Preasfințitul Teofil  

Cuvânt la Acatistul Învierii Domnului

17 mai 2021 – Mănăstirea Salva   

 Preacucernici părinți, preacuvioasă maică stareță, preacuvioasă obște, iubiți credincioși,

     Mă bucur tare mult că putem să fim împreună în această seară, să putem să dăm această mărturie, că Hristos a înviat, că Hristos este viu. Acest adevăr ne face pe noi să fim puternici, să fim statornici. Și să fim senini, chiar și atunci când este greu, chiar și atunci se abat asupra noastră dureri și încercări, noi știm că Hristos este viu.

    Lucrul acesta nu este doar un adevăr rațional. Este o realitate duhovnicească care ne pătrunde, care ne dă putere, să trecem prin toate și peste toate și să ajungem în cele din urmă la liman, liniștiți, și chiar în mijlocul durerilor, chiar în mijlocul încercărilor, în inima noastră poate să fie bucurie, poate să fie mângâiere. Pentru că este o prezență, a harului. Altfel nu se explică mărturia dată de către Apostoli, de către ucenici. Dacă n-ar fi avut acest har în inimă, n-ar fi fost în stare să dea mărturia pe care au dat-o, și datorită acestei mărturii, iată și noi suntem creștini. Această mărturie a ajuns până în zilele noastre, vedeți, din generație în generație. Și sigur că aici putem să observăm două situații, două realități diferite. Mărturia aceasta poate să fie doar una rațională. Ni s-a spus, și oarecum acceptăm rațional că da, Hristos a înviat, și aparent să spunem aceasta cu destul de multă convingere, dar, se va vedea la vreme de încercare, de durere, dacă într-adevăr credem că Hristos a înviat. Dacă atunci când vin încercările și durerile ne clătinăm, suntem cuprinși de frică, de neliniște, de deznădejde, e semn că încă nu avem o credință puternică, încă nu este și un adevăr al inimii. Este doar un adevăr al minții. Deci că cu mintea am primit că Hristos a înviat, fiindcă ni s-a spus acest lucru, dar inima încă nu simte. Și de aceea noi ne clătinăm, atunci când este greu, atunci când vin încercă și dureri.

    Și-aceasta o putem vedea și la Sfinții Apostoli. Mântuitorul le-a vorbit despre Înviere înainte de Înviere. Înainte de Patimi. Le-a spus ce urmează să se întâmple. Și cu siguranță că au acceptat rațional toate câte Domnul li le-a spus. Dar, după ce s-au tulburat, când a început prigoana, s-au ascuns… S-au temut, de iudei, s-au temut de suferință, s-au temut de moarte. N-au avut curajul să iasă. Când Femeile Mironosițe le-au spus Apostolilor că au primit mărturie că este viu, au crezut că aiurează. Nu le-au crezut. Și, știm că după Înviere, Mântuitorul îi caută pe ucenicii Săi, care stăteau ascunși, de frică. Paralizați de frică. Și Se întâlnește cu ei iată în Duminica Învierii, lipsind Toma, după aceea Domnul Se Întâlnește iarăși cu toți fiind și Toma de față, ca să-i încredințeze. Și-atunci ei au primit acest adevăr și în inimă. Toma a căzut în genunchi și-a zis: Domnul meu, și Dumnezeul meu. Și apoi, au putut să iasă cu curaj. Nu s-au mai temut. Chiar s-au bucurat. Când au fost bătuți, citiți în Faptele Apostolilor, că la un moment dat mai marii iudeilor, au pus, au poruncit să fie bătuți Apostolii pentru că propovăduiau în Numele lui Iisus. Și ei, erau fericiți. Erau fericiți pentru faptul că au fost bătuți pentru Hristos.

      Vedeți, ce-nseamnă să crezi cu inima că Hristos este viu, vedeți diferența? La început Apostolii știau că Hristos va învia, rațional, pentru că Domnul le-a spus, dar n-a fost suficient. Și la-ncercare s-au ascuns, s-au temut. Dar după ce au primit acest adevăr și în inimă, atunci nu s-au mai temut, de nimeni și de nimic, ci au mers până la marginile pământului, să-L propovăduiască pe Acest Hristos, Viu și Dătător de viață, Izvorul vieții. El este rațiunea de a fi a întregii existențe. Și bine-nțeles și a omului, care este coroana creației. Spune Sfântul Evanghelist Ioan că toate s-au făcut prin El, și pentru El. Și în afara lui Hristos lumea aceasta n-are nici un rost, și bine-nțeles că nici noi oamenii. Dacă nu-L cunoaștem pe Hristos, dacă nu-L iubim din toată inima, la un moment dat viața noastră va deveni foarte searbădă. Vom vedea că tot ceea ce facem nu ne mulțumește, nu ne bucură, nu ne împlinește. Și cel mai mult ne cuprinde deznădejdea și teama și neliniștea. Că nu știm de unde venim nici încotro ne ducem. Totul ni se pare foarte alunecos și foarte riscant. Dar dacă Hristos a înviat, a înviat în inima mea, atunci nu mă mai pot teme de nimeni și de nimic pentru că El este împreună cu mine. Este o realitate mereu vie, mereu prezentă.

    Vedeți, la fiecare Sfântă Liturghie, întâi de toate noi preoții ne îmbrățișăm în altar și ne salutăm în felul acesta: Hristos în mijlocul nostru. Aceasta este o realitate. Și adeseori, și pe dumneavoastră pe credincioși noi preoții vă salutăm în felul acesta: Hristos în mijlocul nostru. Este și va fi. Vedeți, dar oare simțim, credem cu adevărat? Dacă da, fericiți sunteți. Și vom fi. Și aici, și în veșnicie. Dacă încă ne este doar un adevăr al minții, atunci rămâne să-L rugăm stăruitor pe Domnul să ne încredințeze și inima. Așa cum i-a încredințat pe Sfinții Apostoli, așa cum l-a încredințat pe Sfântul Apostol Toma, la fel să ne încredințeze și pe noi, să fie aceasta o rugăciune fierbinte, o rugăciune stăruitoare. Să renunțăm să ne mai rugăm pentru altceva. Și să ne rugăm pentru aceasta: Doamne, încredințează mintea și inima mea de adevărul lucrurilor și de dragostea Ta. Pentru că dacă se va întâmpla acest lucru, atunci toate celelalte se vor adăuga vouă. Contează mai puțin. Vom fi convinși că tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă cu rânduiala lui Dumnezeu, este bunăvoința lui Dumnezeu, și nu vom mai simți nevoia să cerem nimic, ci să mulțumim neîncetat pentru toate, Amin!

 Hristos a Înviat!

 ***