Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea celor zece leproși

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

18 ianuarie 2015   

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Iată Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a povestit întâlnirea dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și zece bărbați bolnavi de lepră, o boală foarte grea, care îi punea pe cei ce sufereau de ea să stea în izolare; să se depărteze de familiile lor, de toți cei apropiați, și prin urmare nu era doar suferința fizică pe care trebuiau să o poarte, dar era și suferința sufletească, nu ușoară de purtat. Știm cred că și din experiență că de multe ori suferința sufletească este mai grea decât cea trupească.

    Așadar, zece bărbați leproși au auzit că trece Iisus prin apropierea lor, și au strigat către El: Iisuse, Învățătorul, fie-Ți milă de noi. Nu știau că este Fiul lui Dumnezeu, dar cu siguranță au auzit despre El că este, că era un Prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul, că făcea minuni nemaiauzite, și de aceea au nădăjduit că ar putea și ei să aibă parte de o asemenea minune. Își doreau din tot sufletul să se tămăduiască, cu siguranță. Și Domnul, fără să-i întrebe despre credința lor, cum a făcut în alte împrejurări, pur și simplu le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Un cuvânt care ar fi putut să-i scandalizeze oarecum pe cei zece, sau să-i pună cel puțin în nedumerire, adică, Doamne, noi Te-am rugat să ne vindeci, nu să ne trimiți la preoți. Cu siguranță că exista o logică, pentru că în vremea aceea preoții erau cei care puteau să constate boala de lepră, dar tot ei erau cei care constatau vindecarea. Ei erau cei care puteau să zică, da, ești vindecat, și te poți reîntoarce în familie. Mântuitorul i-a trimis să se arate preoților cu gândul că sunt vindecați, și preoții pot să le spună: Puteți să vă întoarceți în familiile voastre. Și-au ascultat acest cuvânt, nu l-au pus la-ndoială, și în drumul lor au constatat că s-au vindecat. Unul dintre ei însă, care era de alt neam, era samarinean, s-a întors și a căzut la picioarele lui Iisus, a slăvit pe Dumnezeu și I-a mulțumit din toată inima. Și Mântuitorul i-a apreciat foarte mult gestul. Așadar, toți cei zece s-au tămăduit, pentru că toți au avut încredere în cuvântul lui Hristos, toți au avut credință, dar doar despre unul singur a zis Mântuitorul Iisus Hristos că s-a și mântuit. Zice: Credința ta te-a mântuit, mergi în pace.

    Înțelegem din acest cuvânt că un om mântuit este un om care recunoaște darul lui Dumnezeu și mulțumește pentru aceasta. Este un om care se bucură de darul lui Dumnezeu și mulțumește pentru aceasta. Este un om care ajunge să se bucure de Dumnezeu pur și simplu, de Persoana Lui, și nu doar de binefacerile Lui. Este mare lucru să fii credincios, și trebuie să fii credincios, nu te poți  apropia, nu-L poți cunoaște pe Dumnezeu fără credință. Dar se vede că singură credința nu este mântuitoare. Ne-o spune și Sfântul Apostol Pavel, în Întâia sa Epistolă către Corinteni, zice: pot să am credință cât să mut și munții; dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Și de asemenea Sfântul Apostol Iacov zice în Epistola sa, precum trupul fără de suflet este mort, tot așa și credința fără de fapte este moartă.

    Așadar credința trebuie să ne ducă la dragoste. Trebuie să ne ducă la această stare de bucurie, de recunoștință față de Bunul Dumnezeu. Suntem datori să avem încredere în cuvântul lui Hristos și să nu-l punem niciodată la îndoială; avem această ispită. Ne îndoim adeseori de cuvântul Lui. Și-l cercetăm, și-l întoarcem pe toate părțile. Dar această ispită ne poate duce în cele din urmă iată la împiertirea inimii. Să nu mai simțim dragostea și bunătatea lui Dumnezeu. Zice Mântuitorul la un moment dat, în Evanghelia de la Ioan: Dacă nu veți crede că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre. Adică cel care Îl pune la îndoială pe Mântuitorul Iisus Hristos se îndoiește că El este Fiul lui Dumnezeu Care a venit în această lume să-i mântuiască pe cei păcătoși, acel om va muri în păcatele sale. Pentru că nu există altă cale. Nu există alt nume care să se fi dat sub soare, și în care noi să aflăm mântuire; decât în Numele lui Iisus Hristos. În Numele lui Iisus Hristos tot genunchiul trebuie să se plece: și al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesupt. Și-n altă parte zice Mântuitorul Iisus Hristos: toți cei care au venit înaintea Mea sunt furi și tâlhari. Eu sunt Păstorul cel Bun, Care Îmi dau viața pentru oile Mele. Eu sunt Ușa. Prin Mine dacă va intra cineva, se va mântui. Așadar, dacă punem la îndoială aceste cuvinte, dacă ne îndoim de mărturia pe care a dat-o Mântuitorul Iisus Hristos în această lume, prin cuvânt și prin faptă, prin jertfa Sa, atunci suntem cu adevărat sortiți pieirii. Pentru că necunoscându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos și necrezând în El, nu-L putem cunoaște nici pe Dumnezeul Cel  Adevărat, nici pe omul cel adevărat.

    Așadar, ne trebuie credință puternică în Mântuitorul Iisus Hristos și în cuvântul Lui. Dar această credință trebuie să devină o credință lucrătoare prin iubire. Și iată, iubirea noastră față de Mântuitorul Iisus Hristos trebuie să se arate ca recunoștință, ca mulțumire. Mântuitorul Iisus Hristos nu ne impune mulțumirea ca pe o obligație. Pentru că tot El este Cel Care ne învață să iubim în mod gratuit. Să nu așteptăm mulțumirile și laudele oamenilor, și aprecierile lor, atunci când facem o faptă bună. Dar prin faptul că El îl apreciază pe samarineanul care s-a vindecat și a venit și a mulțumit  iar ceilalți nouă nu au făcut-o, și se mâhnește oarecum pentru aceasta Mântuitorul, ne arată că starea de mulțumire este firescul omului credincios. Omului dreptcredincios. Un om drept credincios trebuie să fie neapărat și un om mulțumitor, un om euharistic. Un om care se bucură întotdeauna pentru toate, pentru cele mai banale lucruri. Mulțumește, și le recunoaște ca dar al lui Dumnezeu.

    Noi din păcate nu avem această deprindere. Foarte  adesea în lumea noastră, în zilele noastre, întâlnim oameni chinuiți, oameni nefericiți, pentru că nu știu să se bucure, nu știu să mulțumească pentru darul lui Dumnezeu. Veșnic sunt nemulțumiți de ceva. Și nemulțumirea la început nu se îndreaptă către Dumnezeu, dar de vreme ce suntem nemulțumiți de cele ce ni se întâmplă în lumea aceasta, de vreme ce suntem nemulțumiți  de cei de lângă noi, vrând nevrând vom fi în cele din urmă nemulțumiți și de Dumnezeu. Așadar șansa noastră de a fi bucuroși, de a fi fericiți, este să mulțumim mereu, pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Pentru cele mai mărute lucruri din fiecare zi, pentru că toate sunt darul lui Dumnezeu. Noi ne-am obișnuit cu ele, dar sunt darul lui Dumnezeu. Nu e meritul nostru că răsuflăm aerul în fiecare zi, nu e meritul nostru că ne bucurăm iată de razele soarelui în fiecare zi, nu e meritul nostru că ne bucurăm de apă și de hrană în fiecare zi. Nu e meritul nostru că ne întâlnim unii cu alții și ne bucurm unii de alții în fiecare zi, că putem veni iată la Sfânta Liturghie și să ne rugăm împreună, toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru care noi trebuie să spunem mereu mulțumesc. Cu simplitate. Mulțumesc Doamne. Atunci când recunoaștem o bucurie, când ni se întâmplă ceva bun, întotdeauna să spunem simplu: Mulțumesc Doamne pentru ceea ce mi-ai dăruit.

    În Acatistul Sfântului Nicolae este la un moment dat un stih, Bucură-te, că nu mă pricep să-ți spun decât bucură-te. Ei, acest stih poate fi transformat și în mulțumesc, pentru că nu mă pricep să-Ți spun decât mulțumesc. Nu știu ce să zic dar știu Doamne și recunosc că de la Tine este toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit, și dacă mulțumim, avem toate șansele să rămânem cu darul lui Dumnezeu, și să avem în cele din urmă bucuria mântuirii, sau și bucuria mântuirii. Care le copleșește pe toate.

    Dacă nu mulțumim și nu recunoaștem darul lui Dumnezeu, îl vom pierde cu foarte multă ușurință. Și dacă nu ne vom pocăi în cele din urmă, vom pierde și bucuria mântuirii. Așadar, mereu și neîncetat să recunoaștem darurile lui Dumnezeu, și să mulțumim cu simplitate în fiecare zi. Și să ne deprindem să mulțumim chiar și pentru cele rele care ni se-ntâmplă. Și acestea sunt tot cu îngăduința lui Dumnezeu. Cred că e foarte potrivit să ne amintim aici de dreptul Iov. Care tot așa, după ce ani îndelungați s-a bucurat de binecuvântările lui Dumnezeu, din ispita și lucrarea celui viclean în cele din urmă și el s-a îmbolnăvit de lepră, și stătea pe gunoi, și femeia lui i-a zis: Bleastămă pe Dumnezeu și mori, ca să scapi de sufeință. Și el a zis, de ce vorbești ca o femeie nebună? Cum le-am primit pe cele bune trebuie să le primim și pe cele rele.  Gol am ieșit din pântecele maicei mele, gol mă voi întoarce în mormânt. Domnul a dat, Domnul a luat. Iată ce conștiință a avut dreptul Iov. Și pe care ar trebui să ne-o impropriem și noi. Să mulțumim și pentru cele rele, ca și pentru cele bune. Pentru că și ele fac parte din providența lui Dumnezeu, și s-ar putea să ne fie mai folositoare decât bucuriile. Un monah athonit mărturisea la un moment dat: noi călugării, suntem fericiți atunci când avem dureri în inimă. Se vede că durerea și suferința este mult mai proprie harului. În durere și în suferință primim cu îmbelșugare harul lui Dumnezeu, dar și păstrăm harul lui Dumnezeu mult mai ușor. Atunci când suntem la bucurie, observăm că slăbește deîndată rugăciunea, și comuniunea cu Dumnezeu. Nu știm de ce este așa, dar starea de mulțumire, de încântare, este mult mai slabă decât starea de  pocăință, a rugăciunii de cerere către Dumnezeu. Observăm lucrul acesta și în Canonul Sfintei Împărtășanii. Cei care ați citit Canonul Sfintei Împărtășanii, știți cât de lung este înainte de împărtășanie, și cât de scurte sunt mulțumirile. Nu mai avem aceeași putere de a mulțumi, așa cum am avut puterea de a ne ruga și de a ne pocăi înainte de a ne împărtăși. Așadar nu trebuie să disprețuim durerea. Ci chiar trebuie să mulțumim pentru ea, pentru că este mult mai proprie harului.

    Și cred că ar mai fi un lucru important de observat în Evanghelia de astăzi. Faptul că omul acesta care s-a vindecat și s-a și mântuit prin harul lui Dumnezeu, era de alt neam decât cel iudeu, era samarinean. Și iudeii disprețuiau pe toți cei ce erau de alt neam. Și nu aveau părtășie cu ei. Mântuitorul iată că nu l-a disprețuit pe acest om, ci dimpotrivă l-a apreciat. Și a făcut-o și-n alte împrejurări. În Parabola Samarineanului milostiv El Însuși Se aseamănă cu un samarinean, adică cu un om de alt neam, nu cu un iudeu. Despre sutaș zice Mântuitorul: În Israel n-am întâlnit atâta credință. Și tot așa, femeia cananeancă, primește din gura Mântuitorului un cuvânt deosebit, zice: Fie ție cum voiești. Așadar Mântuitorul îi apreciază și pe cei ce sunt de alt neam. Și vede în ei partea cea bună. Noi, tot așa avem, ca și israeliții din vechime, ispita de a-i condamna și a-i respinge pe cei ce sunt de alt neam și de altă credință. Dar nu este bine să facem așa. Nu este pe placul lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să disprețuim pe nimeni. Pentru că iată și cei de alt neam, și cei de altă credință pot avea în sufletul lor virtuți alese, pe care Domnul la un moment dat le poate pune în valoare. Și acei oameni se pot mântui. Noi trebuie să ne dorim ca toți oamenii să se mântuiască, și nicidecum să disprețuim pe cineva pentru că este ungur, sau țigan, sau arab, sau musulman, sau ce o fi el. Toate neamurile sunt ale lui Dumnezeu. În Sâmbăta Mare cântăm un stih foarte frumos, dintr-un Psalm. Și spunem atunci: Scoală-Te, Doamne, și judecă pământul, pentru că toate neamurile sunt ale Tale.  Așadar toate neamurile sunt ale lui Dumnezeu, toți oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, și noi nu trebuie să disprețuim pe nimeni, și trebuie să ne rugăm pentru toți, ca și pentru noi înșine. Cu nădejdea că într-un sfârșit, toți vor cunoaște iubirea lui Dumnezeu și se vor bucura de ea.

    Așadar iubiții mei, la această Sfântă și Dumnezeiască Liturghie, să-I mulțumim Domnului pentru toate binefacerile arătate și nearătate, știute și neștiute, pe care cu îmbelșugare le revarsă peste sufletele noastre. Și să-L rugăm să ne dea mai multă credință, să ne dea o credință puternică, și mai ales o credință lucrătoare prin iubire, care să ne transforme pe toți în oameni mulțumitori, în oameni euharistici. Care să ne bucurăm de El și în veacul acesta, și în cel ce va să fie, Amin. Iertați-mă.

 ***