Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum

15 iulie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Cred că şi noi suntem asemenea acelor mulţimi prezente, care au fost atunci de faţă, suntem şi noi uimiţi de cele săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos, sau poate chiar ne îndoim, aşa cum şi fariseii s-au îndoit, cum poate să facă El asemenea lucruri. I-au spus: cu domnul dracilor scoate pe draci. Posibil că şi noi astăzi avem gânduri de îndoială, în ceea ce priveşte minunile Mântuitorului, dacă într-adevăr El le-a săvârşit, sau dacă într-adevăr El poate să săvârşească, până astăzi, asemenea minuni. Pentru că şi noi ni le dorim, şi noi aşteptăm de la El, adeseori, intervenţii minunate. Dar, Mântuitorul nu a dorit, în nici un chip, nici să impresioneze, sau să ne impresioneze, dar bine-ţeles nici să ne tulbure, să ne pună la îndoială, în vreun fel. Ci dorinţa Mântuitorului a fost aceea, de a aduce mângâiere, de a duce alinare, de a aduce vindecare firii omeneşti căzute, asuprite de diavol, şi bine-nţeles de patimă, de păcate şi de moarte; atât de moartea fizică, cât şi de moarte sufletească, moartea duhovnicească. Tot ce a făcut Mântuitorul Iisus Hristos a făcut din dragoste pentru noi, oamenii. Deci repet, nu a făcut nimic din dorinţa de a impresiona sau de a sminti, de a ne pune la îndoială. Poate că uneori a avut dorinţa de a stârni, sau are dorinţa de a stârni în inimile noastre mai multă credinţă, sau căutare după cele duhovniceşti.

    Aşadar, Mântuitorul i-a vindecat pe cei doi orbi, pentru că, într-adevăr, vederea este un lucru foarte preţios. Știm că este în popor o vorbă care spune că preţuieşti, sau valorezi, sau te iubesc atât de mult ca pe lumina ochilor mei. Adică lumina ochilor, vederea, este un simţ foarte preţuit, pentru că prin vedere iată, noi luăm contact cu natura înconjurătoare, cu persoanele care ne înconjoară. Prin vedere, noi putem să relaţionăm cu tot ceea ce ne înconjoară, şi în mod deosebit cu oamenii, cu făpturile, care sînt asemenea nouă. Putem înţelege că Dumnezeu ne-a dăruit acest simţ al vederii, tocmai pentru a putea relaţiona şi cu El, dar şi cu semenii noştri. Văzând lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, ar trebui să ajungem să-L vedem şi pe El, Cel care ni le-a dăruit. Bucurându-ne de darurile Lui, trebuie să ajungem să ne bucurăm şi de Dăruitor, mai ales trebuie să ne bucurăm de Dăruitor. Aşadar, vederea ne este dăruită de Dumnezeu şi la nivelul acesta trupesc, pentru că prin acest simţ al vederii noi putem să luăm contact cu natura înconjurătoare, cu universul înconjurător, dar prin această vedere trupească, iată noi trebuie să ajungem şi la vederea cea duhovnicească, trebuie să ajungem să-L vedem pe Dumnezeu aşa cum este, să-L vedem pe Dumnezeu ca Persoană, şi să ne bucurăm de El. Deci nu doar de darurile Lui trebuie să ne bucurăm, ci trebuie să ne bucurăm şi de El, ca Persoană. Dacă ne legăm doar de cele pe care le vedem cu ochii trupeşti, şi nu-L vedem pe Dumnezeu, atunci am putea spune că vederea nu ne este de mare folos. Dar dacă, prin cele trupeşti ajungem la cele duhovniceşti, atunci cu adevărat am ajuns acolo unde trebuie, acolo unde Dumnezeu doreşte să ajungem noi toţi. Aşadar, Mântuitorul a dăruit celor doi orbi vederea, şi ne-o dăruieşte şi nouă, în măsura în care, prin acest simţ al vederii vom ajunge să-L vedem pe El aşa cum este.

    Aceasta este dorinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru noi toţi. De aici putem deduce şi cât de grave sunt păcatele pe care le facem prin vedere. Pentru că adeseori, fără să ne dăm seama, prin acest simţ important al vederii, noi facem lucruri care sunt împotriva voii lui Dumnezeu. Şi cel mai grav păcat pe care-l facem prin vedere este tocmai acesta, că ne legăm de lucrurile acestea văzute, cumva facem din ele scop în sine, le admirăm pe ele în sine, fără să ajungem la Creator, fără să ajungem la Dăruitor. Şi aceasta este ceea ce numim idolatrie. Adică punem în locul Creatorului, creaţia. Ne bucurăm de cele create, mai mult decât de Creator. Ne lipim inima de cele văzute mai mult decât de cele nevăzute, şi aceasta înseamnă de fapt pierzania noastră veşnică. Pentru că omul, în afara lui Dumnezeu, nu are nici o valoare. Omul dacă nu ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, dacă nu ajunge la vederea lui Dumnezeu, atunci sfârşitul lui va fi întunericul cel mai dinafară.

    Vă amintiţi cum atrăgea Mântuitorul atenţia în Predica de pe Munte, legat de aceste păcate făcute cu vederea, zice că dacă ai privit pe cineva cu patimă, cu poftă în inima ta, deja ai şi săvârşit păcatul. Deci nu trebuie neapărat să săvârşeşti concret păcatul, ci dacă l-ai săvârşit deja în gând, în inimă, prin simţul văzului, deja eşti sub înlănţuirea păcatului, deja păcatul se lucrează în tine, pentru că deja în inima ta se aprinde dragostea faţă de făptură, mai mult decât de Făcător. Aşadar trebuie să fim cu luare-aminte la păcatul care se poate face prin vedere. Şi în zilele noastre ştim foarte bine cât de mult se păcătuieşte prin simţul văzului, cât de mult suntem acaparaţi în această capcană a păcatului cu vederea. Toţi suntem foarte fascinaţi de imagine, din nefericire. Avem acesată cultură a imaginii, şi care exprimă în cele din urmă un soi de adorare de sine. Înseamnă că noi ne adorăm pe noi, ne admirăm pe noi mai mult decât Îl adorăm şi-L admirăm pe Dumnezeu.

     Nu ar trebui să fie aşa. În tot ceea ce vedem, fie că sunt oameni, fie că sunt lucruri, ar trebui să vedem lucrarea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi văzând înţelepciunea lui Dumnezeu în toate, trebuie să ajungem să-L slăvim pe Dumnezeu. Cum îl vedem pe Psalmist, îl auzim în Psalmi cum strigă din adâncul inimii: Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Vedeţi, când omul vede, descoperă înţelepciunea lui Dumnezeu în cele create, atunci el simte nevoia să Îl slăvească pe Creator, să-I dea slavă lui Dumnezeu. Și face aceasta în mod spontan, în mod firesc, nu pentru că Dumnezeu pretinde, sau aşteaptă, aşa ceva de la noi, dar acesta este firescul lucrurilor, aşa trebuie să fie. Inima noastră trebuie să se bucure de Dumnezeu. Dacă nu ajunge să se bucure de Dumnezeu, atunci în cele din urmă ea se împietreşte, şi nu se mai poate bucura de nimeni, şi de nimic.

    Aşadar, deducem că şi simţul graiului, acest dar al vorbirii, Dumnezeu ni l-a dat tocmai pentru a putea să mărturisim lucrurile lui Dumnezeu. Să mărturisim adevărul Lui, să mărturisim dragostea Lui. Domnul l-a vindecat pe acel om care era mut, şi se vede că aceasta şi din pricina unui duh rău, care îl stăpânea, aşadar i-a redat graiul, ca prin acest grai el să-L slăvească pe Dumnezeu, şi să mărturisească şi altora binefacerile lui Dumnezeu. Sigur că L-am auzit acolo pe Mântuitorul zicându-le orbilor să nu spună nimănui nimic. Dar a făcut aceasta nu pentru că Mântuitorul nu-şi dorea să fie propovăduită dreapta credinţă, sau credinţa în El, ca Fiu al lui Dumnezeu venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Ci tocmai pentru că Mântuitorul nu dorea să facă impresie, nu dorea să smintească, şi, din nefericire, tot i-a smintit pe cei prezenţi. Și au început să-L acuze că El vindecă pe oameni cu puterea celui rău. Dar, intenţia Mântuitorul, repet, a fost aceea de a face binele. Deci El i-a rugat pe cei doi orbi să nu spună nimănui nimic, pentru că nu vroia să provoace sminteală, nu dorea să provoace scandal, şi poate şi pentru a ne învăţa că tot ceea ce facem bun trebuie să fie acoperit de smerenie, de discreţie. Nu trebuie să facem fapte bune din dorinţa de a fi slăviţi de oameni. Nu trebuie să ne facem reclamă atunci când facem o faptă bună, ci atunci când facem o faptă bună, zice Mântuitorul că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta. Adică toată fapta bună trebuie să fie acoperită de foarte multă discreţie. Şi, la timpul potrivit, dacă trebuie să fim slăviţi, dacă trebuie să fim descoperiţi, Dumnezeu este cel care ne va slăvi şi ne va descoperi.

    Aşadar, revenind la darul acesta al vorbirii, el ne-a fost dăruit de Bunul Dumnezeu pentru a mărturisi adevărul, pentru a mărturisi adevărul lucrurilor, adevărul despre Dumnezeu, adevărul despre om, adevărul despre lumea înconjurătoare, şi mai ales pentru a-L slăvi pe Dumneze, prin cuvânt. Ceea ce noi ne străduim să facem ori de câte ori ne rugăm, ori de câte ori venim la biserică, la Sfintele Slujbe, la Sfânta Liturghie în mod deosebit Îi aducem slavă lui Dumnezeu. Şi de ce-I aducem slavă? Pentru că merită această slavă. „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti” şi de aceea noi Îţi aducem slavă, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, sau că „milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti”, sau „că Dumnezeul milei şi-al îndurărilor şi-al iubirii de oameni eşti”, de aceea noi Te slăvim, deci pe bună dreptate noi Îi aducem slavă lui Dumnezeu. Sau cum spunem la Sfânta Liturghie, la un moment dat, Îi mulţumim lui Dumnezeu „pentru toate binefacerile arătate şi nearătate, ştiute şi neştiute, pe care le revarsă cu îmbelşugare peste sufletele noastre.”

    Dar aşa cum putem să păcătuim foarte mult cu vederea, şi să nu ajungem să-L vedem pe Creator, pe Bunul Dumnezeu, la fel foarte mult putem să păcătuim şi cu graiul. Şi în loc să mărturisim adevărul lui Dumnezeu, şi să aducem slavă lui Dumnezeu, prin graiul care ne-a fost dăruit, mai degrabă noi răspândim în această lume minciuna. Propovăduind minciuna. Și-n loc să-L slăvim pe Dumnezeu, ne slăvim pe noi înşine. Mereu simţim nevoia să ne punem pe noi în centrul atenţiei şi nu pe Bunul Dumnezeu. Tot Psalmistul zice la un moment dat, într-un psalm, zice: eu am zis, întru uimirea mea, tot omul este mincinos, sau tot omul este minciună. Pentru că vedeţi, de la izgonirea lui Adam din Rai, omul trăieşte într-o mare rătăcire, într-o mare minciună. Pentru că s-a înstrăinat de adevărul lui Dumnezeu, şi şi-a format propria lui filosofie de viaţă, bazată pe înţelepciunea lui, bazată pe insuflări care vin de la demoni, dar toate aceste sînt, de fapt, pierzania omului. Dacă omul nu se bazează pe adevărul lui Dumnezeu, el nu poate să ajungă la bucuria de a trăi. Şi de aceea, vedeţi că omul, de la începutul istoriei şi până în zilele noastre este atât de chinuit, atât de nefericit, pentru că nu are la bază adevărul lui Dumnezeu. Nu îşi întemeiază viaţa pe cuvântul lui Dumnezeu. Ci îşi întemeiază viaţa pe minciună. Minciuna pe care a spus-o diavolul întru început lui Adam, şi minciuni care s-au făcut de-a lungul veacurilor, de-a lungul istoriei, până în zilele noastre şi s-au amplificat atât de mult încât omului îi este foarte greu să iasă din această minciună. Dar, nu este altă cale: dacă omul vrea să trăiască cu adevărat, să aibă bucuria de a trăi, el trebuie să iasă din această minciună, şi să trăiască în adevărul lui Dumnezeu.

    Mântuitorul Iisus Hristos s-a descoperit pe Sine, S-a mărturisit pe Sine ca fiind lumina lumii. Ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. Zice: Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Mine. Eu sînt Uşa; prin Mine dacă va intra cineva, se va mântui. Aşadar, graiul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, ni l-a dăruit ca să putem învăţa şi mărturisi adevărul lui Dumnezeu. Şi, bine-nţeles, trăind în adevărul lui Dumnezeu, în inima noastră se naşte bucuria de a trăi; bucuria de a fi făpturi zidite de Dumnezeu, bucuria de a fi făpturi care putem dobândi asemănarea cu Dumnezeu, care putem fi asemenea lui Dumnezeu în toate. Aşa cum a fost Mântuitorul Iisus Hristos în această lume şi cum este El acum de-a dreapta Tatălui, aşa poate să fie orice om. Toţi suntem chemaţi la aceeaşi slavă. Şi această bucurie a cunoştinţei adevărului simţim nevoia să o strigăm mereu cu buzele noastre. Neîncetat simţim nevoia să spunem cum a spus Psalmistul: Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.

    Aşadar, să fim cu multă luare-aminte la păcatele pe care le putem face prin cuvânt. Este preferabil să tăcem, decât să vorbim în deşert, decât să vorbim în zadar. În înţelepciunea Părinţilor, este şi această cugetare: tăcerea este de aur, a vorbi despre Dumnezeu este de argint, iar restul e osândă. Aşadar tăcerea este de aur, pentru că atunci când tăcem, cu siguranţă că nu greşim. A vorbi despre Dumnezeu este lucru preţios, dar nu atât de preţios decât tăcerea. Dar totuşi preţios. Să vorbim despre Dumnezeu. Să vorbim despre Dumnezeu în familia noastră, să vorbim despre Dumnezeu cu copiii noştri, să vorbim despre Dumnezeu unii cu alţii, atunci când este nevoie. Şi unde este nevoie. Iar dacă nu, dacă nu suntem în stare să dăm un cuvânt bun despre Dumnezeu, despre cele duhovniceşti, atunci este preferabil să tăcem. Iar restul este osândă, pentru că tot ceea ce vorbim înafară, de cele mai multe ori este supus greşelii. Pentru că vorbim cu patimă, vorbim din mândrie, vorbim din răutate, iată, vorbim din dorinţa de a fi apreciaţi, de a fi slăviţi de oameni, şi atunci toate acestea devin pentru noi osândă. Şi ne despart de Dumnezeu.

    Aşadar, ascultând această Evanghelie care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, văzând minunile săvârşite de Domnul, adică vindecarea celor doi orbi şi a celui care a fost legat cu muțenie de către un duh mut, noi trebuie să învăţăm să preţuim şi vederea, dar şi graiul. Ne-au fost dăruite de Dumnezeu, ca şi prin vedere şi prin grai să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L iubim pe Dumnezeu, şi să-L slăvim din toată inima, din tot sufletul, şi din toată puterea. Să-L slăvim şi în veacul acesta, dar mai ales în cel ce va să fie, Amin.

***