ci cui sunt eu aproapele. Nu cine mă iubește și de ce nu mă iubește Dumnezeu, sau aproapele, ci eu de ce nu sunt în stare să-L iubesc și pe Dumnezeu și pe aproapele. Aceasta este marea problemă. Pe care trebuie să ne-o punem în fiecare zi. De ce eu nu sunt în stare să iubesc.

    Din experiența oamenilor sfinți, care toată viața au tânjit după dragoste, se vede că dragostea nu se dobândește cu ușurință. Nevoința pentru dragoste este cea mai grea, și este sfâșietoare, în această lume căzută. Dar, nu este altă cale. Dacă nu dobândim dragostea în sufletul nostru, vom fi chinuiți și-n veacul acesta și-n cel ce va să fie. Și se întâmplă că îi chinuim și pe alții, din pricina nemulțumirii noastre, a nefericirii noastre. Chiar dacă Dumnezeu ne pune-n rai, dacă inima noastră nu a dobândit dragostea, raiul va deveni pentru noi un iad. Mă gândesc la Parabola Fiului risipitor. Vă amintiți de fratele cel mare, cât a fost de chinuit, de nefericit, atunci când fratele lui s-a întors acasă și Tatăl a făcut petrecere, S-a veselit, S-a bucurat că l-a primit sănătos. Și el n-a vrut să intre. Măcar că Tatăl a venit și l-a rugat. L-a poftit. Și el a refuzat. El nu-l iubea nici pe Tatăl său, nici pe fratele său. Așadar măcar că a fost poftit și rugat stăruitor să intre, el nu se putea bucura. Iată ce înseamnă să nu ai dragoste în suflet. Chiar dacă ești un om corect din punct de vedere moral, așa cum acest tânăr era, îi spune Tatălui său: eu niciodată nu Ți-am călcat cuvântul, deci era un copil cuminte. Și totuși, cu toată cumințenia, dragoste nu avea în suflet. Așa, orice om, oricât ar fi el de corect, și de cuminte din punct de vedere moral, din punct de vedere legal, dacă nu are dragoste în suflet, nimic nu are, va fi un om chinuit, un om nefericit.

    Dar acum rămâne marea întrebare. Cum să facem, ce să facem, ca să dobândim această dragoste în sufletul nostru. Care este calea? Și toți Sfinții Părinți spun că nu este altă cale pentru a dobândi dragostea decât pocăința. Să recunoști că nu ai această dragoste în suflet, nici față de Dumnezeu, nici față de aproapele. Să te căiești pentru aceasta neîncetat, în toate rugăciunile tale. Și să te străduiești totuși să împlinești cele ale dragostei chiar dacă nu o simți. Zice Mântuitorul: Acela este care Mă iubește, care păzește poruncile Mele. Deci șansa noastră este să păzim porunca lui Dumnezeu. Chiar dacă doare acest lucru, să ne străduim să o împlinim. Fără nici un fel de compromis. Într-un Pateric contemporan se povestește despre un tânăr care era frământat de această problemă, cum să dobândească dragostea. Și s-a dus la foarte mulți nevoitori, părinți duhovnicești, și a întrebat ce să fac, cum să fac? A primit răspunsurile clasice. Dar care nu l-au mulțumit. Și atunci, în sinea sa, a zis, știu ce voi face. Mă voi comporta ca și cum aș avea această dragoste. Și ni se spune că treizeci de ani s-a chinuit în felul acesta, să se comporte ca și cum ar avea dragoste, și față de Dumnezeu, și față de aproapele. Dar după treizeci de ani de suferință, a dobândit în sufletul lui atâta bunătate încât nu mai știa ce este răutatea. Dar au fost treizeci de ani de suferință, și de chin. Așadar să nu ne descurajăm că nu simțim dragostea cu ușurință în sufletul nostru, nici față de Dumnezeu, nici față de aproapele. Cu greutate ne rugăm în fiecare zi, dimineața și seara, ne împlinim pravila de la duhovnic, sau pe care noi înșine ne-o stabilim, cu greutate venim la biserică, la sfintele slujbe, duminica și-n sărbători, cu greutate stăm la sfintele slujbe, adeseori ne plictisim. Dar trebuie să împlinim aceste lucruri, să nu ne cruțăm. Cruțarea de sine este o mare ispită pentru noi. Nu trebuie să ne cruțăm. Nu trebuie să ne scuzăm, „nu mă duc la biserică pentru că sunt obosit”, „nu mă duc la biserică pentru că trebuie să stau foarte mult în picioare”, „prefer să mă duc la o biserică catolică, pentru că acolo sunt scaune și bănci, și este slujba mai scurtă”. Așa nu se dobândește dragostea.

    Dragostea cu osteneală iată se dobândește. Dacă pâinea cea de toate zilele se dobândește cu osteneală, să știți că și Pâinea Vieții celei veșnice se dobândește tot cu osteneală. La fel și în relațiile cu cei apropiați. Nu este ușor să-l rabzi pe celălalt. Să nu-l judeci, să nu-l disprețuiești. Mai ales când îți este foarte apropiat, când este vorba de soțul sau de soția ta, de copilul tău, de prietenul tău. De la cel care aștepți mai mult, de la acela primești cel mai puțin. Și totuși nu trebuie să renunți. Nu trebuie să reproșezi niciodată dragostea nimănui. Am spus mai devreme, dragostea nu se cere. Ci dragostea doar se dăruiește. Deci să ne ferim de această ispită, de a reproșa dragostea celorlalți. Doar nouă trebuie să ne-o reproșăm. Eu de ce nu am dragoste, eu de ce nu iubesc. Și dacă eu voi reuși să împărtășesc dragoste, și lui Dumnezeu și aproapelui, atunci lucrurile se vor îmbunătăți foarte mult. Și chiar dacă va trebui să pătimesc, voi pătimi cu nădejde, voi pătimi cu încredere. Vedeți, Mântuitorul Iisus Hristos nu a renunțat la lucrarea Lui de mântuire văzând că omul Îl respinge cu atâta vehemență, ci a mers până la capăt. A purtat Crucea până la capăt. De asemenea, Sfânta Fecioară Maria a răbdat până la capăt. Asemenea Fiului ei, și ea s-a făcut ascultătoare până la moarte. Și de aceea și ei i s-a dat un Nume mai presus de orice nume. Așa și noi, trebuie să ne facem ascultători până la moarte, să împlinim porunca lui Dumnezneu, până la moarte. Să nu renunțăm. Și cu siguranță că această jertfă, această suferință a noastră nu va rămâne nerăsplătită. Nici o osteneală făcută pentru dragoste nu rămâne nerăsplătită. Dacă nu în veacul acesta, cu siguranță în cel ce va să fie cu îmbelșugare ne vom împărtăși de dragostea lui Dumnezeu.

    Așadar, de la Praznicul acesta mare al Adormirii Preasfintei Fecioare Maria să rămânem cu această învățătură fundamentală, că raținea de a fi a omului este dragostea. Că toată viața noastră trebuie să o cheltuim pentru a dobândi dragostea, să nu o reproșăm nimănui, să nu o cerem nimănui, ci doar să ne străduim să o dăruim. Chiar dacă nu o simțim, așa cum a făcut acel tânăr, despre care v-am povestit mai devreme. Și într-un sfârșit, cu siguranță inima noastră se va umple de iubirea atât de dorită, atât de căutată de sufletul nostru. Ne vom împărtăși de ea și în veacul acesta atât cât este cu putință,  dar mai ales în veacul cel ce va să fie, Amin. Iertați-mă.

***