Părintele Teofil Roman  

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea fiului lunatic 

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

22 martie 2015

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Aș dori pentru început să luăm aminte la mărturisirea pe care a făcut-o acest tată nefericit despre care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. A fost întrebat de către Mântuitorul dacă crede cu adevărat că El poate să-i tămăduiască copilul, să-l izbăvească din robia demonilor, și el a căzut cu lacrimi în genunchi înaintea Domnului și I-a zis: Cred Doamne, ajută necredinței mele. Mi se pare genială această mărturisire sau mai degrabă aș vrea să cred că a fost o insuflare de sus, fiind un cuvânt de mântuire; pentru că acest cuvânt a atras după sine și izbăvirea, minunea pe care a săvârși-o Mântuitorul Iisus Hristos. Acest om ar fi dorit să creadă din toată inima, dar știa că nu este în stare, nu este în această măsură. În același timp simțea și îndoiala în sufletul lui. Îndoială care s-a văzut și în felul în care a pus problema; a zis:  Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă. De-Ți este cu putință. Și Mântuitorul tot la fel i-a pus întrebarea, zice: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și atunci el a căzut și a mărturisit în felul acesta: Cred Doamne, ajută necredinței mele.

     Mă gândesc că nici ucenicii Domnului n-au fost într-o stare mai bună. Dovadă că n-au putut să-l izbăvească pe copilul îndrăcit, pentru că mai întâi la ei s-a dus acest tată cu copilul, și i-a rugat să-l tămăduiască, să-l izbăvească, dar ei n-au putut. Ucenicii însă n-au căzut în genunchi cu smerenie și nu s-au rugat Domnului să le sporească credința, au făcut-o cu altă ocazie, dar, atunci când au fost singuri împreună cu Domnul, L-au întrebat cu nedumerire: Noi de ce n-am putut să-l izbăvim? Și-atunci Domnul le-a zis: pentru puținătatea credinței voastre, și este bine să mai știți un lucru, anume acela că acest neam de demoni nu iese decât cu multă rugăciune și cu mult post.

    Iubiți credincioși, mă gândesc că și noi ne regăsim în această stare de neputință, slăbiciune a credinței noastre, și noi am vrea să credem, din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea, să postim și să ne rugăm. Dar constatăm cu durere că nu reușim. Adeseori noi duhovnicii auzim mărturisiri de felul acesta: Părinte, nu am credință puternică în Dumnezeu, nu-L iubesc, nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea. Mi-am propus să țin postul și uite că n-am reușit, adeseori m-am poticnit, am vrut să citesc mai multă rugăciune în vremea aceasta a postului și n-am reușit să fac, mă simt foarte obosit, foarte plictisit, foarte neputincios. Iată sunt realități dureroase pe care le constatăm fiecare în viața noastră duhovnicească. Și se vede că nu avem altă soluție decât să cădem în genunchi înaintea Domnului și să-I mărturisim, așa cum a făcut acest tată: Cred Doamne, ajută necredinței mele. Adică aș vrea Doamne să-Ți fiu credincios, aș vrea să postesc și să mă rog, dar nu sunt în stare. Te rog să mă ierți, și să primești cu bunăvoință puținul acesta de care eu sunt în stare. Și mai mult vino și Tu Însuți fă întru mine voia Ta cea sfântă.

    Aș dori iubiți credincioși să stăruiesc în mod deosebit pe acest cuvânt al Mântuitorului, pe acest răspuns pe care l-a dat ucenicilor: că acest neam de demoni nu iese decât cu multă rugăciune și cu mult post. Înțelegem din acest cuvânt că Însuși Domnul postea, și Se ruga. Deși El era fără prihană. Noi legăm postul și rugăciunea de condiția noastră de oameni păcătoși, de oameni căzuți, și considerăm că de aceea avem nevoie de post și de rugăciune, ca să ne putem apropia de Dumnezeu, să-L putem îmblânzi pe Dumnezeu, dar iată, postul și rugăciunea este de fapt starea omului credincios, a celui care trăiește cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos Se ruga neîncetat, adică era într-o comuniune neîntreruptă cu Tatăl, chiar mărturisește la un moment dat în Sfânta Evenghelie, zice: Eu niciodată nu sunt singur, Tatăl întotdeauna este cu Mine, pentru că Eu pururea fac cele bineplăcute Lui. Și de asemenea Îl vedem rugându-Se, în foarte multe ocazii. S-a rugat și la Templu, S-a rugat și în singurătate, S-a rugat și în momentele cruciale, vă amintiți de rugăciunea din Ghețimani, felul în care Se ruga Tatălui, Părinte, de este cu putință să treacă de la Mine paharul, dar nu cum voiesc eu, ci cum Tu voiești. Și în acel ceas i-a îndemnat și pe ucenici să se roage împreună cu El, și n-au putut. Pentru că întotdeauna când S-a întors din locul unde Se ruga singur, i-a găsit adormiți. Și întristați. Și le-a reproșat, le-a zis: Nici măcar un ceas n-ați fost în stare să privegheați împreună cu Mine. Așadar Domnul Se ruga. Se ruga neîncetat. Avea această comuniune neîntreruptă cu Tatăl. Zice: Eu n-am venit în această lume ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu Care M-a trimis. Și de asemenea vedem că Domnul postea, pentru că El nu Se îndulcea în nici un chip de bunătățile acestei lumi. El a ales să trăiască condiția cea mai de jos. În mare simplitate. La un moment dat cineva I-a mărturisit că ar vrea să-L urmeze oriunde va merge. Și atunci Domnul i-a zis, ai de grijă ce vrei să faci, pentru că uite, vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul. Adică să nu crezi că dacă vii să-Mi urmezi te așteaptă confortul și bunăstarea. Ci mai degrabă sărăcia. Și simplitatea. Pentru că cei mai mulți oameni trăiesc în această condiție, de sărăcie. Cei bogați sunt puțini. Și din nefericire întotdeauna bogăția are undeva, la bază, o nedreptate. Și de aceea Mântuitorul niciodată nu i-a fericit pe cei bogați. Ci dimpotrivă a zis că anevoie vor intra cei bogați în Împărăția lui Dumnezeu. Nu pentru că sunt bogați, ci pentru că-și leagă inima de bogăția lor. O idolatrizează. O iubesc mai mult decât pe Dumnezeu. Nu o trăiesc ca pe un dar al lui Dumnezeu. Și de aceea zice Domnul că acolo unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră.

    Așadar, Domnul postea, în sensul în care El nu se îndulcea de bunătățile acestei lumi, dar le primea pe toate ca pe un dar al lui Dumnezeu, și mulțumea întotdeauna pentru toate și Se mulțumea cu puțin. Amintiți-vă de momentul acela al înmulțirii pâinilor, când ucenicii erau iarăși tulburați, și și-au arătat oarecum necredința. Nu aveau decât cinci pâini și doi pești la îndemână. Și Domnul a mulțumit pentru cele cinci pâini, și pentru cei doi pești, a mulțumit  Domnului și cu ele a săturat cinci mii de oameni, afară de femei și de copii, ne spune Sfânta Evanghelie. Așadar, iată, mulțumind lui Dumnezeu pentru puținul pe care-l avem, acest puțin poate să fie foarte sățios. Și cei care postesc constată această realitate. Că omul poate trăi cu foarte puțin. Și că te poți simți mult mai bine atunci când postești și te rogi, atunci când nu ești îmbuibat de toate bunătățile. Mâncarea peste măsură, bogăția peste măsură, toate îngreuiază sufletul, și-l înstrăinează, îl îndepărtează de Dumnezeu.

    Așadar mă gândesc, iubiți credincioși, că și noi suntem chemați către acest fel de a posti și de a ne ruga. Ne-am obișnuit să postim temporar. În cel mai fericit caz să ținem toate posturile de peste an. Dar mulți dintre noi nici măcar pe acestea nu le ținem cu toată seriozitatea și cu foarte multă ușurință ne dezlegăm, invocând fel și fel de pretexte. Dar nu ar trebui doar în aceste perioade să postim, ci iată, în toată vremea vieții noastre noi trebuie să căutăm să postim. Chiar și atunci când mâncăm de dulce, noi trebuie să postim. Și-n ziua de Paști este post, în sensul că noi toate trebuie să le luăm cu măsură, și cu mulțumire. Vă dați seama cât de nepotrivit este să postești patruzeci de zile cu toată rigoarea, cu toată seriozitatea, și oarecum să simți binefacerile postirii, și după aceea în ziua de Paști să strici tot; să mănânci peste măsură, să bei peste măsură, ai renunțat la fumat în vremea postului și să te apuci iarăși să fumezi chiar în ziua de Paști, vă dați seama cât de neplăcut lucru este acesta înaintea lui Dumnezeu și cât de nefolositor pentru noi. Înseamnă că în inima noastră nu-Și mai poate face sălaș Domnul Iisus Hristos. Ci mai degrabă iată cu multă ușurință devenim sălaș al patimilor, și al demonilor. Pentru că într-o asemenea stare satana cu foarte multă ușurință ne va stăpâni.

    Nu trebuie să ne rugăm doar ocazional. Nu doar la biserică, și dimineața, și seara, sau în momentele importante, ci iată în toată vremea și-n tot ceasul. În toată vremea și-n tot locul noi trebuie să fim împreună cu Domnul. Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte frumos în acest sens; zice: ori de mâncați, ori de beți, ori altcceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți.

    Așadar să postim și să ne rugăm nu doar temporar și ocazional, ci neîncetat. Toată vremea vieții câtă ne-a mai rămas de trăit, să fie pentru noi un timp al mântuirii. Să postim și să ne rugăm nu doar pentru a obține ceva, nu doar pentru a ne elibera de puterea celui rău, ci să postim și să ne rugăm mai mult pentru a fi în comuniune cu Domnul, pentru a dobândi chipul și asemănarea Lui. Pentru a fi împreună cu El și-n veacul acesta, și în cel ce va să fie, Amin.

***