Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Vecernie la Praznicul Pomenirii Tuturor Sfinţilor

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca  – 22  iunie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Înaltpreasfinţia voastră, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi  credincioşi,

    M-am bucurat tare mult să slujim împreună în această seară slujba vecerniei, şi să începem praznicul pomenirii Tuturor Sfinţilor care din veac I-au bineplăcut lui Dumnezeu.

    Iubiţii mei, sfinţenia nu este un privilegiu pe care Dumnezeu îl acordă doar unei categorii de credincioşi, şi nu este nici o performanţă pe care o obţin câţiva, foarte puţini. Ci se vede că sfinţenia este un dar al Sfântului Duh, pe care-l face tuturor celor care trăiesc în Biserica Mântuitorului, tuturor celor ce cred drept în Mântuitorul Iisus Hristos şi se încred în El, cu toată inima, cu tot sufletul, şi cu toată puterea.

    Desigur, sfinţenia nu este nici o putere magică, ea nu ne transformă în chip magic în sfinţi. Şi vedem aceasta din realitatea pe care o trăim. Că nu ne vedem nici pe noi sfinţi, şi nu reuşim să-i vedem nici pe alţii sfinţi, pentru faptul că sfinţenia presupune totuşi conlucrare cu darul lui Dumnezeu. Este nevoie de deschidere a inimii, şi este nevoie de nevoinţă duhovnicească. Altfel, nu putem să devenim sfinţi. Este motivul pentru care în aceste zile noi ţinem post. Chiar astăzi a început aşa-numitul Post al Sfinţilor Apostoli, dar în realitate, în tradiţia veche a Bisericii, acest post este legat de praznicul Pogorârii Sfântului Duh. Şi el începea întotdeauna luni după Duminica Tuturor Sfinţilor, şi ţinea până la Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli. Şi de aceea el treptat s-a numit Post al Sfinţilor Apostoli. De anul acesta aţi remarcat în calendar că a început un pic mai devreme. A început chiar de astăzi, pentru că s-a considerat de către Sfântul Sinod ca în anii în care Sărbătoarea Paştilor, şi prin urmare şi Sărbătoarea Cincizecimii este mai târzie, şi atunci postul se scurtează foarte mult, s-a dorit să fie cel puţin şapte zile de post. Şi de aceea postul a început astăzi, în această sâmbătă.

    Dar, ca să revin, este nevoie de acest Post, pentru ca să putem să punem în lucrare darurile Sfântului Duh care s-au revărsat peste noi la Marele Praznic al Cincizecimii. Este nevoie de multă înfrânare, la toate, la tot ceea ce ne-ar putea despărţi de dragostea lui Hristos. Toate îndulcirile, într-un fel sau altul, alungă harul lui Dumnezeu din suflet. Fie că sunt îndulciri trupeşti, fie că sunt îndulciri spirituale, pentru că pot să fie şi îndulciri de acest fel, toate alungă harul din suflet. Şi atunci noi trebui să ne înfrânăm, să ne abţinem de la tot ceea ce nu Îi este propriu harului Sfântului Duh. Este nevoie de rugăciune, fierbinte şi stăruitoare. Nu doar seara şi dimineaţa, ci Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, preluând de fapt îndemnul Mântuitorului, Care ne îndeamnă pe toţi la veghere. Zice: vegheaţi, rugaţi-vă neîncetat, fiţi ca o santinelă în post, pentru că vrăjmaşul umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită.

    Deci este nevoie de rugăciune neîncetată, şi mai mult, de rugăciune stăruitoare, de rugăciune fierbinte, de rugăciune a inimii. Să nu ne mulţumim cu rugăciuni formale. Ci să-ncercăm să dăm valoare cuvântului atunci când ne rugăm. N-ar trebui să ne propunem să citim rugăciuni, ci ar trebui mereu să ne propunem să ne rugăm. Şi să ne rugăm cu pace. Pe ritmul firesc al rostirii cuvântului. Fără grabă, dar nici într-un mod foarte lent. Dar aşa încât să putem să dăm valoare cuvântului. Cuvântul să fie înţeles de minte, să fie pătruns, să pătrundă în inimă, şi aşa, rugăciunea poate să ajungă şi la Dumnezeu, şi în felul acesta ne este de mare folos. Atrage harul lui Dumnezeu în suflet şi păstrează harul lui Dumnezeu în suflet.

    Şi, bine-nţeles că postul şi rugăciunea trebuie să ne ducă şi la fapta bună, la milostenie. Dacă postul şi rugăciunea nu rodesc fapte de milostenie, înseamnă că nu sunt desăvârşite, ceva nu este în regulă acolo. Şi Mântuitorul, ştim din Sfânta Evanghelie  cât de aspru i-a criticat pe farisei, oameni profund religioşi din vremea Sa, care respectau cu stricteţe toate posturile şi rânduielile. Dar mintea şi inima lor era departe de Dumnezeu, şi departe şi de oameni. Nici pe Dumnezeu nu-L iubeau şi nici pe oameni. De aceea nu-L puteau înţelege pe Mântuitorul de ce Se apropie de cei păcătoşi, de vameşi, de desfrânate. Ei gândeau, cum se poate ca un om al lui Dumnezeu să se apropie de cei păcătoşi. Dar iată, că tocmai pentru aceasta a venit Mântuitorul, ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Zice: nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.

    Deci revenind, postul şi rugăciunea, toată nevoinţa noastră, trebuie să rodească fapta bună, fapta de milostenie. Şi în felul acesta, se zugrăveşte tot mai mult pe faţa noastră chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Duhul Sfânt zugrăveşte pe faţa noastră Chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Și aşa, devenim sfinţi fără să ştim că suntem sfinţi. Noi nu putem să ne considerăm sfinţi, dar, sfinţenia se lucrează. Aşa cum zice Mântuitorul: că aruncăm sămânţa în pământ, dar nu putem să observăm cum devine plantă şi cum aduce rod. La fel, şi noi: lucrăm nevoinţa duhovnicească, trăim în Biserică, ne împărtăşim mereu cu Trupul şi Sângele Domnului, dar noi nu putem să vedem cum ne transformăm şi cum devenim asemenea lui Hristos, dar lucrul acesta se întâmplă.

    Şi, sigur că Mântuitorul va aprecia în Ziua Judecăţii dacă ceea ce am făcut noi în această lume şi în această viaţă a fost într-adevăr pe placul Lui sau nu. Dar până atunci, noi ne străduim, şi nădăjduim, şi aşteptăm cu încredere mila lui Dumnezeu. A Lui să fie slava, în vecii vecilor, Amin. Iertaţi-mă, şi vă mulţumesc din suflet.

***