Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Vindecarea femeii gârbove

5 decembrie 2021

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte T., preacuvioase părinte C.,

iubiţi credincioşi,

 Este Ziua Domnului, și ne-am adunat cu toții să slujim Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, să ne întărim credința în Mântuitorul Iisus Hristos, faptul că El este mereu viu și prezent în mijlocul nostru, așa cum ne-a promis. Iată Eu sunt cu voi, voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor. Acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu Eu sunt în mijlocul lor. Aceasta este cea mai mare bincuvântare pe care o putem cunoaște și o putem trăi noi oamenii aici pe pământ. Desigur, astăzi ne-am adunat și pentru a sărbători, un pic anticipat, hramul parohiei dumneavoastră, sărbătoarea Sfintei Mucenițe Filofteia.

 Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, ni L-a înfățișat pe Mântuitorul Iisus Hristos intrând într-o zi de sâmbătă, ziua de odihnă la iudei, într-o sinagogă. Și, intrând acolo, de îndată S-a îndreptat spre o femeie. O femeie bolnavă, o femeie gârbovă. Și i-a spus dintr-o dată, Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Lucru care pe cei de față, în special pe conducătorul sinagogii, i-a tulburat. Și care era pricina tulburării lor, de ce s-a făcut această minune tocmai într-o zi de sâmbătă? Pentru că iudeii respectau cu așa mare strictețe sâmbăta încât nu-și permiteau nici măcar o faptă bună să facă, considerând că aceasta ar afecta sfințenia cuvenită Sabatului. Și Mântuitorul i-a mustrat pentru acest fel de abordare. Și le-a zis că se cuvine totuși a face bine în zi de sâmbătă, și le-a dat chiar un exemplu din viața lor obișnuită, dacă se întâmplă să îți cadă un animal în groapă în zi de sâmbătă, nu te duci să-l scoți? Cu siguranță că da. Nu se cuvenea, zice, și această fiică a lui Avraam să fie dezlegată în zi de sâmbătă, de neputința ei? Mai mult, se vede că această legătură era o legătură demonică: zice, satana a ținut-o legată de optsprezece ani. Cu siguranță că se cădea. Și-atunci toți s-au rușinat. Și-n cele din urmă s-au bucurat. Și-au adus slavă lui Dumnezeu pentru cele ce s-au întâmplat.

 Sunt multe lucruri pe care noi le putem desluși din această Evanghelie și care ne pot fi de mare folos. Întâi de toate aș vrea să remarcăm pe această femeie; iată bolnavă de optsprezece ani, gârbovită, și totuși se ducea la sinagogă în fiecare sâmbătă. Și răbda în tăcere. Nu cred că mai spera vreodată să se izbăvească de neputința ei, să se tămăduiască. Nu se plângea. Ci, stătea acolo smerită într-un colțișor și se ruga lui Dumnezeu. Și când Mântuitorul a intrat, S-a dus direct la ea. Măcar că, repet, ea nu striga, nu zicea nimic. Răbda, în tăcere. Ceva asemănător a fost, dacă vă amintiți, la scăldătoarea de la Vitezda. Acel slăbănog, tot așa, nu striga. Răbda în tăcere. Și Domnul S-a dus direct la el și-a zis, Vrei să te faci sănătos? Cu siguranță că da. Nu de mult am avut Parabola cu Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Ni se spune că Lazăr a ajuns în rai. Dar a ajuns în rai nu pentru că era sărac. Ci pentru că tot așa, răbda în tăcere. El nu striga la poarta bogatului. Nici nu cârtea, nici nu-i reproșa ceva bogatului. Răbda, aștepta. Și pentru aceasta a ajuns în rai. Se vede că Dumnezeu prețuiește foarte mult această răbdare în tăcere, fără cârtire. Se vede că Dumnezeu cunoaște suferința noastră. A cunoscut suferința slăbănogului, a cunoscut suferința acestei femei, a cunoscut suferința săracului. Și S-a dus de îndată. La fel, cunoaște și suferințele noastre. Toți avem câte ceva. Câte o durere, câte o neputință, câte o slăbiciune. Domnul știe. Important este să răbdăm cu smerenie. Să răbdăm în tăcere. Cu această conștiință că Dumnezeu știe, că Dumnezeu vede, și că dacă va binevoi, într-o zi El s-ar putea să ne izbăvească, dar, facă-se voia Lui în toate.

 Încă un lucru aș vrea să-l remarcăm la această femeie gârbovă. Deși era bolnavă, se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă. Ar fi putut să se scuze și să zică, păi sunt bolnavă, mai bine stau acasă. Ar fi avut toate motivele. Dar nu. Cu toată neputința, cu toată slăbiciunea, face efort și se duce în fiecare sâmbătă la sinagogă, iar acest efort iată că într-o zi i-a fost răsplătit; acolo L-a întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos. Noi avem această ispită, de a ne scuza. Nu mă duc la biserică pentru că sunt bolnav, nu mă duc la biserică pentru că sunt obosit. Aș vrea să mă odihnesc, am muncit toată săptămâna, măcar astăzi să mă odihnesc. Dar dacă nu mergem la biserică, iată ratăm șansa de a-L întâlni pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care ar vrea să ne dezlege și pe noi de neputințele noastre, de durerile noastre. Mai mult, noi știm că la biserică, Mântuitorul este prezent. Femeia gârbovă nu Îl cunoștea pe Mântuitorul. Nu se gândea că ar putea să-L întâlnească pe Mântuitorul lumii Care să-i dezlege neputința; dar noi știm că Hristos este prezent în Biserica Sa. Ori de câte ori ne adunăm să săvârșim Sfânta Liturghie, El este viu și prezent în mijlocul nostru. La un moment dat, v-am salutat cu acest salut, Hristos în mijlocul nostru. Care de fapt este o mărturisire, mărturisire de credință și dumneavoastră ați confirmat, Este. Și va fi. Deci Hristos este aici. De fiecare dată. Ne așteaptă. Se bucură de întâlnirea noastră. Deci, să evităm această ispită de a ne scuza. Să nu găsim motivații pentru a nu veni la biserică. Pentru că dacă nu venim la biserică, iată, ne lipsim de întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos și de posibile binecuvântări pe care ar vrea să le reverse asupra noastră.

 Și un al treilea lucru, pe care aș vrea să-l sesizăm în Evanghelia de astăzi. Mai marele Sinagogii, și cei prezenți, s-au scandalizat, că Mântuitorul a vindecat-o pe femeie în zi de sâmbătă. Vedeți, un anumit tip de religiozitate ne poate împiedica să facem binele. O religiozitate din aceasta formală. Pe care am văzut-o și în Parabola cu Samarineanul Milostiv. Preotul și levitul se grăbeau să meargă la Templu. Și-au trecut pe lângă cel rănit, pe lângă cel căzut între tâlhari, din motive religioase; pentru că se grăbeau să meargă la Templu, pentru că evitau să se spurce, să nu se atingă de sânge, și așa mai departe. Și l-au lăsat, pe acela, în suferință. Și a venit pe-acolo un Samarinean; adică un păgân, care s-a apropiat de el. Și i-a legat rănile și l-a dus la o casă de oaspeți, și a avut grijă de el. Am înțeles că prin acel Samarinean, S-a închipuit de fapt Mântuitorul Iisus Hristos. Vedeți, Mântuitorul Se închipuie printr-un samarinean milostiv, nu printr-un iudeu milostiv; și este dureros. Era dureros pentru Mântuitorul că iudeii, care ar fi trebuit să fie pildă de credință și de credincioșie și prin ei să se descopere Mântuitorul întregii lumi, iată tocmai ei nu L-au recunoscut, și s-au blocat într-o religiozitate formală, care i-a dus la respingerea lui Hristos, la răstignirea lui Hristos. Și-atunci Mântuitorul Se închipuie printr-un Samarinean milostiv, printr-un păgân. Sutașul. Un roman, păgân. Despre el zice Mântuitorul, În Israel n-am întâlnit atâta credință. Femeia canaaneancă. De asemenea, o păgână. Dar care se smerește, până la sânge, de dragul fetei ei. Și zice Domnul în cele din urmă, Fie ție cum voiești. Vedeți cum în afara Bisericii, putem întâlni pilde de credincioșie, de fapte bune, care să ne întreacă pe noi cei care trăim în Biserică. Noi ne mulțumim cu faptul că avem dreapta credință, că venim la biserică, că ne rugăm, și așa mai departe. Dar s-ar putea să fim reci și insensibili față de suferințele celor din jur. Să nu ne pese. Și aceasta poate să fie o mare ispită pentru noi, creștinii drept slăvitori. Să avem dreapta credință, dar să nu facem faptele dreptei credințe. Să fim cu luare aminte: dacă avem dreapta credință, ea trebuie să se dovedească prin faptele noastre, prin viețuirea noastră. Zice Sfântul Apostol Iacov, Precum trupul fără de suflet, este mort, la fel și credința, fără de fapte, este moartă.

 Sfânta Filofteia, ocrotitoarea parohiei dumneavoastră, a dat dovadă de o credință lucrătoare; deși era o tânără copilă. Îl iubea pe Mântuitorul Iisus Hristos, iubea milostenia. Și aceasta i-a atras chiar mânia părinților, a tatălui ei. Și care poate fără să vrea a ucis-o și a transformat-o în muceniță. Dar ea, Îl iubea pe Mântuitorul. Și, după ce a murit, trupul ei era înconjurat de lumină, dovadă a sfințeniei ei. Vedeți, ce înseamnă o credință lucrătoare prin iubire. Poate să ducă la martiriu. Dar martiriul nu înseamnă distrugerea noastră. Ci înseamnă tocmai înălțarea noastră întru Dumnezeu, asemănarea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră dacă vreți.

 Deci să nu ne temem să fim cu adevărat credincioși. Să ne trăim credința. Și să se vadă lucrul acesta prin faptele vieții noastre. Zice Mântuitorul către ucenicii Săi, și ne-o spune și nouă: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

 A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

***