Părintele Teofil Roman 

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda  – Cuvânt la Sfânta Liturghie

11 mai 2014  

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinți, iubiți credincioși,

Hristos a Înviat!

 

    Iată inimile noastre sunt pline de bucurie și de veselie, pentru că împreună cu Sfinții Apostoli, cu Sfântul Apostol Toma, cu femeile mironosițe, și noi ne-am întărit credința că Mântuitorul Iisus Hristos cu adevărat a înviat din morți, a înviat biruind păcatul și moartea. Și făcându-Se pentru noi toți biruință. De aceea ne spune cuvântul: Îndrăzniți, pentru că Eu am biruit lumea. Biruința Lui poate și trebuie neapărat să fie și biruința noastră a fiecăruia. De aceea astăzi, prin Evanghelia care s-a citit cu vindecarea slăbănogului, noi trebuie să credem cu tărie că Mântuitorul Iisus Hristos nu a înviat pentru Sine, ci a înviat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Tot ceea ce a făcut El de fapt, de la Întrupare și până la Patimă, la moartea Sa, Învierea și Înălțarea la cer, toate acestea s-au făcut pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Mântuitorul nu face prin faptele Lui demonstrație de putere în fața noastră, a oamenilor căzuți și neputincioși.

    Slăbănogul din Sfânta Evanghelie cred că este o imagine desăvârșită a ceea ce a ajuns omul căzut în păcat din pricina neascultării. Adică a ajuns într-o asemenea stare de slăbănogire, încât el nu se mai putea ridica singur. Omul nu se mai poate ridica singur, nu se poate izbăvi singur, are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de interveția lui Dumnezeu, pentru care iată trebuie să rabde și să aștepte. Mult a așteptat omenirea, de la izgonirea lui Adam din rai și până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos în această lume. Mult a așteptat slăbănogul până când s-a întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos, treizeci și opt de ani. Și iată, fiecare generație, fiecare om în parte trebuie să rabde și să aștepte momentul acesta al întâlnirii cu Mântuitorul Iisus Hristos, care trebuie să fie neapărat dătător de viață, dătător de mântuire, pentru că numai El poate să vindece, numai El poate să mântuiască, El este singurul doctor al sufletelor și al trupurilor noastre. Și până la El s-au făcut minuni, vedeți că și la scăldătoarea Vitezda s-au făcut minuni, se vindecau mulți pentru că venea acolo un înger care tulbura apa, și cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, ori de ce boală era cuprins. Dar vindecarea aceasta nu era desăvârșită. Era doar una exterioară, o vindecare trupească. Mântuitorul Iisus Hristos vine să ne dea și vindecarea lăuntrică. Pentru că El ne tămăduiește nu doar pentru ca să ne fie un pic mai bine în această lume, pentru ca apoi iarăși să murim, ci El ne tămăduiește în perspectiva veșniciei, pentru că noi suntem chemați să moștenim împărăția lui Dumnezeu și viața cea veșnică.

    Dar nu despre aceste lucruri aș vrea să vorbesc eu astăzi în mod deosebit, ci despre o virtute foarte prețioasă pe care a avut-o acest slăbănog, pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a vindecat. Și anume, aceea a răbdării. Vedeți, omul acesta era suferind de treizeci și opt de ani. S-a dus acolo la scăldătoarea Vitezda cu nădejdea că va ajunge și el într-o zi să intre în apă, după ce apa va fi tulburată de înger, și apoi să se facă sănătos, dar nu avea pe nimeni să-l ajute; fiind paralizat, nu putea să meargă cu ușurință, și întotdeauna altcineva îi lua locul. Dar cu toate acestea, nu ni se spune în Sfânta Evanghelie că ar fi fost tulburat, sau deznădăjduit. Ci dimpotrivă, pare foarte liniștit, foarte calm. El nu strigă, așa cu i-am auzit pe alții, tot în Sfânta Evanghelie. Nu strigă la Mântuitorul Iisus Hristos. Poate că nici nu știa despre El, nimic. Dar nici la ceilalți oameni, nu strigă la nimeni după ajutor. Tace, rabdă, așteaptă. Poate poate într-o zi se va întâmpla să vină și la el cineva să-l ajute. Și-ntr-adevăr, nădejdea nu i-a fost rușinată. Într-o zi, a venit la el Mântuitorul Iisus Hristos. Și vedeți, fără să-l întrebe nimic despre credința sa, l-a întrebat doar dacă: Vrei să te faci sănătos?  Pare o întrebare ironică, cum să nu vrea, de vreme ce s-a dus acolo cu această intenție, Mântuitorul deîndată l-a vindecat. Pentru că a prețuit cred, la el, această virtute a răbdării. A faptului că nu cârtea și nu se plângea de suferința lui. Și de faptul că întotdeauna era altcineva înaintea lui.

    Un chip asemănător vedem iarăși în Sfânta Evanghelie în femeia gârbovă. Care tot așa ni se spune că de optsprezece ani era legată de satana cu această suferință. Dar, n-a încetat să se ducă în fiecare sâmbătă la sinagogă, să se roage lui Dumnezeu, fără să se plângă în vreun fel de suferința ei. Tot așa Mântuitorul a intrat în sinagogă și S-a dus direct la ea. Și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Și acolo, și la femeia gârbovă, și la slăbănog, lumea s-a smintit de gestul Mântuitorului, dar Mântuitorul nu putea să facă altfel, pentru că El de aceea a venit în această lume. Și vedeți, și pe această femeie și pe slăbănog, ni-i pune înainte ca pildă de smerenie, de răbdare, îndelungă răbdare.

    Mântuitorul Însuși a răbdat foarte mult în această lume. Și nimeni nu L-a auzit cârtind. Sau împotrivindu-Se. Atunci când Se apropia de Ierusalim, și se știa că vor să-L prindă, să-L aresteze, la un moment dat Apostolul Petru s-a apropiat de El și I-a zis, Doamne, să nu Ți Se întâmple Ție una ca aceasta; adică să nu Te lași prins, să nu Te lași batjocorit. Și Domnul i-a răspuns cu asprime, și i-a zis: înapoia Mea satano, pentru că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu ci cele ale oamenilor. Și în altă parte zice Mântuitorul: au doară nu voi bea paharul pe care Tatăl Mi l-a dat să-l beau? Vedeți? El suferea nedreptăți și batjocură din partea oamenilor. Dar El privea spre acestea toate ca spre un pahar pe care Tatăl I L-a dat să-l bea. Și nu Se împotrivea, ci doar Se ruga să I Se dea putere. Sigur că, atunci în Ghețimani a zis, de-i cu putință, treacă de la Mine paharul, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiești Părinte. Și voia Tatălui a fost să bea paharul acesta al suferințelor, al nedreptăților. Așadar, Mântuitorul a suferit și a răbdat îndelung în această lume și ne-a lăsat și nouă pildă și ne-a dat îndemn să fim răbdatori, și îndelung răbdători. Zice Mântuitorul la un moment dat că doar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. Și nu ni se spune acolo că ce ar trebui să răbdăm și de la cine ar trebui să răbdăm. Adică orice, și de la oricine. Trebuie să răbdăm îndelung, cu gândul la Dumnezeu. Toți Sfinții Apostoli sfătuiesc în aceeași direcție. La răbdare și la îndelungă răbdare. Sfântul Apostol Pavel, în scrierile sale, îndeamnă la răbdare. Sfântul Apostol Petru merge până acolo încât spune că este un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu să răbdăm pe nedrept cu gândul la El. Auziți? Citiți Întâia sa Epistolă și veți găsi acolo acest cuvânt. Că este un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu să răbdăm pe nedrept cu gândul la El, pentru că aceasta este o părtășie a noastră la Patimile lui Hristos. Este un mod de a ne asemăna cu Mântuitorul Iisus Hristos, Care a suferit pe nedrept. Ori noi, în foarte puține cazuri suferim pe nedrept. De cele mai multe ori suferim pe bună dreptate. Pentru că vedeți, și slăbănogul suferea pentru păcatele sale. Deslușim aceasta din cuvântul Mântuitorului, pe care i l-a spus atunci în Templu. Zice, vezi, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Așadar păcatul este cel care ne slăbănogește, cum zicem în Paraclisul Maicii Domnului: Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăvește trupul și slăbește sufletul. Așadar cam toate suferințele noastre sunt din pricina păcatelor noastre. Adică pentru aceea că noi nu trăim după voia lui Dumnezeu. Dar vedeți, păcatele noastre pot să-i influențeze și pe ceilalți, adică nu doar noi suferim dacă păcătuim, ci vor suferi și toți cei apropiați ai noștri, familia noastră, și tot neamul nostru. Păcatele se transmit, efectele păcatelor se transmit, din generație în generație. De aceea trebuie să avem mare grijă. Pentru că mulți zic, apoi dacă numai eu sufăr, asta este, îmi permit să tot păcătuiesc, dar este o înșelare. Nu doar eu sufăr. Suferă tot neamul meu pentru păcatele mele. Toți aceia cu care Dumnezeu m-a pus în legătură, pentru că noi suntem gândiți de Dumnezeu ca un trup, ca un organism. Noi ne suntem mădulare unii altora, și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă. Dacă mâna doare, de fapt ne doare întregul organism. Întregul organism suferă. Așa și noi. Deci să nu ne gândim, să nu ne amăgim, că îmi permit să păcătuiesc, că doar eu voi suferi și ceilalți nu vor aveam de suferit. Nu-i adevărat. Toți vom suferi din pricina păcatului meu. Și pentru faptul că eu nu mai sunt ceea ce ar trebui să fiu. Prin păcatele mele eu nu-mi mai pot împlini menirea, vocația, chemarea mea, eu nu mai sunt ceea ce vrea Dumnezeu să fiu, sare a pământului și lumină a lumii, ci sunt gunoi, care trebuie aruncat și călcat în picioare, cum zice Mântuitorul Iisus Hristos, sunt stricăciune. Care se transmite. Așadar, trebuie să fim cu luare-aminte, că noi pătimim foarte mult, suferim foarte mult pentru păcatele noastre.

    Și chiar dacă uneori trebuie să suferim pe nedrept, iată și această suferință trebuie să o primim cu mulțumire, cu liniștire. Dacă Domnul a răbdat, înseamnă că și eu trebuie să rabd, fără să cârtesc, fără să mă împotrivesc. Pentru că dacă voi cârti, și mă voi împotrivi suferințelor care vin în viața mea, nu voi face decât să-mi sporesc și mai mult durerile. Și s-ar putea ca prin această răzvrătire să sfârșesc ca și tâlharul acela de pe Golgota, care s-a răzvrătit, și a ajuns în iad. Pentru că nu și-a asumat crucea. Nu și-a purtat-o cu umilință și cu demnitate. Celălalt, s-a smerit pe sine, și vedeți? A zis cuvântul acesta: noi pe bună dreptate suntem aici. Și s-a rugat cu smerenie: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta. Și Domnul i-a zis, nu atunci, ci astăzi vei fi cu Mine în rai. Iată ce înseamnă să te smerești. Iată ce înseamnă să rabzi, fără să cârtești. Primești raiul în clipa aceea. Dar dacă te împotrivești, și cârtești, și nu te căiești după aceasta, nu-ți revii, prin aceasta îți construiești și-ți întărești iadul, întunericul cel mai dinafară. De care să ne ferească Dumnezeu.

    Cred că foarte mulți ați auzit de cuvântul pe care Dumnezeu i l-a dat la un moment dat Sfântului Siluan Athonitul, într-un moment de mare încercare. Pătimea foarte mult din partea demonilor, era foarte chinuit. Și se ruga lui Dumnezeu, dar cu toate acestea nu scăpa. Și la un moment dat așa, în durerea lui, fiind în fața icoanei, dar între el și icoană apăruse o vedere de demoni, a strigat din adâncul inimii și-a zis: Doamne, nu știu ce să fac. Nu am nici o scăpare. Aș vrea, dar nu pot să fac nimic. Și-atunci Domnul i-a dat cuvântul acesta: Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui. Și zice Sfântul Siluan că acel cuvânt i-a dat putere, și mângâiere, și l-a izbăvit. Multă lume este nedumerită, ce-o fi însemnând acest cuvânt, ce înseamnă: Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui. Ei iată, slăbănogul din Evanghelia de astăzi cred că este ceea ce înseamnă cuvântul: Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui. Suferința lui era o suferință grea, era o suferință de iad. Dar n-a deznădăjduit. Și iată că într-o zi, Domnul a venit la El și l-a izbăvit. Acest cuvânt cred că este valabil pentru fiecare dintre noi, și mai ales pentru epoca noastră atât de încercată, atât de chinuită, în care avem senzația că totul se întunecă. Și, chiar și în biserică, parcă nu mai găsim mângâiere, alinare, nădejde. Ne simțim atât de lipsiți de har, și de binecuvântare. Nu avem spor în rugăciune, în fapta bună. Cu foarte multă greutate facem tot ceea ce trebuie să facem, în cele duhovnicești. Ei iată cuvântul lui Dumnezeu: Ține mintea ta în iad, și nu deznădăjdui. Oricât ar fi de greu, oricât ar fi de nedrept, să păstrăm nădejdea și încrederea în mila lui Dumnezeu. La El toate sunt cu putință.

    Amintiți-vă de cei doi ucenici Luca și Cleopa în drum spre Emaus. Tot așa, erau foarte triști. Pentru că își puseseră nădejdea în Mântuitorul Iisus Hristos, și iată, era de trei zile în mormânt, și oarecum nădejdea lor era spulberată. Și știți cum S-a apropiat de ei Străinul Acela, Care i-a întrebat de ce sunt așa de triști, și Care i-a lămurit, și Care S-a dovedit a fi Însuși Domnul. Și cât de bucuroși au fost când s-au încredințat că El a fost.

    De multe ori avem aceeași senzație, că totul este pierdut. Și s-ar putea ca și Biserica, și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos la sfârșit de lume să dea aceeași impresie, aceeași senzație, că totul este un eșec. Și totuși, nu trebuie să deznădăjduim. Domnul cu adevărat a înviat. A biruit lumea, a biruit păcatul și moartea. Trebuie doar să avem încredere în El. Să ne lăsăm în mâinile Lui, pentru că știe El ce face, și ce trebuie să facă cu fiecare dintre noi.

    Așadar la această Sfântă Liturghie, la care Domnul este viu și prezent în mijlocul nostru prin Sfânta Împărtășanie, prin Sfintele Taine, să-L rugăm să ne dea mai multă credință, să ne dea răbdare, și îndelungă răbdare în încercările și greutățile pe care trebuie să le suportăm în această lume, în această viață. Și, mai ales să ne facă parte, fiecăruia dintre noi, de bucuria mântuirii. Și în veacul acesta, atâta cât este cu putință, dar mai ales în veacul cel ce va să fie. Amin. Hristos a Înviat!

***