Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea celor zece leproși 

17 ianuarie 2021                                

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacuvioase părinte, iubiți credincioși,

    În Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, am auzit povestindu-se despre o minune săvârșită de către Mântuitorul Hristos, anume vindecarea a zece leproși. La un moment dat, intrând într-un sat, a fost întâmpinat de zece bărbați bolnavi de lepră, care L-au rugat stăruitor: Iisuse Învățătorule, fie-Ți milă de noi. Și Domnul, fără alte întrebări, le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Și ei s-au îndreptat spre Templu, fără nici un fel de comentariu; ar fi fost firesc să zică: Bine dar noi Ți-am cerut să ne tămăduiești și Tu ne trimiți la preoți? Dar ei pur și simplu ascultă, au încredere în cuvântul lui Iisus, și se pornesc la drum. Și pe drum constată că s-au vindecat.

    De ce trebuiau să meargă la preoți? Pentru că în vremea aceea preoții erau cei care trebuiau să certifice dacă într-adevăr un bolnav de lepră, printr-o minune dumnezeiască, s-ar fi putut vindeca; altfel, lepra era incurabilă. Și nu aveau voie să trăiască în comunitățile lor, trebuiau să trăiască la marginea satelor, a orașelor, în locuri special amenajate, și pe lângă suferința în sine generată de boală era și suferința aceasta a marginalizării. Iar preoții, repet, erau cei care puteau spune, da, într-adevăr, te-ai vindecat, poți să te reîntorci acasă, la familia Ta, la cei dragi. Și de aceea Mântuitorul le spune acest cuvânt, Mergeți și vă arătați preoților. Și ei ascultă de cuvântul Mântuitorului și constată pe drum că s-au vindecat, iar unul dintre cei zece, care era de alt neam, era samarinean, s-a întors înapoi degrabă și a căzut în genunchi, la picioarele Domnului, și I-a mulțumit. A simțit această nevoie, să spună mulțumesc. A recunoscut că ce s-a întâmplat este o mare minune, este un mare dar. Pentru care, în mod firesc, trebuie să spună mulțumesc. Și Mântuitorul a zis: Dar, oare nu toți zece v-ați vindecat? Unde sunt ceilalți nouă? Și, bine-nțeles că samarineanul nu știa ce să zică. Iar Domnul i-a zis: Du-te în pace, credința ta te-a mântuit.

    Cred că sunt trei lucruri esențiale pe care am putea să le desprindem din această întâmplare minunată, spre folosul nostru duhovnicesc. Întâi de toate, chemarea Numelui lui Hristos. Cei zece leproși au strigat, Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi. Posibil că au auzit despre Domnul Hristos că face minuni multe, că vindecă bolnavi, dar nu știau că este Fiul lui Dumnezeu. Știau că este un mare învățător, un mare prooroc, care face minuni cu puterea lui Dumnezeu. Și iau adresat această frumoasă rugăciune, Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi. Și Domnul le-a răspuns cu bunăvoință. Noi știm acum că Iisus nu este doar un simplu învățător, nu este doar un prooroc, trimis de Dumnezeu, ci El este Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Și pentru noi este foarte prețioasă această chemare a Numelui lui Iisus. Și avem, în tradiția noastră ortodoxă, această așa-numită rugăciune a lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Pe care să o rostim neîncetat, dacă se poate. Sau oricum, cât mai des cu putință. În clipa în care ne-am trezit, primul lucru, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă; sau Slavă Ție Doamne, slavă Ție. Putem folosi și variante mai scurte, Iisuse, miluiește-mă; Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă. Iisuse Preadulce, miluiește-mă. Sunt nenumărate variante pe care le putem folosi, important este să invocăm, să chemăm mereu Numele Domnului. Și să avem încredere că numai în acest Nume este cu putință să ne mântuim. Nu este vreun alt nume sub soare în care noi oamenii să ne putem mântui. Și nu este vreun alt nume pe care rostindu-l, chemându-l, să ne aducă atâta bucurie în suflet, atâta mângâiere, și să se întâmple adesea și-n viața noastră minuni asemănătoare cu cea care s-a întâmplat cu cei zece leproși. Atunci când avem o nevoie mare, o durere, o supărare, o boală, bunăoară această pandemie, care iată este deja un an de zile de când ne-a cuprins, să strigăm din toată inima, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, miluiește-ne. Fie-Ți milă de noi, Doamne, nu ne lăsă murim în păcatele noastre, tămăduiește-ne deopotrivă și sufletul, și trupul, și ne dăruiește Bisericii Tale în pace, întregi, în cinste, sănătoși, îndelungați în zile, bine umblând și făcând Poruncile Tale. Deci neîncetat să rostim Rugăciunea lui Iisus, neîncetat să chemăm Numele Domnului, și ne vom mântui, ne vom tămădui și sufletul, și trupul.

    Al doilea lucru pe care aș vrea să-l remarcăm, să-l reținem, este legătura cu biserica, cu preotul. Mântuitorul i-a trimis pe cei zece să se arate preoților. Ar fi putut să spună: Nu mai este nevoie, iată v-ați vindecat, mergeți acasă și vedeți-vă de treabă. Dar nu. Zice: Mergeți, și vă arătați preoților. Pentru că preoții erau cei care puteau, aveau de la Dumnezeu această rânduială, ca ei să dea un diagniostic, în vremea aceea preoții erau și medici, și ei puteau să spună da, te-ai tămăduit. Dar acum noi înțelegem lucrul acesta din punct de vedere spiritual mai ales, pentru că în vremea noastră vedeți un pic lucrurile s-au separat. Când suntem bolnavi mergem la doctor. Medicina a evoluat foarte mult. Dar totuși, uneori se pot întâmpla minuni, ne putem tămădui și fără doctori, prin rugăciune, prin credință, și de multe ori și doctorii se minunează de felul în care, bolnavi incurabili după ei, se tămăduiesc. Și se tămăduiesc pentru că bolnavul s-a rugat. Pentru că bolnavul a avut încredere în puterea lui Dumnezeu. Dar, ce vreau eu să subliniez este această legătură cu biserica, cu preotul. Este o ispită în rândul creștinilor, ortodocși, și nu numai, că nu este nevoie de biserică. Este suficientă legătura mea cu Dumnezeu. Eu, spun mulți, am credința mea în Dumnezeu, mă  rog acasă, încerc să fac fapte bune și nu simt nevoia să mă duc la biserică. Nu am nevoie de preot, nu am nevoie de mijlocitor între mine și Dumnezeu, pentru că eu am relația mea directă și personală cu Dumnezeu. Este o înșelare. Într-adevăr, noi avem legătură directă cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu lucrează prin Biserică. Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica. El i-a chemat și i-a rânduit pe Sfinții Apostoli, El i-a trimis în lume la propovăduire: Mergeți și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Mergeți și botezați toate neamurile, învățându-le să creadă toate cele câte v-am învățat. Deci iată, Mântuitorul este Cel Care întemeiază Biserica.

    Și avem nevoie de preoți. Pentru că putem considera și păcatul o lepră. Păcatul acționează la fel ca și lepra. Ne îmbolnăvește, ne desfigurează, și fără să ne doară; nici lepra, nu era dureroasă. Dar cădea carnea de pe ei. Și nu mai puteau să rămână în famiile lor, în casele lor. Și-n cele din urmă mureau. Așa acționează și păcatul. Ne desfigureză, ne îmbolnăvește, și sufletul, și trup, și nu ne doare, ne obișnuim. Dar ne trezim cum ne secătuiește, ne obosește. Și ne desparte de Dumnezeu. Nu mai suntem în stare nici să-L iubim pe Dumnezeu, nici să-l iubim pe aproapele. Nu mai suntem buni de nimic. Dar dacă totuși, într-un moment de luminare și de căință cerem mila lui Dumnezeu, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, și să ne tămăduiască, iată că se întâmplă această minune, și prin preoți se întâmplă, în Taina Sfintei Spovedanii. Preotul este cel care ne încredințează că într-adevăr ne-am tămăduit, că într-adevăr Dumnezeu ne-a iertat, că într-adevăr suntem pe drumul cel bun. Altfel, relația noastră personală cu Dumnezeu poate să fie o înșelare. Să ni se pară că suntem împreună cu Dumnezeu, dar de fapt să nu fim. Deci să nu renunțăm la legătura cu biserica, și mai ales la legătura cu preotul, cu duhovnicul. Pentru că doar prin el putem avea încredințare că suntem pe drumul cel bun; că suntem cu adevărat pe calea mântuirii.

    Și al treilea lucru pe care aș vrea să-l subliniez este mulțumirea; recunoștința. Unul dintre cei zece s-a întors să spună mulțumesc, și era samarinean; adică era mai mult păgân decât iudeu. Și totuși, el s-a întors să spună mulțumesc. Aici aș vrea să mai remarcăm ceva. Că de la străini, de la cei care sunt în afara Bisericii, adeseori avem de învățat. Sunt oameni, care în afara Bisericii se poartă mai frumos decât noi cei care trăim în Biserică. Pot avea chiar mai multă credință decât noi, am văzut aceasta la sutaș, despre care Domnul a zis: În Israel n-am văzut atâta credință, s-a văzut același lucru la femeia canaaneacă, tot o păgână, căreia în cele din urmă Domnul îi spune: Fie ție cum voiești. Mântuitorul, în Parabola Samarineanului Milostiv, iată se aseamănă tot cu un samarinean, nu cu un iudeu milostiv, ci cu un samarinean milostiv, deci iată, păgânii, cei de altă credință, pot să aibă virtuți alese, cu care să ne întreacă pe noi, creștinii, și să ne rușineze, să ne umilească, și bine ar fi să ne rușinăm, și să ne umilim, și să învățăm. Iată, să învățăm de la acest samarinean să spunem mulțumesc.

    Mulțumirea nu este o pretenție a lui Dumnezeu. Ci este un firesc al lucrurilor. Dacă ai primit ceva în dar, ceva care te bucură, firesc este să spui mulțumesc. Mulțumesc Doamne, și lui Dumnezeu mereu avem motive de a spune mulțumesc. Pentru tot ceea ce ni se întâmplă, toate sunt darul lui Dumnezeu. Și trebuie să învățăm să spunem mulțumesc chiar și pentru cele care nouă ni se par mai puțin bune. Pentru că și acelea pot fi o pedagogie a lui Dumnezeu, o îngăduință a lui Dumnezeu cu care ne șlefuiește, și ne pregătește pentru Împărăția Sa și pentru viața veșnică. Deci pentru toate să spunem mulțumesc lui Dumnezeu, dar și celor de lângă noi. Ne-a dezobișnuit să spunem mulțumesc. Și se simte această lipsă; în casă, în familie, între soți, între părinți și copii. Și părinții pot să spună copiilor mulțumesc pentru ceeea ce fac ei. Le va face foarte bine, și în felul acesta îi vom învăța să înțeleagă și să simtă ce înseamnă mulțumirea, ca și ei la rândul lor să ne spună nouă părinților, mulțumesc tată, mulțumesc mamă, pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Chiar și atunci când m-ai certat, sau m-ai pedepsit, mi-ai făcut un mare bine, mulțumesc, recunosc acum că mi-ai făcut un mare bine. Deci e mare lucru să spunem mulțumesc.

     Iată, Sfânta Liturghie, la care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, se numește tot mulțumire. Cuvântul Euharistie, pe care-l folosim ca termen tehnic, vine din limba greacă, și înseamnă chiar mulțumire. Și noi la fiecare Liturghie Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile arătate și nearătate, știute și neștiute, pe care le revarsă cu îmbelșugare peste sufletele noastre. Și Îi mulțumim în ce fel? Tot luând de la El. Pentru că zice Psalmistul: Cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Răspunsul este: Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema. Deci iată: a-I mulțumi lui Dumnezeu înseamnă de fapt a primi în continuare de la El, pentru că El ni Se dăruiește pe Sine ca Hrană, ca mâncare și băutură, în Taina Sfintei Împărtășanii. Deci marea mulțumire pe care I-o putem aduce lui Dumnezeu este să primim mereu cu inima deschisă tot ceea ce ne dăruiește El; și mai ales faptul că El ni se dăruiește pe Sine, spre binele nostru, spre fericirea noastră, spre mântuirea noastră veșnică. Un om mântuit este așadar un om care mulțumește neîncetat lui Dumnezeu.

    I-a spus Domnul samarineanului tămăduit: Credința ta te-a mântuit. Toți zece s-au tămăduit. Dar samarineanul s-a și mântuit, pentru că  el a recunoscut darul lui Dumnezeu și a căzut în genunchi și a spus: Mulțumesc, Doamne. Să facem și noi la fel, să recunoaștem mereu darul lui Dumnezeu, și să spunem neîncetat: Slavă Ție Doamne, slavă Ție Doamne, slavă Ție Dumnezeului nostru, Amin.

***