Preasfințitul Teofil     

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea orbului din naștere    

24 mai 2020      

Preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

Hristos a Înviat!

    Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie ne istorisește despre vindecarea unui orb din naștere. Făcută, bine-nțeles, de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Atunci când s-au apropiat de acest orb, Mântuitorul era împreună cu ucenicii, și deîndată unii dintre ei I-au pus întrebarea: Oare cine a păcătuit, el, sau părinții lui, de vreme ce s-a născut așa? Și Mântuitorul le-a răspuns: N-a păcătuit nici el, și nici părinții lui, ci  s-a născut așa pentru ca în el, prin el, să se slăvească Bunul Dumnezeu, să se arate în el mărețiile lui Dumnezeu.

    Nu putea să păcătuiască el, de vreme ce s-a născut orb. Pentru că omul nu are o existență înainte de naștere, așa cum există concepții, mai ales în zona orientală. Că omul trăiește vieți succesive și ne tot reîncarnăm, până când devenim nimic, ne contopim cu nimicul. Această învățătură este greșită din perspectiva Evangheliei, din perspectiva, iată, a învățăturii Mântuitorului Hristos, deci omul nu are o existență înainte de naștere. Atunci când ne naștem, suntem aduși din neființă la ființă. Înainte n-am existat. Și fiecare om, fiecare persoană este unică, și irepetabilă. Putem semăna foarte bine între noi, unii cu alții, dar niciodată nu putem să fim identici. Așadar orbul din naștere nu putea să păcătuiască înainte de a se fi născut pentru că n-a existat înainte de a se fi născut. Dar se vede că nici după naștere nu avea păcate care să-l fi dus la o stare de îmbolnăvire. Și nici părinții lui. Se vede că și părinții lui au avut o viață evlavioasă, o viață cuviincioasă. Vă amintiți în Duminica slăbănogului. Slăbănogul a suferit foarte mult. A zăcut treizieci și opt de ani în stare de paralizie. Dar acolo se vede că acea suferință era din pricina păcatelor. Pentru că atunci când s-a întâlnit cu Mântuitorul în Templu, Mântuitorul i-a zis, Ai grijă să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău. Deci punând unul lângă altul cele două exemple, cele două cazuri, cele două situații, putem avea un oarecare răspuns în ceea ce privește suferința, originea suferinței și rostul suferinței în viața noastră. Slăbănogul a păcătuit și păcatul l-a dus la acea stare de slăbănogire. Orbul n-a păcătuit. Nici el, și nici părinții lui.

    Acum, suferința cu siguranță că se datorează păcatului primilor oameni, Adam și Eva. Acolo a început suferința. Acolo s-a produs dezechilibrul, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, a rupt comuniunea cu Dumnezeu, și-a pus încrederea în sine, și nu doar în sine ci și în diavol, pentru că a ascultat sfatul diavolului. Și-n clipa aceea omul s-a îmbolnăvit. Atunci a pătruns suferința și moartea în firea omenească. Și de aceea, oarecum toți ne naștem cu predispoziția de a suferi. Suferința nu are o anumită lege, o anumită ordine. Este dezordonată, vedeți că pot să sufere și cei păcătoși, dar pot să sufere și oamenii sfinți. Chiar foarte mult. Și această suferință nu este o pedeapsă pentru păcatele lor, ci este mai degrabă un mod de a spori în credință, în răbdare, în smerenie. Înțelegem că orice suferință, și cea care nu este pentru păcatele noastre personale, dar este o urmare a păcatului strămoșilor, a păcatului înaintașilor noștri, pentru că noi îi moștenim pe părinții și pe înaintașii noștri. Noi n-am păcătuit, dar posibil că cineva în neamul nostru a făcut păcate grele, și vrând nevrând noi suportăm consecințele acestor păcate.

    Soluția nu este să învinovățim pe înaintași atunci când suferim. Să-i acuzăm. Să ne plângem că din cauza lor noi suferim pe nedrept. Nu. Atunci nu facem decât să adâncim și să sporim suferința. Soluția este să asumăm. Și să ne căim, ca și pentru propriile noastre păcate. Adică noi să-L rugăm pe Dumnezeu să îi ierte pe moșii și pe strămoșii noștri, să ne ierte și pe noi, să îi ierte pe toți oamenii, pentru că toți suntem greșiți înaintea lui Dumnezeu, nimeni nu este fără prihană, nimeni nu poate să fie de păcat. Și dacă asumăm în felul acesta și ne căim, în felul acesta suferința iată poate să fie spre slava lui Dumnezeu. Orice suferință. Fie că este vorba de suferință trupească, fie că este vorba de suferință spirituală, de boli, de chinuri demonice sau de nedreptăți pe care le-am putea suporta în această lume, toate aceste suferințe pot să fie spre slava lui Dumnezeu, dacă noi le asumăm, cu smerenie și cu încredere.

    Sfântul Apostol Petru spune cred că în Întâia sa Epistolă: Este un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu să rabzi pe nedrept cu gândul la El. Și spune și de ce. Pentru că în felul acesta te asemeni cu Fiul lui Dumnezeu, cu Mântuitorul Iisus Hristos, Care tot așa, a pătimit pe nedrept, ca să ne mântuiască pe noi pe toți. Deci iată, orice suferință asumată, chiar dacă este o suferință nedreaptă, ne face asemănători cu Mântuitorul Iisus Hristos. Ne face părtași la Patimile și la Suferințele Domnului nostru Iisus Hristos, și-n felul acesta suferințele noastre, asumate și purtate ca o cruce, vor deveni pricină de mântuire pentru neamul nostru. Doar în felul acesta noi ne vom putea face un izvor de har și de binecuvântare pentru neamul nostru. În măsura în care ne asemănăm cu Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă nu, s-ar putea să devenim un blestem și noi la rândul nostru și o povară, pentru tot neamul nostru și pentru urmașii noștri. Dacă noi nu suntem fii ai binecuvântării, dacă nu suntem mereu mulțumitori înaintea lui Dumnezeu, atunci s-ar putea ca această stare să se răsfrângă și asupra neamului nostru, asupra urmașilor noștri. Dar noi cred că nu ne dorim aceasta, nici unul dintre noi nu-și dorește să fie o pricină de suferință, pentru neam sau pentru urmași. Ci toți ne dorim să fim o binecuvântare, și o bucurie pentru toți, și pentru toate. Și iată calea. Asumând. Răbdând, cu încredere. Privindu-L pe Mântuitorul Iisus Hristos.

    Sfârșitul acestei Evanghelii a fost oarecum înfricoșător. Pentru că și orbul s-a întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos, în Templu. Pentru că deîndată după vindecare nu s-au mai văzut. S-au întâlnit în Templu, și Domnul i-a pus această întrebare: Crezi Tu în Fiul lui Dumnezeu? Și el a zis: Cine este, ca să cred în El? Este Cel Care stă în fața ta. Și atunci el a răspuns: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui. Întrebarea aceasta este și pentru noi, astăzi. Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Întrebare la care fiecare trebuie să răspundă. Noi astăzi la Sfânta Liturghie ne-am mărturisit credința în Fiul lui Dumnzeu. Și în Crez, dar și înainte de Împărtășanie, am spus: Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești  cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, carele ai venit în lume să-i mântuiești pe cei păcătoși. Cred că Tu ești Lumina lumii. Tu ești întărirea celor neputincioși. Și Lumina celor întunecați. Cred toate acestea.

    Și fericiți suntem având această credință. Nefericiți sunt cei care nu se încred în Mântuitorul Iisus Hristos, cei care cred că văd, dar în realitate nu văd, așa cum au fost fariseii din vremea Sa, care L-au condamnat, pentru că l-a vindecat pe orb în zi de sâmbătă. Și-au zis: Nu se poate. Omul acesta nu poate să fie de la Dumnezeu pentru că nu ține sâmbăta. Dar orbul vindecat a zis: Nu știu dacă este păcătos sau nu, dar știu că am fost orb, și acum văd. Și dacă cineva nu este cu Dumnezeu, nu poate să facă asemenea minuni, să vindece un orb din naștere. Așadar, este mare păcatul acesta al încrederii în sine. Atunci când credem că vedem, că știm. Că avem noi înțelepciune suficientă ca să ne rezolvăm problemele, nu. Niciodată să nu ne lăsăm în această capcană, să nu ne lăsăm prinși în această capcană, a încrederii în sine. Să ni se pară că vedem.

     Întotdeauna să ne punem la picioarele lui Iisus. Doamne, Tu știi toate. Tu știi cum este mai bine. Tu ești cu adevărat Lumina lumii. Tu luminează-mă, Tu înțelepțește-mă, Tu învață-mă. Tu arată-mi calea în care să merg, Tu dă-mi putere, Tu dă-mi credință. Tu Însuți vino și fă în mine voia Ta cea sfântă, prin Duhul Tău cel Sfânt, Amin.

 Hristos a Înviat! 

 ***