Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Vindecării celor zece leproşi

20 ianuarie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte protopop, iubiţi credincioşi,

    În această sfântă duminică, în care dumneavoastră anticipat sărbătoriţi hramul acestei binecuvântate parohii din oraşul T., adică pomenirea Sfântului Ierarh Fructosus, Evanghelia care s-a rânduit să se citească face pomenire de vindecarea celor zece leproşi. Mă gândesc că cei mai mulţi dintre dumneavoastră aţi fost prezenţi când s-a citit Sfânta Evanghelie, poate că unii aţi venit pe parcurs, sunt foarte multe lucruri importante pentru viaţa noastră duhovnicească pe care le putem învăţa dacă luăm aminte la această pericopă evanghelică. Sunt cel puţin trei pe care eu aş dori să le evidenţiez.

    Mai întâi, mă gândesc la puterea mântuitoare a ascultării. Ce s-a întâmplat acolo? A fost vorba de zece oameni bolnavi de lepră. Lepra este o boală foarte grea, dar în acelaşi timp nedureroasă. Te duce până la desfigurare, dar nu simţi aproape nici un fel de durere. În destul de multe cazuri această boală este şi contagioasă, şi de aceea leproşii sunt îndepărtaţi din familiile lor, din comunităţile lor, în vechime stăteau în locuri pustii, în locurile retrase, unde pe lângă suferinţa fizică apărea şi suferinţa psihică, pentru că aceşti oameni se simţeau despărţiţi de familie, de cei dragi, lepădaţi oarecum de toţi, toată lumea se ferea de ei. Aşadar, era o suferinţă foarte grea. Și zece de astfel de oameni, bolnavi de lepră, s-au întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos, au auzit că trece prin preajma lor, şi-au început să strige, Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi. Şi, Mântuitorul S-a apropiat de ei, şi văzând suferinţa lor, nu le-a spus altceva decât: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Un cuvânt care ar fi putut să-i contrarieze pe cei zece oameni. Cum adică, noi Ți-am cerut vindecare, şi Tu ne trimiţi la preoţi? Dar n-au cârtit. N-au comentat cuvântul Mântuitorului, ci pur şi simplu s-au pornit la drum, să meargă să se arate preoţilor, aşa cum i-a îndemnat Mântuitorul. Şi pe drum au constatat că s-au vindecat. Sigur că trimiterea la preoţi avea şi un alt rost. Mântuitorul nu i-a trimis la preoţi ca preoţii să-i vindece. În vremea aceea preoţii erau cei care puteau să certifice vindecarea bolii de lepră. Doar ei puteau să dea un certificat sau să dea îngăduinţă ca cei care au fost bolnavi de lepră şi printr-o minune, doar printr-o minune se puteau vindeca, preoţii puteau să zică: da; te poţi reîntoarce la casa ta, în familia ta, în oraşul tău. Aşadar, ei s-au supus acestui cuvânt. Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Şi în drum spre preoţi, ei au constatat că s-au vindecat. Şi aici am remarcat eu această putere mântuitoare a ascultării. Care este foarte importantă în viaţa noastră duhovnicească. Noi de la Dumnezeu primim mereu cuvinte de mântuire, dar pe care le punem la îndoială. De ce? Toată tragedia umanităţii a început cu o asemenea punere la îndoială a cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis lui Adam: să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru că în ziua în care vei mânca, vei muri. Şi bine-nţeles că Adam a căzut în mare ispită; a venit diavolul, care i-a strecurat îndoiala în cuvântul lui Dumnezeu, l-a întrebat cu viclenie: a zis Dumnezeu să nu mâncaţi? Da, pentru că în ziua în care vom mânca, vom muri. Şi zice diavolul: o, nu, nu vă temeţi, nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Deci satana a strecurat îndoiala în inima lui Adam. Şi, în cele din urmă au căzut în ispită. Au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi n-au ajuns să cunoască binele şi răul, n-au ajuns să fie aşa ca şi Dumnezeu, ci dimpotrivă, s-au simţit pustii, şi goi, şi au simţit nevoia să se ascundă de Dumnezeu. Deci iată: dintru început omul a pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu. Și aşa pe tot parcursul istoriei, omul mereu s-a îndoit. Cât a suferit Dumnezeu cu Israel, poporul Său ales, de câte ori l-a mustrat pentru această îndoială. Zice: boul şi asinul îşi cunoaşte ieslea şi staulul, dar, zice, Israel nu Mă cunoaşte… Şi aşa, până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, şi când Mântuitorul a venit, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, am prăznuit recent Naşterea Lui, Botezul Lui, El a venit în această lume ca să ne arate calea mântuirii, cum să revenim iarăşi la Tatăl. Și L-am pus şi pe El la îndoială, n-am avut încredere în El şi în cuvântul Lui. Sau cei mai mulţi. Şi ştim cum a sfârşit Mântuitorul, toată lucrarea Lui de mântuire. L-au scos în afara zidurilor, vinovat de moarte, la răstignire, prin răstignire.

    Aşadar şi pe Mântuitorul L-au pus, cei mai mulţi, la îndoială şi vedem până în zilele noastre cum mereu Îl punem la îndoială. Avem încredere în filosofi, avem încredere în psihologi, avem încredere în medici, în fel şi fel de lideri religioşi care vin cine ştie de unde, din India sau din altă parte, aplecăm urechea şi încercăm să punem în practică toate învăţăturile lor, atât de multă lume, atât de mulţi creştini în zilele noastre practică yoga, pentru că de fapt ei nu au încredere în cuvântul lui Hristos. Pun la îndoială cuvântul lui Hristos. Şi a pune la îndoială cuvântul lui Hristos înseamnă aţi pierde mântuirea. Nu există altă cale. Zice Mântuitorul: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt Uşa. Prin Mine dacă va intra cineva se va mântui. Aşadar, ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, faţă de Mântuitorul Iisus Hristos. Şi această ascultare, în Biserică, vedeţi, se manifestă prin ascultarea faţă de episcop, prin ascultarea faţă de preot, prin ascultarea faţă de duhovnic, în familie prin ascultarea faţă de soţ, faţă de soţie, prin ascultarea faţă de părinţi, mereu avem nevoie să ascultăm. Şi ascultarea aduce pace şi linişte şi bucurie. Acolo unde este cârtire, acolo unde este răzvrătire, acolo unde este împotrivire, acolo nu este pace şi linişte. Şi ne spun părinţii cei duhovniceşti că şi dacă se întâmplă cel mai mare rău, o ascultare greşită, îţi spune să faci ceva nu întocmai cum s-ar cuveni să fie, dar dacă tu te smereşti şi asculţi, pentru smerenia şi ascultarea  ta, Dumnezeu îndreaptă lucrurile spre bine. Şi cred că acest lucru este valabil şi-n viaţa de zi cu zi, şi-n viaţa de familie. Câtă linişte, câtă pace ar fi dacă noi am avea această dispoziţie de a asculta. De a nu pune la îndoială, de a nu cârti. De a nu întreba mereu de ce, de ce, de ce, de ce. Lasă lucrurile aşa cum sunt şi împlineşte-le cu pace şi cu smerenie, şi vei vedea cum Dumnezeu lucrează, cum Dumnezeu face minuni în viaţa ta. Deci să reţinem: puterea mântuitoare a ascultării; şi faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de Biserică, faţă de preot, faţă de episcop, faţă de duhovnic, şi în familie, şi în general faţă de autorităţi, pentru că ne spune Sfântul Apostol Pavel că nu este nici o orânduire în această lume care să nu fie lăsată de Dumnezeu, care să nu fie îngăduită de Dumnezeu. Şi dacă ne împotrivim, de fapt ne împotrivim lui rânduielii lui Dumnezeu.

    Sigur că sunt şi situaţii când trebuie să spunem nu. Adică ascultarea este până la păcat. Dacă cineva ne porunceşte să facem lucruri contrare poruncilor dumnezeieşti, atunci trebuie să spunem cu hotărâre nu, chiar cu preţul vieţii, cum a făcut-o Sfântul Fructuosus. N-a renunţat la credinţa în Hristos pentru a se supune autorităţilor civile, ci a preferat să-şi piardă viaţa, dar a primit cununa cea neveştejită a măririi.

    Al doilea lucru pe care aş vrea să-l remarcăm împreună este recunoştinţa, mulţumirea. În drum spre preoţi, cei zece leproşi au constatat că s-au vindecat. Dar doar unul a simţit nevoia să dea slavă lui Dumnezeu, şi s-a întors înapoi la Mântuitorul Iisus Hristos şi a căzut la picioarele Lui. Și Mântuitorul l-a întrebat: doar unul s-a vindecat? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta, care este de alt neam? Care este samarinean? Fiindcă era de altă credinţă; se vede că cei nouă erau toţi iudei, iar acesta era samarinean, un fel de amestec între iudei şi păgâni. Se vede că doar acest samarinean a simţit nevoia să vină să dea slavă lui Dumnezeu şi să mulţumească Mântuitorului Iisus Hristos pentru marele dar al vindecării. Cu siguranţă că şi ceilalţi nouă s-au bucurat, dar cred că au alergat apoi în grabă la preot, după aceea la casele lor, şi au uitat să mulţumească. Mântuitorul nu avea pretenţia să I se mulţumească. Dar mulţumirea este firescul. De aceea atrage atenţia asupra acestui aspect. Atunci când primeşti un dar, fie de la Dumnezeu, fie de la oameni, firescul, reacţia firească ar trebui să fie mulţumirea. Mulţumesc Doamne, mulţumesc cutare sau cutare pentru darul pe care mi l-ai oferit. Toată lumea aceasta este darul lui Dumnezeu pentru noi, şi firescul vieţuirii omului trebui să fie uimirea, bucuria, recunoştinţa. Cum striga Psalmistul: Minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Aceasta este reacţia firească a omului atunci când constată măreția lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, şi când recunoaşte binefacerile lui Dumnezeu, atunci omul simte nevoia să spună mulţumesc. Cum spunem mereu la Sfânta Liturghie: Îţi mulţumim pentru binefacerile arătate şi nearătate, ştiute şi neştiute, pe care le reverşi cu îmbelşugare peste noi. Dar aceasta este rugăciune, este rânduiala, nu ştiu dacă inima noastră cu adevărat simte recunoştinţă faţă de darul lui Dumnezeu, faţă de darul mântuirii. De câte ori am simţit nevoia să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mântuit prin jertfa Fiului Său Iisus Hristos? Chiar am simţit recunoştinţă pentru această mare binefacere? Dacă Hristos n-ar fi venit, nu S-ar fi întrupat, nu S-ar fi jertfit pentru noi, noi toţi am sfârşi în întunericul cel mai din afară. Dar repet întrebarea: oare de câte ori am simţit nevoia să-I mulţumim pentru acest mare dar? Să-şi răspundă fiecare în inima sa. Şi asemenea, atâtea daruri primim de la Dumnezeu în fiecare zi, toată viaţa noastră este un dar. Oamenii pe care îi avem în preajmă, familia, prietenii, chiar şi duşmanii, să ştiţi că sunt persoane pentru care trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu.

    Nu doar pentru cele bune trebuie să mulţumim, ci chiar şi pentru cele, în ghilimele zic eu, rele. Se întâmplă toate cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi au menirea să ne şlefuiască. Dacă n-am avea ispite, şi încercări, dacă n-ar fi oameni care să ne pună la încercare, am avea impresia că suntem oameni buni, şi milostivi, şi iubitori. Dar doar la încercare se vede dacă suntem cu adevărat buni. Atunci când cineva te neîndreptăţeşte cu ceva, te înjură, te blesteamă, atunci se vede dacă ai o inimă bună. Dacă ai o inimă bună, spui: Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l binecuvinteze, spui ca şi Hristos, iartă-l, că nu ştie ce face, sau, cum se ruga Sfântul Ştefan, Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Aceasta este adevărata bunătate. Dar dacă nu, putem avea falsa impresie că suntem buni, dar de fapt nu suntem încercaţi. Aşa că şi pentru dureri, şi pentru încercări, şi pentru vrăjmaşi, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu. Se spune de fapt în Pateric că aceştia sunt ca nişte doctori iscusiţi, care ne descoperă nouă bolile sufleteşti. Dacă nu te-ar ocărî cineva, n-ai şti că eşti un om mândru, văzând cât de mult te tulburi şi cât de mult te deranjează ocara lui. Dacă nu te-ar nedreptăţi cineva şi nu te-ai aprinde de mânie, tu n-ai şti că eşti plin de răutate şi egoism şi de ură. Aşadar, cel care te ispiteşte, cel care te neîndreptăţeşte, este doctorul care-ţi descoperă ţie boala sufletească, de care nu-ţi dai seama. La fel ca şi lepra, douăzeci de ani poţi să tolerezi această boală fără să ştii, păcatul seamănă foarte mult cu lepra. Ceea ce face lepra pe dinafara noastră, în exterior, face păcatul în interior. Te desfigurează fără să-ţi dai seama, fără să simţi. Aşadar revin. Mulţumire şi recunoştinţă, adusă lui Dumnezeu pentru toate darurile. Dar şi, chiar pentru cele mai puţin bune trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu, cum făcea dreptul Iov. Când a fost încercat de diavolul cu îngăduinţa lui Dumnezeu, soţia i-a zis: bleastămă pe Dumnezeu şi mori. Dar Iov a zis: de ce vorbeşti ca o femeie nebună? Dacă le-am primit pe cele bune trebuie să le primesc şi pe cele rele. Gol am ieşit din pântecele maicei mele, gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat. Fie Numele Domnului binecuvântat. Iată ce reacţie. Deci vedeţi cum Iov a rămas drept chiar şi în încercare. Şi de aceea a îngăduit Dumnezeu diavolului să îl ispitească. Pentru că diavolul Îl acuza pe Dumnezeu şi zicea, Iov de aceea este drept, pentru că Tu îl binecuvintezi. Lasă-mă să-l ispitesc şi să vezi, tot aşa va fi? Şi Dumnezeu a zis: ispiteşte-l. Şi l-a ispitit. Cu încercări grele. I-a distrus familia, i-a distrus averile, i-a distrus sănătatea, şi pe Iov l-a îmbolnăvit cu lepră, şi a ajuns pe gunoi. Dar n-a cârtit… Ci L-a binecuvântat pe Dumnezeu, cu aceste cuvinte: Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat.

    Deci iată, adevărata stare a omului cu adevărat credincios. A creştinului dreptslăvitor. Şi ar trebui să ne impropriem mereu această stare de recunoştinţă. În zilele noastre vedem cum lipseşte recunoştinţa, mulţumirea. Veşnic cârtire, veşnic nemulţumire, aia nu-i bună, aia nu-i la loc; Dumnezeu n-a făcut nimic bine. Pe toate I le punem la îndoială. De ce rabdă aia, de ce nu vede aialaltă, de ce nu intervine, de ce nu face. Deci mereu cârtire şi nemulţumire. Dar cum ar fi dacă noi ne-am întoarce inima şi-am da slavă lui Dumnezeu pentru toate? Știind că El pe toate le face spre binele nostru, spre mântuirea noastră. Nu face nimic din răutate, nu face nimic din răzbunare. Dumnezeu vrea mântuirea noastră, nu pedepsirea noastră. Zice Mântuitorul: N-am venit în această lume ca să osândesc lumea, ci ca să mântuiesc lumea. În viaţa de zi cu zi, mereu cârtim, mereu ne împotrivim, faţă de toate. Dar cum ar fi dacă ne-am deprinde să mulţumim, chiar pentru cele mai banale lucruri? Cum se deteriorează viaţa de familie, pentru că nu mai ştim să spunem mulţumesc? Ne obişnuim cu toate. Dar câtă bucurie şi pace ar fi în casa noastră dacă am spune mereu: mulţumesc. Mulţumesc pentru asta, pentru cealaltă, dacă am simţi nevoia să facem daruri, să-l gingăşim pe cel de lângă noi în fiecare zi cu câte ceva. Să trecem cu vederea, să iertăm cu uşurinţă. Să avem această inimă milostivă şi recunoscătoare. Să spunem mereu mulţumesc. Pentru cele mai banale lucruri, mulţumesc. Mulțumesc Doamne, mulţumesc soţule, mulţumesc soţie, mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. Să ne umplem inima noastră de „mulţumesc”, şi dacă vom învăţa să mulţumim, nu va mai fi nevoie de cereri, că ştie Tatăl nostru că avem nevoie de toate. Noi ar trebui doar să-I mulţumim neîncetat.

    Şi-apoi, al treilea lucru pe care aş vrea să-l remarcăm împreună. Cel care a venit să mulţumească era de alt neam. Era samarinean. Nu era un dreptcredincios, nu era un iudeu. Dar el a venit să mulţumească şi să dea slavă lui Dumnezeu. Şi noi, la fel ca şi iudeii, avem mereu tendinţa de a-i dispreţui pe cei care sunt de alt neam, pe cei care sunt de altă credinţă. Iată că şi cei care sunt de alt neam şi de altă credinţă pot să aibă virtuţi alese, pe care nu le vezi la ortodocşi. Şi poate că dumneavoastră aţi întâlnit spanioli neortodocşi, poate chiar necredincioşi, dar care sunt foarte buni, foarte milostivi, foarte răbdători, foarte îngăduitori cu dumneavoastră. Sutaşul din Sfânta Evanghelie; zicea Mântuitorul: în Israel n-am întâlnit atâta credinţă. Era un roman, păgân. Femeia cananeancă, pe care Domnul a pus-o tot aşa la încercare; i-a zis: nu este bine să iei pâinea şi să o arunci câinilor, sau câte i-a mai spus acolo, a umilit-o, dar în mod pedagogic. Și ea le-a răbdat, pe toate. Și în cele din urmă i-a zis: fie ţie cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Deci vedeţi, un samarinean, un roman, o cananeancă, au avut virtuţi alese. Mântuitorul, în Parabola Samarineanului Milostiv, se aseamănă cu un samarinean, nu cu un iudeu. Samarineanul s-a aplecat asupra celui căzut între tâlhari, ca să-i ofere prim-ajutor şi să-l ducă la casa de oaspeţi. Preotul şi levitul, iudeul dreptslăvitor, au trecut nepăsători, s-au dus în grabă la Templu. Dar Samarineanul s-a aplecat să-i aducă prim-ajutor. Deci ce trebuie să învăţăm noi de aici: că şi la cei de alt neam, şi la cei de altă credinţă, putem vedea, putem identifica virtuţi foarte alese. Deci noi, ca şi ortodocşi, care suntem cu adevărat Biserica, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, nu trebuie să privim cu aroganţă şi cu superioritate la cei de alt neam şi de altă credinţă, ci iată, trebuie să privim cu umilinţă. Pentru că putem vedea la ei fapte mai bune decât ale noastre, şi aceasta pe noi trebuie să ne smerească. Să ne ducă la pocăinţă şi la umilinţă, pentru că noi ar trebui să fim pricină de mântuire pentru cei care nu-L cunosc pe Hristos. Prin noi ar trebui să-L cunoască lumea pe Hristos, dar ce se-ntâmplă de cele mai multe ori, că noi suntem sminteală pentru Hristos. Îl facem de ruşine pe Mântuitorul Iisus Hristos, prin viaţa noastră şi prin faptele noastre. Nu suntem pricină de mântuire pentru cei de alt neam şi pentru cei care au credinţe rătăcite, ci mai degrabă devenim respingători. Din pricina noastră Hristos este pus la zid. Că nu-L facem atrăgător. Ceilalţi nu văd la noi ceva care să-i bucure, ceva ca să-i atragă, cum era în primele veacuri. Credinţa primilor creştini îi convertea pe păgâni. Când vedeau dragostea dintre creştini, când vedeau că pun capul pe butuc şi-şi dau viaţa pentru Hristos, aceasta îi transforma pe păgâni în creştini dreptslăvitori, şi ei la rândul lor după aceea puneau capul pe butuc şi deveneau martiri. Deci, viaţa noastră trebuie să-i cucerească şi să-i atragă pe cei care nu-L cunosc pe Hristos. Dar din nefericire, repet, noi suntem mai degrabă sminteală şi ruşine pentru Domnul.

    Dar, să nu deznădăjduim. Ci să ne căim, iată, ziua de astăzi poate să fie o zi în care să punem un început bun. Să ne întoarcem la casele noastre mai îndreptaţi, mai îmbogăţiţi, şi cu dorinţa sinceră de a merge pe calea mântuirii. Să reţinem: puterea mântuitoare a ascultării, a credinţei. Nevoia de a mulţumi lui Dumnezeu şi celor de lângă noi, de a fi mereu recunoscători, de a cultiva în inima noastră recunoştinţa şi mulţumirea, şi respectul pentru celălalt, oricine ar fi. Să nu dispreţuim pe nimeni, să nu lepădăm pe nimeni, pentru că iată, putem vedea la cei din afară, virtuţi mai alese decât cele pe care le avem noi.

A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin. Iertaţi-mă.

***