Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Întâmpinarea Domnului

2 februarie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioase părinte, preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi,

    După cum am ascultat astăzi în Sfânta Evanghelie care s-a citit la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Mântuitorul Iisus Hristos, atunci când a împlinit vârsta de patruzeci de zile, a fost dus de către Sfânta Fecioară Maria şi de către dreptul Iosif, la Templul din Ierusalim, pentru a împlini rânduiala legii lui Dumnezeu, dăruită poporului prin Moise. Tot cel întâi născut, de parte bărbătească, trebuia să fie închinat lui Dumnezeu la împlinirea celor patruzeci de zile, dar era şi un moment în care mamei i se făceau rugăciuni de curăţire, încheindu-se perioada de lăuzie.

    Acum în situaţia aceasta, cu siguranţă că nici Fecioara Maria nu avea nevoie de curăţire, pentru că ea a născut, a zămislit fără prihană, şi a născut fără de dureri, aşadar şi-a păstrat fecioria şi înainte de naştere şi în timpul naşterii şi după naştere, şi nici Pruncul Iisus, nu avea nici El nevoie de curăţire, El era Întâiul născut, dar era şi Unicul născut al Sfintei Fecioare Maria, pentru că ea nu a mai avut alţi copii, dar, şi Pruncul Iisus şi Sfânta Fecioară Maria S-au smerit, şi au căutat să împlinească legea dată de către Dumnezeu poporului lui Israel, prin Moise, aşadar să împlinească această lege dar cred că să o şi încheie. Cred că acest moment este un moment în care legea lui Moise îşi încheie menirea în sânul poporului ales, şi mă pot gândi că şi pentru întreaga lume, pentru că poporul ales al lui Dumnezeu, Israel, avea menirea să pregătească mântuirea pentru întreaga lume. Aşadar, în acel moment se încheie menirea legii lui Moise, şi începe legea cea nouă a harului. Dreptul Simeon, care era acolo de faţă, un bătrân temător de Dumnezeu care aştepta şi dorea mântuirea lui Israel, înştiinţat fiind de Duhul Sfânt, L-a primit pe Pruncul Iisus în braţele sale, şi L-a binecuvântat de Dumnezeu pentru aceasta. În acel moment el nu primeşte acum o nouă carte, cu noi legi, date de către Dumnezeu poporului Său, ci iată Îl primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a făcut Trup, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. De acum, nu doar Israel va fi popor ales al lui Dumnezeu, ci toate neamurile sunt chemate de către Dumnezeu la mântuire, toate neamurile sunt alese de către Dumnezeu, ca să fie în slava Lui, şi în fericirea veşnică. Dumnezeu ne doreşte pe toţi la masa Sa, în Împărăţia Sa. Nu mai are popor ales. De acum Biserica creştină este noul popor ales al lui Dumnezeu, dar este un popor ales dintre toate neamurile. Şi iarăşi, nu doar cei întâi-născuţi vor fi afierosiţi lui Dumnezeu în legea harului, ci toţi cei născuţi, toţi cei care se nasc în acesată lume, cu binecuvântarea şi cu rânduiala lui Dumnezeu, în Taina Sfântului Botez, sunt consacraţi lui Dumnezeu. Noi toţi suntem de acum consacraţi, afierosiţi lui Dumnezeu. Nu ne aparţinem nouă, ci Îi aparţinem lui Dumnezeu. El este Dumnezeul nostru, dar este şi Tatăl nostru, care ne iubeşte atât de mult şi ne poartă de grijă tuturor.

    Ce aş dori să remarcăm în această imagine foarte frumoasă pe care ne-o oferă Evanghelia care s-a citit astăzi, şi praznicul de astăzi. Aş dori să observăm că în forfota aceea care era la Templu, unde erau foarte mulţi oameni, și preoţi, şi credincioşi, doar două persoane L-au recunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos. Doar dreptul Simeon şi proorociţa Ana au văzut în Acel Prunc, adus la Templu, pe Mântuitorul întregii lumi. Şi aceasta pentru că cei doi, cred că erau singurii din marea mulţime care aveau cu adevărat o viaţă curată, o viaţă neprihănită, şi o viaţă de rugăciune. Ei cu adevărat aşteptau şi doreau mântuirea lui Israel, şi mântuirea întregii lumi, şi se rugau neîncetat pentru aceasta.

    Despre dreptul Simeon nu ştim foarte multe lucruri, Sfântul Evanghelist Luca ne spune doar că era un bărbat drept şi temător de Dumnezeu care aştepta mântuirea lui Israel, dar tradiţia ne oferă şi alte detalii, este posibil ca dreptul Simeon să fi fost unul din cei şaptezeci de bărbaţi care au tradus Vechiul Testament din limba ebraică în limba greacă, pentru evreii aflaţi în diasporă. Şi, în momentul când a ajuns la Cartea Proorocului Isaia, la cuvântul: iată Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu, Care va fi chemat Emanuil, adică Dumnezeu este cu noi, în acel moment el s-a tulburat, s-a îndoit. Cum va fi cu putinţă o Fecioară să nască Fiu. Nu, nu a putut să primească şi să creadă acest cuvânt, şi atunci, a avut descoperire de la Dumnezeu că nu va vedea moartea până când nu va vedea împlinite aceste cuvinte. Şi, înţelegem că el era de acum înaintat în vârstă, când Pruncul Iisus a fost adus la Templu. Şi pentru el  fost un moment de mare bucurie, pentru că a văzut  îndeplinite cuvintele profeţiei lui Isaia, cuvântul lui Dumnezeu profeţit prin Isaia, dar, de acum putea să plece cu pace din cele de aici, putea să moară, şi de aceea a spus acea rugăciune, acel cuvânt: Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Cu alte cuvinte, acum pot să mor liniştit, pentru că am văzut împlinite toate cele pe care Tu le-ai descoperit, am văzut acum mântuirea lui Israel şi mântuirea întregii lumi. Mântuirea aceasta este de fapt Fiul lui Dumnezeu; Unul din Sfânta Treime, Care S-a făcut om, pentru noi toţi, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.

    Iar proorociţa Ana era o femeie văduvă, a petrecut cu bărbatul ei doar şapte ani după căsătorie, iar după moartea soţului toată viaţa şi-a petrecut-o la Templu, în post şi în rugăciune neîncetată; şi ziua, şi noaptea. Doar în această stare, de aşteptare şi de curăţie, Dumnezeu ni se poate descoperi, Dumnezeu se poate apropia de noi, şi se poate uni cu noi. Și noi putem să trăim această bucurie, a întâlnirii cu Dumnezeu. Dacă omul nu este curăţit de patimi şi de păcate, el nu poate simţi prezenţa lui Dumnezeu şi nu se poate bucura de Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu este în maximă apropiere de el, păcatul duce la această atrofiere şi paralizie a simţurilor duhovniceşti, şi noi nu putem să simţim prezenţa lui Dumnezeu, să-L vedem pe Dumnezeu, şi să ne bucurăm de El.

    Mă gândesc la situaţia noastră din Biserică. Din legea harului. Suntem mulţi care suntem botezaţi în Numele Preasfintei Treimi, am fost consacraţi aşadar lui Dumnezeu, am fost dăruiţi lui Dumnezeu cu toţii, şi am promis fiecare, la Taina Sfântului Botez, fie personal, fie prin naşii noştri că toată viaţa vom sluji lui Dumnezeu, şi totuşi, de atâtea ori ne adunăm la biserică şi slujim Sfânta Liturghie, şi nu ştiu câţi dintre noi suntem în stare să simţim prezenţa lui Hristos în Taina Sfintei Împărtăşanii, şi să ne bucurăm de această legătură cu El, ori de câte ori ne împărtăşim. Nu ştiu câţi dintre noi trăim realmente această bucurie. Câţi dintre noi am fi în stare să spunem, după ce ne-am împărtăşit, ceea ce a spus dreptul Simeon: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, adică acum pot să mor; Te-am cunoscut, Te-am întâlnit, mă bucur de Tine, acum pot să mor liniştit, pot să plec liniştit din această lume. Noi spunem această rugăciune, în rugăciunile de mulţumire de la Sfânta Împărtăşanie, întotdeauna spunem: Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, dar nu ştiu dacă o spunem cu înţelegere şi cu simţire. Dacă într-adevăr putem muri liniştiţi după fiecare Sfântă Împărtăşanie. Dacă nu putem să facem aceasta, dacă nu putem să spunem aceasta din toată inima, este un semn că încă nu L-am cunoscut pe Hristos. Şi încă păcatul sălăşluieşte în noi cu putere. Încă ne stăpâneşte păcatul, simţurile noastre încă nu sunt tămăduite, încă nu sunt  vindecate, şi de aceea este nevoie de multă stăruinţă, de multă rugăciune şi de multă pocăinţă, ca prin pocăinţă, prin lacrimi, să se vindece firea noastră de păcat, să se curăţească de întinăciunea păcatului, şi aşa să-L putem vedea pe Hristos, atunci când ne împărtăşim să avem cu adevărat bucuria întâlnirii cu El, aşa cum cântăm, de altfel, la fiecare Sfântă Liturghie, dar iarăşi, nu ştiu dacă din toată inima: Am văzut Lumina cea adevărată, am primit pe Duhul Cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne.

    Îmi doresc şi pentru mine, şi pentru frăţiile voastre, pentru toţi, ca această cântare să fie cu adevărat cântarea noastră cea mai de suflet, cea mai iubită, şi pe care neîncetat să o cântăm: toată ziua, să ne învăţăm cuvântul lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu, şi, tot ceea ce noi trăim, şi primim în dar de la Dumnezeu, să putem să oferim în dar şi celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu, pentru că dreptul Simeon a dat această mărturie, că Hristos a venit Lumină pentru luminarea tuturor, pentru luminarea tuturor neamurilor. Este slava lui Israel mai întâi, pentru că ei sunt  întâi chemaţi, dar, este şi Lumină spre luminarea tuturor oamenilor care s-au născut şi se nasc şi se vor naşte în această lume, până la sfârşitul veacurilor. Amin. Iertaţi-mă.

***