Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea celor doi demonizați din ținutul gherghesenilor 

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

17 iulie 2011 

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Tocmai am ascultat Sfânta Evanghelie de la Matei, care ne-a istorisit o minune săvârșită de către Mâtuitorul nostru Iisus Hristos; adică o izbăvire de demoni a doi oameni care se pare că erau foarte chinuiți de demoni, aflați în ținutul gherghesenilor. Cu siguranță că Mântuitorul S-a îndreptat spre acele locuri pentru că le-a cunoscut suferința, și dorea să le aducă izbăvire, și mângâiere. Dar când S-a apropiat de ei, am văzut că demonii care îi stăpâneau au început să urle, să strige: Ce ai cu noi, Iisuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit să ne chinuiești înainte de vreme? Vedem că demonii Îl cunosc și-L recunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Ei cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu. Nu-L iubesc pe Dumnezeu ci-L urăsc pe El.

    Iată ei știu că va veni o Zi a Judecății, când vor fi pedepsiți, și vor fi aruncați în întunericul cel mai dinafară. Dar până atunci ei doresc să fie liberi, să lucreze în libertate, dar nu fac același lucru la rândul lor, adică ei nu respectă, vedeți, libertatea omului, ei au anulat libertatea acestor oameni. Și au și multă îndrăzneală, chiar obrăznicie, înaintea Mântuitorului Iisus Hristos. Încep să-L roage stăruitor: dacă chiar vrei să ne scoți, uite lasă-ne să intrăm în această turmă de porci din apropiere, pentru că era în apropiere o turmă mare de porci. Și Mântuitorul le-a îngăduit acest lucru. Așadar, vedem că demonii se și roagă, lui Dumnezeu. Și aici poate că este bine să ne amintim de un cuvânt al Mântuitorului care zice: Nu tot cel care-Mi spune Doamne, Doamne va intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci cel care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. Dar Domnul le-a ascultat rugămintea și le-a îngăduit să intre în turma de porci, care îndată s-a aruncat în lac și s-a înecat.

    Poate că ne întrebăm de ce a îngăduit Domnul să se facă această stricăciune. Mă gândesc că mai întâi, Domnul a vrut să le arate ucenicilor, și poate saducheilor din vremea Sa, care nu credeau în existența duhurilor, așadar vroia să le arate acestora că demonii nu sunt doar o personificare a răului, ci iată sunt făpturi. Sunt făpturi care pot să facă foarte mult rău. Și care vor să facă foarte mult rău. Care se împotrivesc neîncetat rânduielii lui Dumnezeu, voii lui Dumnezeu. Și poate că a mai îngăduit Domnul să se întâmple această pagubă, și pentru a arăta că un suflet de om valorează mai mult decât o turmă de porci. Sau altfel spus pentru mântuirea unui suflet, merită orice sacrificiu.

    Iubiți credincioși, apropierea Mântuitorului de ținutul gherghesenilor și de acești doi oameni îndrăciți, a însemnat așadar pentru ei deopotrivă și câștig, și pagubă. Câștig, pentru că iată s-au mântuit două suflete. Din stăpânirea celui rău. Și pagubă, pentru că s-a prăpădit o turmă mare de porci. Locuitorii din ținutul gherghesenilor s-au bucurat prea puțin de acest câștig, și s-au întristat mai ales de pagubă. De aceea, când au venit să-L vadă pe Mântuitorul și pe cei doi oameni izbăviți, L-au rugat pe Mântuitorul, chiar stăruitor, să plece din ținuturile lor. Poate că s-au temut să nu li se mai întâmple vreo pagubă și mai mare decât aceasta. Și Domnul a plecat.

    Mă gândesc că și noi, credincioșii creștini, adeseori ne aflăm într-o asemenea situație, într-o asemenea frământare. Nu de puține ori, am auzit oameni care mi-au mărturisit, Părinte, nu știu ce să fac, nu știu cum să înțeleg, că de când m-am apropiat mai mult de Dumnezeu, de Biserică, de rugăciune, îmi merge mai rău. Din rău în mai rău. Foarte multe pagube, foarte multe tulburări, foarte multe ispite, și nu știu cum să înțeleg aceasta. Mă gândesc că apropierea de Dumnezeu ar trebui să aducă bucurie, pace, liniște. Și mulți, într-o asemenea situație, sunt dispuși să renunțe, să se întoarcă înapoi. Așa cum și evreii care se îndreptau spre pământul făgăduinței, dacă vă aminiți, când au dat de greu, în pustiu, au început să se plângă lui Moise și să-i spună: De ce ne-ai adus în pustiul acesta? Nu ne era nouă bine în Egipt? Lasă-ne să ne întoarcem înapoi. Bine-nțeles că Moise nu a fost de acord cu ei și a stăruit să-i ducă acolo unde Domnul îi chema. Dar, cu mare preț s-a întâmplat aceasta. Sfinții Părinți, gândindu-se la această împrejurare, au născut un cuvânt foarte frumos. Au zis, mai bine să-ți rămână oasele în pustie, decât să te-ntorci înapoi, în Egipt. Adică mai bine să mori, mai bine să fii chinuit, să suferi orice fel de pagubă, dar să nu te întorci înapoi la păcat; la stăpânirea celui rău. Pentru că sigur nu-ți va fi mai bine. Bunăstarea pe care o ai în vremea păcatului este amăgitoare. Este vremelnică. Și sfârșitul celui care nu-L cunoaște pe Dumnezeu, celui care face voia celui rău, nu va putea fi altul decât iată, demonizarea; întunericul cel mai dinafară. Plânsul și scrâșnirea dinților. De aceea, aș vrea să punem la suflet astăzi acest cuvânt de încredere în Mântuitorul Iisus Hristos. Să nu ne fie teamă a ne apropia de El, să nu ne fie teamă atunci când El Se apropie de noi, chiar dacă pătimim anumite răzbunări din partea vrăjmașului.

    Să știți că nu întotdeauna apropierea lui Dumnezeu de noi se lasă cu pagube. Amintiți-vă de Simon Petru, viitorul Apostol Petru, când S-a apropia Domnul de El, după o noapte de pescuit, dar în care n-a prins nimic, Domnul i-a umplut corabia de pește. Și Petru a avut oarecum o reacție asemănătoare cu locuitorii din ținutul gherghesenilor; a zis: Du-Te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Dar, era o reacție care izvora dintr-un alt fel de inimă, adică dintr-o inimă smerită. Nu se simțea vrednic de o asemenea binefacere. Și de aceea Domnul S-a apropiat totuși de el și i-a zis: Nu-ți fie frică. Pentru că de acum înainte vei fi pescar de oameni. Așadar, apropierea lui Hristos de el i-a adus binecuvântare, și belșug. Și material, dar mai ales duhovnicesc.

    E adevărat. Atunci când ne apropiem de Hristos și când Hristos se apropie de noi, nu trebuie să avem ispita de a crede că sigur ne va aștepta o viață mai bună, mai liniștită, mai confortabilă. Unuia care s-a apropiat de El, dorind să Îl urmeze, I-a spus: Doamne, voiesc să Te urmez oriunde vei merge, Domnul i-a spus: Vezi, că vulpuile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul. Cu alte cuvinte să nu crezi că dacă vii după Mine o să te aștepte o viață confortabilă. Ci iată, s-ar putea să te aștepte o viață de suferință, de pătimire. Deci dacă vrem să fim următori ai Mântuitorului Iisus Hristos să nu o facem din interese materiale. Noi credem și ne încredem în Mântuitorul Iisus Hristos pentru că vrem să ne mântuim. Pentru că vrem să fim oameni adevărați. Pentru că vrem să trăim veșnic în comuniune cu El. Și atunci, orice s-ar întâmpla, noi mergem pe urmele Lui. Suntem dispuși să renunțăm la orice, pentru a dobândi adevărul și viața. Pentru că dacă nu le vom dobândi, atunci la ce ne-ar folosi să câștigăm lumea întreagă. Nu ne va mulțumi, nu ne va face fericiți. Pentru că într-o zi această lume, pe care nouă ni se pare că o stăpânim, o vom pierde. Și-atunci, cu ce ne vom alege? Cele pe care le-am strâns, ale cui vor mai fi? Dar dacă pierdem tot, și-L câștigăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, atunci în El, și prin El, avem cu adevărat stăpânire peste întreaga făptură. Toate ne vor fi dăruite, toate ni se vor supune. Și inima noastră se va umple de bucurie, și de recunoștință veșnică, pe care I-o vom aduce Bunului Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea într-una din Epistolele sale, în Epistola către Filipeni, chiar la sfârșit, un cuvânt foarte frumos. Zice: Știu să am de toate, dar știu să trăiesc și în lipsă. Toate le pot, în Hristos Cel Care mă întărește. Și-n altă parte spune un alt cuvânt, la fel de frumos, zice: Toate le socotesc gunoaie, pentru ca pe Hristos să-L dobândesc. Auziți ce cuvânt? Toate le socotesc gunoaie, ca pe Hristos să-L dobândesc.                               Așadar, toate cele ale lumii acesteia n-au nici un preț, dacă nu-L dobândim pe Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă nu devine El Stăpânul minții și al inimii noastre. Dacă L-am dobândit pe El, atunci toate vor fi pentru noi darul lui Dumnezeu, de care ne vom împărtăși, și prin care ne vom împărtăși de Dumnezeu, și bucuria aceasta, de a fi în comuniune cu Dumnezeu, nu se va lua de la noi niciodată. Nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.

    Să râvnim, și să tânjim, către această bogăție nepieritoare, și să ne rugăm Domnului, nu cum au făcut-o locuitorii din ținutul gherghesenilor, ci poate cu au făcut-o cei doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus: Rămâi cu noi, Doamne. Vino, Doamne, și Te sălășluiește întru noi. Vino, și Tu Însuți fă întru noi voia Ta cea sfântă, că a Ta este puterea, și slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

 ***