Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Mănăstirea Mihai Vodă – Turda 

4 august 2019

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte protopop, preacuvioși părinți, preacuvioasă maică stareță, preacuvioase maici, iubiți credincioși,

    În Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie se spunea în încheiere că Mântuitorul străbătea cetățile și satele Țării Sfinte propovăduind Evanghelia Împărăției, și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. Și poate ne gândim acum că ce privilegiați au fost acei oameni, care au avut parte să-L întâlnească pe Mântuitorul, să se bucure de cuvântul Lui, și să aibă parte de minuni și de vindecări săvârșite de El. Dar să știți că aceeași binecuvântare și același privilegiu îl avem și noi, în zilele noastre, pentru că Mântuitorul continuă să străbată cărările acestei lumi, și să propovăduiască, în toate orașele și în toate satele Evanghelia Împărăției, și să tămăduiască toată boala și toată neputința în popor. Aceeași lucrare o săvârșește până la sfârșitul veacurilor. El rămâne mereu împreună cu noi, este mereu în mijlocul nostru Păstorul cel Bun, Care-Și dă viața pentru oile Sale.

    Dar este foarte important să remarcăm că această lucrare Mântuitorul o face cu foarte multă discreție. Nu din dorința de a fi slăvit și lăudat de oameni, ci din dragoste pentru noi, așa cum s-a întâmplat și în Evanghelia de astăzi. S-au apropiat de El doi orbi, cerându-I milă. Cerându-I tămăduire. Și i-a întrebat: Credeți că pot Eu să vă fac vouă aceasta? Da. Să fie vouă după credința voastră. Și s-au tămăduit, au primit vederea. Dar, îndată le-a spus: Vedeți, să nu spuneți nimănui nimic. Foarte important acest cuvânt. Deci Mântuitorul nu-Și dorea reclamă. Nu-Și dorea slavă. Nu-Și dorea să fie slăvit. Și-n altă parte Mântuitorul ne povățuiește la discreție, pe noi pe toți, zice: ceea ce face dreapta să nu știe stânga, sau invers, ceea ce face stânga să nu știe dreapta. Deci toată fapta bună, toată lucrarea duhovnicească trebuie săvârșită cu foarte multă discreție, nu din dorința de a fi slăviți, nici de Dumnezeu și nici de oameni. Ci pur și simplu tot ceea ce facem trebuie să facem din dragoste, și față de Dumnezeu și față de oameni. Acum este posibil să ne gândim că cei doi orbi au făcut din dragoste pentru Mântuitorul ce-au făcut, pentru că nu L-au ascultat. Ci s-au dus și L-au vestit, și le-au spus tuturor.

    Tot în Evanghelia de astăzi ni se spune că Mântuitorul a tămăduit și un om mut. Dar care era mut din pricina unui duh rău, care-l ținea în această neputință. Și Mântuitorul l-a dezlegat și pe el, i-a dăruit graiul. Și toți s-au bucurat, toți L-au slăvit pe Dumnezeu văzând că se săvârșesc minuni ca acestea în mijlocul lor. Și cu siguranță că și noi astăzi facem același lucru. Îl slăvim pe Dumnezeu, Îi mulțumim pentru darul și binecuvântarea pe care le revarsă mereu și cu îmbelșugare peste sufletele noastre.

    Noi, mă gândesc că cei mai mulți dintre noi, nu suntem nici orbi și nici muți; nu știu dacă printre cei ce sunt astăzi prezenți este cineva care să fie lipsit de vederea trupească. Dacă este, Domnul să-l miluiască; sau dacă este cineva lipsit de grai, de asemenea, dacă este cineva, Domnul să-l miluiască. Dar sunt aproape convins că noi toți, eu cel puțin, suntem lipsiți de vedere duhovnicească și de grai duhovnicesc. Pe cât este de importantă vederea trupească pentru viața aceasta biologică, infinit mai importantă este vederea duhovnicească pentru viața lăuntrică, pentru viața cu Dumnezeu. Pentru că dacă nu-L vedem și nu-L cunoaștem pe Dumnezeu, nu știm de unde venim, și nici încotro ne ducem. De aceea Mântuitorul într-o Evanghelie care s-a citit duminicile trecute ne atrăgea atenția, zice: Luați seama, ca nu cumva lumina care este întru voi să fie întuneric. Adică să ne cercetăm mereu, să vedem în ce măsură cunoaștem adevărul Lui, în ce măsură trăim în lumina lui Dumnezeu, sau trăim după înțelepciunea acestei lumi, după propriile noastre filosofii de viață, uneori amestecate cu învățături duhovnicești. Dar, dacă pui otravă în lapte, tot otravă este. Așa este și viața duhovnicească, sau învățăturile duhovnicești, amestecate cu învățături lumești, până la urmă sunt tot otrăvitoare, tot dăunătoare. Nu sunt dătătoare de viață, nu sunt mântuitoare. Deci este foarte important să avem vedere duhovnicească, să vedem toate în lumina lui Dumnezeu, în lumina lui Hristos, pentru că El este Lumina lumii. Toate s-au făcut prin El, și pentru El.

    Noi la fiecare Sfântă Liturghie, la sfârșit cântăm această cântare: Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne. Dar nu știu în ce măsură această cântare este cu adevărat cântarea inimii noastre și exprimă cu adevărat realitatea noastră. Oare într-adevăr L-am văzut pe Dumnezeu, am văzut Lumina Lui? Dacă am văzut, dacă vedem, fericiți suntem. Dacă nu, înseamnă că și noi, la fel ca și orbii din Evanghelie, trebuie să-I cerem neîncetat vedere lui Hristos. Să ne tămăduiască și pe dinlăuntru, să ne dea această vedere duhovnicească. Ca să-L vedem pe El, și să vedem toate lucrurile, și pe noi înșine, în lumina Lui. Și atunci inima noastră se va umple de bucurie, de recunoștință, de slăvire, pentru că acesta este firescul vieții, să primim toate ca dar de la Dumnezeu, să recunoaștem tot ce avem ca dar de la Dumnezeu, pe noi înșine și viața noastră să le recunoaștem ca dar dumnezeiesc. Și apoi reacția trebuie să fie recunoștința, mulțumirea, slăvirea. Într-o cântare pe care o auziți acum foarte des la Paraclis, se spun următoarele cuvinte: Auzit-am, Doamne, taina rânduielii Tale, înțeles-am lucrurile Tale, și-am preaslăvit Dumnezeirea Ta. Auzit-am taina rânduielii Tale, văzut-am taina rânduielii Tale, adică să vedem înțelepciunea lui Dumnezeu în creație, să înțelegem că toate sunt cu bună rânduială, nu este nimic la voia întâmplării. Să vedem și să înțelegem aceasta. Și-atunci, inima se umple de bucurie și de recunoștință. Spunem la fel ca și Psalmistul: Mare ești Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale. Sau în altă parte tot el zice: cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut. Aceasta este reacția omului care-L vede pe Dumnezeu, care le vede pe toate în lumina lui Dumnezeu. Se bucură, slăvește, Îi mulțumește lui Dumnezeu. Ceea ce în mod formal o facem și noi mereu, la fiecare Sfântă Liturghie, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile arătate și nearătate, pe care le revarsă peste noi, pentru taina mântuirii pe care a săvârșit-o pentru noi toți. Dar să dea Dumnezeu ca să fie această mulțumire și această slăvire adevărate, să fie din toată inima, să izvorască din inimă. Și aceasta nu poate să fie decât darul lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, în inima noastră.

    Graiul este iarăși foarte important, este un dar al lui Dumnezeu pentru noi, pentru că ni l-a dăruit să putem comunica, și cu El, să ne putem ruga neîncetat, dar ni l-a dăruit și ca să putem comunica unii cu alții, să ne împărtășim unii de alții prin cuvânt. Prin urmare, muțenia este o suferință foarte mare. Dar la fel este și din punct de vedere duhovnicesc. Graiul duhovnicesc este diferit de graiul acesta cu care ne-am obișnuit, cu care vorbim zilnic. Și, din nefericire, vorbim foarte mult în deșert, fără rost. Și vorbim mult și numim aceasta comunicare. Și spunem că este foarte necesară. Dar experiența ne arată că nu este chiar așa. Este comunicare foarte multă, și dragoste foarte puțină. Comunicăm, vorbim foarte mult, dar suntem foarte singuri.  Și inima noastră este pustie. Înseamnă că nu avem grai adevărat, nu avem grai duhovnicesc, cuvintele noastre nu sunt cuvinte cu putere multă, așa cum erau cuvintele Domnului, nu sunt dătătoare de viață, nu sunt dătătoare de bucurie și de mângâiere, ci mai degrabă sunt cuvinte care rănesc, cuvinte care îmbolnăvesc, cuvinte care chiar pot ucide. De aceea Mântuitorul ne atrage atenția la cuvânt. Zice, luați seama, că veți da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru orice cuvânt deșert ieșit din gura voastră. De ce? Pentru că orice cuvânt este energie. Energie dătătoare de viață, sau energie distrugătoare. Energie care poate să ucidă. Și știm și noi, din experiență, de multe ori spunem: mai bine mi-ar fi dat o palmă decât să-mi spună cutare cuvânt. Deci un cuvânt poate să doară și să rănească mai mult decât o palmă. Sau decât o lovitură. Dar, de asemenea, și un cuvânt bun, dacă-l auzim și dacă-l primim, ne poate învia din morți. Un simplu cuvânt poate să ne dea readucă la viață, dacă este un cuvânt duhovnicesc, dacă este un cuvânt viu, dacă este un cuvânt care se naște dintr-o inimă rugătoare.

    Mântuitorul avea cuvânt cu putere multă pentru că era în stare de rugăciune neîncetată. El tăcea foarte mult, vorbea puțin. Tăcea mai mult, și se ruga neîncetat, și atunci tot cuvântul care ieșea din gura Lui era cuvânt cu putere multă. Și vedem aceasta și la sfinți. La Maica Domnului. Maica Domnului n-a vorbit aproape deloc. Dar ce putere și ce rugăciune are Maica Domnului. Deci adevăratele cuvinte se nasc din tăcere, din rugăciune. Sfântul Ioan Botezătorul, pentru câțiva ani de propovăduire, foarte puțini, a petrecut mult mai mulți în pustie, în tăcere și-n rugăciune. Din fragedă copilărie a crescut în pustie. Și apoi a ieșit în pustia Iordanului, propovăduind pocăința. Dar ce putere avea cuvântul lui, pentru că era un cuvânt izvorât din tăcere și din rugăciune. De aceea zice și Psalmistul undeva: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Ca să putem primi cuvânt de la Dumnezeu, un cuvânt viu, un cuvânt adevărat, trebuie să avem o viață aspră, adică o viață tăcută, o viață liniștită, o viață trăită în atmosfera harului. Și-atunci tot cuvântul care va ieși din gura noastră va fi un cuvânt cu putere multă.

    Suntem de atâția ani în Biserică, noi toți. Și dacă astăzi descoperim că nu avem nici vedere duhovnicească și nici grai duhovnicesc, ce concluzie putem trage de aici… Mă gândesc că nu alta decât aceea că avem o credință foarte slabă. Cei doi orbi au primit vederea pentru că au crezut din toată inima. Și de asemenea și mutul a primit graiul. Cei doi orbi s-au și rugat din adâncul inimii, miluiește-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David. Ei nu știau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Și s-au rugat cu credință, s-au rugat din toată inima. Și-au primit darul vederii. Iar mutul a primit graiul cel duhovnicesc, pentru că a început să-L slăvească pe Dumnezeu. Înseamnă că avem nevoie de mai multă credință. Și dacă este vremea postului și ne dorim toți să ne nevoim mai mult, și să primim ceva de la Dumnezeu, apoi cred că aceasta să o cerem mai întâi: să ne dea mai multă credință. Și să credem drept în El, și să ne încredem în El din toată inima, din tot sufletul și cu toată puterea. Și dacă credința este slabă și puțină, mai mult ca sigur că și rugăciunea este slabă și puțină. Dar să stăruim, cât reușim, cât putem, să stăruim în rugăciune. Să profităm de orice gând de rugăciune, sau de orice gând care se îndreaptă spre Dumnezeu. Să stăruim în el, să nu-l lăsăm să plece foarte ușor din mintea noastră. Părintele Rafael Noica spunea într-o conferință un sfat care mie mi-a rămas la suflet și adeseori l-am rostit. Zice, puneți un „Doamne” în față la toate gândurile voastre, și se vor transforma în rugăciune. Adică să nu vorbim singuri. Vorbim foarte mult și vorbim singuri, și aceasta ne aduce la depresie și la întristare. Trebuie să mă duc acolo, trebuie să fac asta, n-am făcut aia, n-am făcut cealaltă, vai de mine, uite ce păcătos sunt, nu știu ce să fac, și așa mai departe, ne tot plângem și ne tânguim, dar vorbim cu noi înșine, și nu ne folosește la nimic. În loc să zic: Trebuie să mă duc acolo, să zic: Doamne, trebuie să mă duc acolo. Doamne, trebuie să fac asta. Doamne, nu știu ce să fac. Doamne, trebuie să mă întâlnesc cu cutare, mi-este un pic groază, nu știu ce să zic, învață-mă ce trebuie să vorbesc și cum trebuie să vorbesc. Ori de câte ori trebuie să vorbim cu cineva, să cerem în inima noastră binecuvântarea lui Dumnezeu, să ne dăruiască El cuvânt bun. Suntem în vrăjmășie cu cineva, și-am vrea să ne-mpăcăm, și nu știm cum să facem. Să-I cerem Domnului să ne dea cuvânt bun și gând bun și nouă, și celor cu care suntem supărați. Și veți vedea cum se va lucra minunea împăcării.

    Deci să ne rugăm neîncetat, și cât de stăruitor putem. Să-ncepem ziua cu rugăciune și să o sfârșim cu rugăciune, dar între cele două momente toată ziua să o petrecem cu „Doamne”; tot Părintele Rafael zicea, în același context, să bârfim toată ziua cu „Doamne”. Adică să povestim toată ziua cu Dumnezeu, să-I spunem Lui toate durerile noastre, toate nevoile noastre, chiar și bucuriile să I le împărtășim, și să-I mulțumim.

    Primim foarte multe daruri de la Dumnezeu. Dar pentru că nu le recunoaștem și nu mulțumim pentru ele, le pierdem foarte ușor. Sau pur și simplu nu ne bucură. Dar un lucrul pentru care mulțumim, chiar dacă este un lucru mărunt, mulțumirea îl face să fie dătător de bucurie. Gândiți-vă la cei cinci mii de oameni care au fost săturați de Domnul cu cinci pâini și doi pești. De ce? Pentru că Domnul mai înainte a mulțumit. Și cele cinci pâini și cei doi pești au săturat cinci mii de oameni. Deci iată cum, mulțumirea a făcut ca puțina aceea hrană să fie sățioasă pentru atâtea mulțimi de oameni. La fel va fi și în viața noastră. Dacă vom mulțumi, mereu, pentru darul lui Dumnezeu, pentru cele mai banale lucruri care ni se întâmplă, dar care toate sunt darul lui Dumnezeu, toate acestea vor fi pentru noi dătătoare de viață, dătătoare de bucurie.

A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

***