Părintele Teofil  Roman  

Cuvânt la Sfânta Liturghie  – Vindecarea demonizaților din ținutul gadarenilor

13 iulie 2014

Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici și preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    Ascultând cuvântul Evangheliei, posibil că inima noastră s-a umplut de înfricoșare, văzând cât de mare este puterea celui rău, până unde poate să meargă. Dar totuși nu acesta este rostul Sfintei Evanghelii. Ci așa cum ne spunea Apostolul, care s-a citit mai devreme, noi trebuie să ne întărim credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Și prin credința în El să ne mântuim sufletele, să ne sfințim viața, să ajungem să ne îndumnezeim, și nicidecum să ne îndrăcim, să ne demonizăm.

    Evanghelia aceasta cred că ne limpezește foarte bine ce înseamnă omul căzut între tâlhari, din Parabola Samarineanului milostiv. Ne arată foarte limpede cine sunt tâlharii care îl rănesc pe om. Iată aceștia sunt demonii. Și-n vremea Mântuitorului și-n zilele noastre, se-ntâmplă că mulți oameni nu cred că diavolul există. Ci consideră că este doar o personificare a răului, și nimic mai mult. Ori iată, Evanghelia acestei duminici, întâmplarea relatată de ea, ne încredințează că demonii nu sunt doar o închipuire a minții omenești, nu sunt doar o personificare a răului, ci sunt făpturi reale. Care pot să lucreze. Care pot iată să facă foarte mult rău, pentru că Îl urăsc și pe Dumnezeu, și în aceeași măsură urăsc și pe oameni, care sunt făpturi ale lui Dumnezeu, care sunt chipul Dumnezeului Celui viu.

    Demonii la origine au fost îngeri buni. Dumnezeu nu a făcut nimic rău. Dumnezeu nu creează răul. Dar a creat făpturi înzestrate cu libertate, cu rațiune, cu simțire. Și de aceea iată o parte din îngeri s-au întors împotriva lui Dumnezeu, și s-au adâncit în această stare de cădere, încât nu mai este cu putință să fie ridicați din ea. Și de aceea ei lucrează împotriva lui Dumnezeu și împotriva creației Sale, dar ei pot să lucreze doar pentru că Dumnezeu le îngăduie. Lucrarea lor n-ar fi posibilă dacă Dumnezeu nu ar îngădui acest lucru. Așadar este foarte bine să reținem și să înțelegem că lucrarea diavolului este îngăduită de Dumnezeu, dar în același timp aș zice și îngrădită, și limitată. Pentru că, ați văzut, diavolul nu poate să facă mai mult decât Dumnezeu îngăduie. Diavolul a cerut voie ca să intre în turma de porci. Înseamnă că și în acei doi oameni din ținutul gadarenilor, ei au intrat tot cu îngăduința lui Dumnezeu. Știe Dumnezeu de ce. Poate tocmai pentru ca să dovedească că diavolul există. Și vrând nevrând, demonii, iată prin lucrarea lor, mărturisesc și pe Dumnezeu. L-au mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că ați auzit cum au strigat: Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne chinuiești înainte de vreme? Deci iată, fără să vrea, L-au mărturisit pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. I-au recunoscut puterea. Au vorbit despre Judecata de Apoi. Despre cea de a Doua Venire, când iată și îngerii, și oamenii, vor fi judecați. Și ei se tem de această Judecată a lui Dumnezeu. Așadar, Domnul îngăduie lucrarea celui rău, cu un anumit scop, și într-un anumit cadru, în anumite limite, doar de El cunoscute și înțelese. Și, încet încet poate că și noi începem să înțelegem câte ceva, și să ne folosim, din lucrarea lui Dumnezeu.

    Așadar, diavolii nu pot să facă nimic fără îngăduința lui Dumnezeu. Amintiți-vă și de dreptul Iov, despre care ni se vorbește în Vechiul Testament. Diavolii i-au adus foarte multă suferință, dar tot cu îngăduința lui Dumnezeu. Pentru că diavolul spunea că Iov este drept, că Iov este credincios doar pentru că Dumnezeu îl binecuvintează. Și zice, ia lasă-mă să mă ating de el, și vezi, atunci tot la fel de credincios va rămâne? Și Dumnezeul i-a zis: Poți să faci ce vrei cu el, doar de sufletul lui să nu te atingi. Deci iată, o limitare, o îngrădire: de sufletul lui să nu te atingi. Și știm ce s-a întâmplat: că a pierdut tot, și averea, și familia, și-n cele din urmă a fost lovit de lepră, și stătea pe marginea gunoiului. Și nevasta lui îl îndemna să-L blesteme pe Dumnezeu și-n felul acesta să moară, și să scape de durere. Dar el a zis: de ce vorbești ca o femeie nebună? Așa cum le-am primit pe cele bune, le voi primi și pe cele rele. Gol am ieșit din pântecele maicei mele, gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat. Și-n felul acesta s-a arătat că omul poate să fie credincios chiar și în situația în care el este lipsit de bunătățile lui Dumnezeu. Deci chiar și-n vreme de încercare, chiar și-n vreme de durere, omul poate să rămână credincios, să rămână fidel lui Dumnezeu. Nu toți putem aceasta, dar iată sunt unii care pot. Și prin mila lui Dumnezeu, prin credința, iată, în Mântuitorul Iisus Hristos, ar trebui să putem face toți aceasta: să nu ne clătinăm atunci când suntem încercați, când suntem loviți de dureri, care iată pot veni și de la cel rău. Dar noi trebuie să ne păstrăm încrederea în Dumnezeu. Știe El de ce face aceasta. Poate pentru păcatele noastre, poate pentru neglijența noastră, poate pentru a Se slăvi prin aceasta. Vă amintiți cum s-a spus despre orbul din naștere: n-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca în el să se arate lucrurile lui Dumnezeu, să Se slăvească Dumnezeu prin această lucrare. Așa, și prin încercările, prin greutățile, prin durerile pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră, e posibil să Se slăvească Dumnezeu. Și noi trebuie să fim bucuroși de aceasta. Așadar, atenția noastră nu trebuie să fie îndreptată atât de mult spre lucrarea celui rău, cât mai ales spre Mântuitorul Iisus Hristos. Vedeți, Mântuitorul Iisus Hristos, când era încercat, și ispitit, și de diavol, și de oameni, El privea spre toate acestea ca spre paharul pe care Tatăl I l-a dat să-l bea. Vedeți, cum gândea Mântuitorul Iisus Hristos la vreme de încercare? Aceasta este paharul pe care Tatăl Mi l-a dat să-l beau. Apostolul Petru, ca un om neputincios, L-a îndemnat să fugă de suferință, să fugă de Cruce. Și atunci Domnul i-a zis: Nu cugeți cele ale lui Dumnezeu ci cele ale oamenilor. Oare nu voi bea paharul pe care Tatăl Mi l-a dat să-l beau? Iată, ce gândire ar trebui să impropriem și noi la vreme de încercare. La vreme de suferință. Acesta este paharul pe care Tatăl ni l-a dat să-l bem. Și noi nu pe nedrept. Pentru că noi nu suntem fără de prihană, ca și Mântuitorul Iisus Hristos, Care din dragoste a pătimit, ci noi știm că în fărădelegi ne-am zămislit și ne-am născut și în fărădelegi creștem și mergem de multe ori până la sfârșitul vieții. Și de aceea se cuvine să pătimim. Și gândul, sau pocăința tâlharului, iarăși ar fi foarte potrivită pentru noi; el pe cruce fiind – a tâlharului celui bun, pentru că unul dintre ei s-a împotrivit, s-a răzvrătit; dar unul s-a căit și a zis, noi pe bună dreptate suntem aici; și s-a rugat Mântuitorului, pomenește-mă Doamne, când vei veni în împărăția Ta.

    Așadar iată, adevărata stare, adevărata atitudine pe care trebuie să o avem. Să ne gândim că noi pe bună dreptate pătimim, pentru păcatele noastre trebuie să pătimim, dar cu toate acestea Domnul să nu Se scârbească de noi, ci să ne primească  în împărăția Sa. Pentru că Domnul este cu adevărat Stăpânul vieții noastre. El este Cel Care ne-a creat, Cel Care ne-a adus dintru neființă la ființă, și El dorește să fim toți părtași la masa Sa, în împărăția Sa. Diavolul, iată, este doar un stăpân vremelnic. Și odată cu venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos am putea spune că stăpânirea lui a luat sfârșit. Pentru cei botezați, pentru cei care trăiesc în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, diavolul nu mai este un stăpân, ci el rămâne doar un adversar; până la ultima răsuflare. Și el nu va înceta să ne ispitească în felurite chipuri, ca să ne abată de la credința în Mântuitorul Iisus Hristos, de la comuniunea cu El, și bine-nțeles ar vrea să ne ducă la pierzanie veșnică. Să fim acolo în iad împreună cu el pentru veșnicie. Dar, câtă vreme suntem în viață, câtă vreme mai putem spune astăzi, avem toate șansele să ne pocăim, și să ne mântuim.

    Acești doi îndrăciți au avut parte de mila lui Dumnezeu. Domnul S-a apropiat de ei, ei nu-L cunoșteau, nu știau Cine este. Dar Domnul îi cunoștea. Cunoștea suferința lor. Și de aceea S-a apropiat de ei și i-a izbăvit, din stăpânirea celui rău. Noi Îl cunoaștem pe Mântuitorul Iisus Hristos. Încă din fragedă copilărie, avem această fericire. Noi suntem botezați încă din fașă. Nefericirea este că nu întotdeauna, părinții noștri, atât cei trupești cât și cei spirituali, se îngrijesc de creșterea noastră duhovnicească. Și de aceea se întâmplă să ajungem ca pe parcursul vieții să ne înstrăinăm de Dumnezeu, să ne înstrăinăm de Mântuitorul Iisus Hristos, de Biserica Sa, și să revenim iarăși în stăpânirea celui rău. Este foarte dureros să auzim că există creștini botezați care pătimesc de la cel rău. Înseamnă că ei au pierdut comuniunea cu Domnul. Nu știm, nu putem să-i învinovățim. Menirea noastră nu este să învinovățim pe nimeni. Dar, realitatea pe care ei o trăiesc aceasta arată; că a slăbit în ei credința în Mântuitorul Iisus Hristos și comuniunea cu El. Și de aceea au ajuns să pătimească de la cel rău; au ajuns ca cei doi oameni din ținutul gherghesenilor. Poate că mulți ați avut ocazia să vedeți oameni îndrăciți. Este înfricoșător. Și mulți dintre ei pătimesc ani îndelungați, unii poate chiar până la sfârșitul vieții, și împreună cu ei pătimesc și familiile lor. Dar nouă nu ne rămâne decât să sporim pocăința. Și să-L rugăm pe Domnul să ne ierte, că din pricina nerodirii noastre, a necredincioșiei noastre, ajungem să fim iarăși sălaș al demonilor.

    De multe ori, cei care pătimesc de la demoni, și în general oamenii care pătimesc, au tendința să caute vinovați în afară. Cineva, altcineva, este de vină pentru că eu pătimesc. Nu de puține ori noi preoții auzim mărturii de felul acesta: Părinte, cred că cineva mi-a făcut rău. Cineva m-a blestemat. Cineva mi-a făcut vrăji. Și de aceea pătimesc atât de mult. Nu aceasta este soluția. Chiar dacă cineva mi-a făcut rău, chiar dacă cineva mi-a făcut vrăji, ele s-au legat de mine, sau ele au avut un efect asupra mea din pricina necredincioșiei mele. Din pricina lipsei mele de trezvie a avut putere asupra mea lucrarea celui rău. Așadar eu nu trebuie să învinovățesc pe nimeni, ci pe mine trebuie să mă învinovățesc; eu, eu sunt de vină. Ar fi de dorit să înțelegem acest lucru. Și-n orice situație, nu trebuie să învinovățim pe nimeni. Toți Sfinții Părinți au învățat și ne-au învățat pe noi osândirea de sine. Eu sunt de vină. Eu sunt singurul vinovat. Dacă nu gândim în felul acesta, niciodată nu vom scăpa de înlănțuirile celui viclean. Pentru că el mereu ne sugerează dezvinovățirea de sine, așa cum s-a întâmplat cu Adam și Eva, s-au dezvinovățit, și-n cele din urmă L-au învinovățit pe Dumnezeu, și ei au rămas în suferință. Așadar nu ieșim din suferință până când nu ne recunoaștem vina. Până când nu iertăm noi din toată inima.

    Vă amintiți de Parabola Datornicului nemilostiv. Pentru că nu și-a iertat tovarășul, i s-a spus de către Stăpân, te voi arunca în temniță și nu vei ieși de acolo până când nu vei plăti cel din urmă ban. El a fost iertat de o datorie foarte mare. Dar la rândul lui n-a fost în stare să ierte. Și-atunci Stăpânul i-a zis: nu vei ieși din temniță până când nu vei plăti cel din urmă ban. Așadar, așa se întâmplă și cu noi. Dumnezeu ne iartă, El este bun și iubitor. Dar dacă noi nu iertăm, dacă noi ne purtăm cu răutate și vrăjmășie față de aproapele nostru, noi continuăm să rămânem în temniță. Neiertarea este o temniță în care ne închidem, noi înșine; și nu ieșim de acolo până când nu plătim cel din urmă ban. Adică până când nu iertăm din toată inima, tuturor toate. Până cănd nu mai învinovățim pe nimeni, ci doar pe noi înșine.

    Așadar, nu este vinovat aproapele meu, ci eu sunt vinovat. Să reținem această învățătură și lucrare de căpetenie a vieții duhovnicești. Și iarăși, de la Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care L-am văzut astăzi în Sfânta Evanghelie, cum S-a purtat atât cu demonii cât și cu locuitorii din ținutul gadarenilor, ar trebui să învățăm un lucru foarte prețios: respectul pentru libertate. Să nu încălcălcăm libertatea celuilalt. Ca un Stăpân, El a poruncit demonilor să iasă din cei doi oameni, pentru că făceau mult rău. Dar în același timp, dacă ei L-au rugat să-i lase să intre în turma de porci, i-a lăsat să intre. Și aici ne amintim iarăși de o învățătură a Mântuitorului. Zice, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i să mănânce. Dacă-i este sete, dă-i să bea. Celui care-ți cere haina, dă-i și cămașa. Vedeți, Mântuitorul nu ne cere ceva ce nu face El mai întâi. Iată cum Se poartă El cu dușmanii Lui. L-au rugat să-i lase să intre în turma de porci, le-a îngăduit acest lucru. I-a salvat pe cei doi oameni, dar le-a îngăduit să intre în porci, poate arătând prin aceasta și că un suflet de om valorează mai mult decât o turmă de porci. Și pentru a salva un suflet de om, merită orice sacrificiu. Locuitorii din acele ținuturi, când au văzut, când au auzit, s-au înfricoșat. Nu știu dacă s-au înfricoșat de puterea Mântuitorului, cât s-au înfricoșat de faptul că ar mai putea pierde câte ceva. Nu s-au bucurat de mântuirea celor doi oameni, ci s-au întristat de faptul că au pierdut o turmă de porci. Și de aceea L-au rugat pe Iisus să plece din ținuturile lor. Și Iisus n-a insistat să rămână. N-a vrut să-i mântuiască cu forța, ci a plecat.

    Așadar, respectul pentru libertatea celuilalt. Mântuitorul nu impune nimănui nimic. El Se mărturisește pe Sine, zice: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Dar, nu impune nimănui nimic. Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Așadar, și noi trebuie să deprindem acest obicei, de a nu impune nimănui nimic, mai ales dacă nu avem căderea să impunem. Sigur, ca și părinți, ca și dascăli, la un moment dat suntem nevoiți să impunem anumite lucruri, anumite reguli. Dar vine o vreme când nu mai putem face acest lucru. Și atunci nu putem decât să propunem, să mărturisim: eu așa cred, dar nu pot să te oblig să crezi ca și mine. Chiar și în probleme de credință, uneori avem tendința aceasta de a-l obliga pe celălalt să creadă la fel ca și noi. Chiar dacă el nu poate, chiar dacă el încă nu este în stare să primească cuvântul lui Dumnezeu, noi vrem să-l forțăm să creadă. Nu se poate. Trebuie să avem răbdare. Nu trebuie, mai ales în domeniul acesta al vieții duhovnicești, nu trebuie să insistăm, pentru că vom obține contrariul. Cu cât forțăm mai mult pe celălalt să creadă, cu atât va deveni mai necredincios. Așadar mai degrabă să ne rugăm pentru el, ca Domnul să găsească momentul potrivit și calea potrivită de a cuceri acel suflet. Și Mântuitorul spune la un moment dat acest lucru, zice: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Meu. Așadar cu tot efortul, dacă Dumnezeu nu găsește calea să pătrundă în inima unui om, nu se va schimba nimic. Și nu rămâne decât să răbdăm, și să așteptăm, poate chiar o viață întreagă. Așadar, respectul pentru libertate. Pentru libertatea celuilalt. Câtă pace, câtă armonie ar fi în casa noastră, în viețile noastre, dacă ne-am obișnui să respectăm libertatea celuilalt.

   Să ne deprindem, iarăși, să-L chemăm, noi, pe Mântuitorul Iisus Hristos în sufletul nostru, în viața noastră, în cetatea noastră. El nu insistă să intre, dar dacă noi Îl chemăm, și nu-L alungăm așa cum au făcut-o locuitorii din acele ținuturi, va veni, pentru că El pentru aceasta a venit. Zaheu s-a bucurat că Iisus vrea să intre în casa lui și L-a chemat, cu toată dragostea. Și-a căzut în genunchi înaintea Lui, și a promis schimbarea vieții. Și-atunci Domnul i-a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia. Un asemenea moment așteaptă Mântuitorul. Să ne dorim să ne întâlnim cu El. Să-L dorim, noi, să fie împreună cu noi și noi să fim împreună cu El, și atunci va veni. Nu va zăbovi. Nu va întârzia.

    Poate că la această Sfântă Liturghie ne putem folosi de aceste imagini, de aceste învățăminte, pe care le-am auzit, pe care le-am primit, și L-am putea ruga insistent pe Mântuitorul Iisus Hristos să ne ierte tuturor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie și tot păcatul. Să ne izbăvească de toată lucrarea văzuților și nevăzuților vrăjmași. Să nu ne lase să ajungem locaș al demonilor, nici să petrecem pentru veșnicie împreună cu ei. Ci să ne facă, pe toți, veșnică bucurie Luiși. A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

***