Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Umblarea pe mare. Potolirea furtunii

29  iulie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte, iubiţi credincioşi,

    Mulţumim lui Dumnezeu pentru slujirea acestei Sfinte Liturghii  împreună şi prin care am încununat hramul parohiei dumneavoastră, anume pomenirea Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. La această Sfântă Liturghie am ascultat Evanghelia cu umblarea pe mare, umblarea ucenicilor pe mare, sau potolirea furtunii în timp ce ucenicii erau pe mare.

    Evanghelia aceasta iubiţii mei este în legătură foarte strânsă cu Evanghelia care s-a citit duminica trecută, şi anume înmulţirea pâinilor. Vă aduceţi aminte, cei care aţi fost duminica trecută la Sfânta Liturghie. Mântuitorul era înconjurat de mulţimi mari de oameni, într-un loc destul de pustiu, şi El îi învăţa pe oameni cuvântul lui Dumnezeu, le propovăduia despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi îi tămăduia pe bolnavii care erau aduşi acolo. Dar fiind seară, şi locul fiind pustiu, ucenicii Mântuitorului s-au tulburat, s-au neliniştit, gândindu-se că cei ce sunt acolo nu vor mai avea ce să mănânce, ei nu aveau decât foarte puţină hrană la ei. Dovadă că nu puneau aşa de mare accent pe cele materiale, pe cele trupeşti. Erau mult mai preocupaţi de cele duhovniceşti, să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar, totuşi, vedeţi, a venit şi momentul acesta în care s-a simţit nevoia de hrană, şi-atunci s-au tulburat, s-au neliniştit, şi I-au zis Mântuitorului: slobozeşte-i să se ducă la casele lor, pentru că locul este pustiu şi nu va fi ce să le dai să mănânce. Atunci Mântuitorul a zis: păi daţi-le voi să mănânce. Ce să le dăm, pentru că nu sînt decât cinci pâini şi doi peşti. Şi atunci Mântuitorul i-a rugat să le aducă în faţa Lui, S-a rugat, a mulţumit lui Dumnezeu pentru ele, şi-apoi le-a oferit ucenicilor, şi ucenicii la rândul lor le-au împărţit mulţimilor, şi toţi au mâncat, şi s-au săturat, şi au cules şi douăsprezece coşuri de fărâmituri. Aşadar minunea aceasta a înmulţirii pâinilor a fost cumva determinată de neliniştea ucenicilor, de faptul că s-au temut că oamenii n-o să aibă ce să mănânce. Şi Mântuitorul şi-ar fi dorit ca ei să aibă mai multă încredere în El. Să creadă că în prezenţa Lui nu trebuie să se teamă niciodată de nimic.

    Mai mult, ei urmau să continue lucrarea Lui în această lume, de aceea le-a zis acel cuvânt: daţi-le voi să mănânce. Adică ceea ce fac Eu acum urmează să faceţi şi voi, prin urmare trebuie să aveţi credinţă în Dumnezeu, şi în Mine trebuie să aveţi credinţă. Dar se vede că ucenicii încă nu L-au cunoscut îndeajuns pe Mântuitorul Iisus Hristos, nu ştiau că El este Fiul lui Dumnezeu. Și de aceea s-au neliniştit, s-au tulburat. Dar şi după săvârşirea minunii, şi după ce au mâncat toţi şi s-au săturat din cele cinci pâini şi cei doi peşti, tot nu au înţeles mare lucru. Au rămas cumva fără cuvânt, fără replică, fără reacţie, cum am zice noi astăzi. Şi atunci, vă amintiţi că Mântuitorul i-a rugat să plece. A zis: lăsaţi-Mă singur împreună cu mulţimea, voi plecaţi. A fost cred că un fel de mâhnire a Mântuitorului pentru faptul că nici atunci n-au înţeles ceea ce ar fi trebuit să înţeleagă: că El este Fiul lui Dumnezeu. Și, au plecat, la cuvântul Mântuitorului, iar după ce a slobozit mulţimile, Mântuitorul S-a retras în linişte, în singurătate, ca să Se roage.

    Cu siguranţă că El S-a rugat şi pentru popor, dar S-a rugat mai ales pentru ucenicii Săi. Pentru că-Şi dorea nespus de mult să câştige încredere în El. Şi-apoi S-a apropiat de ei; ei fiind deja pe mare, în corabie. Şi la un moment dat s-a stârnit o furtună, destul de puternică, şi iarăşi, ucenicii s-au tulburat, s-au înfricoşat. Şi mai mult, s-au înfricoşat că L-au şi văzut că vine spre ei. Mergea pe mare ca şi pe uscat. Şi-au început să se tulbure, iară şi iară. Și Domnul le-a zis: nu vă temeţi, Eu sunt. Iar Petru, cu îndrăzneală, I-a zis: Dacă Tu eşti, porunceşte-mi să vin la Tine. Şi-a zis Domnul: Vino. Şi Petru, cu îndrăzneală, a coborât din corabie şi a pornit şi el pe mare ca şi pe uscat, îndreptându-se spre Mântuitorul Iisus Hristos, care era în faţa lui, pe valuri. Şi, la un moment dat, fiind învăluit de apă, s-a speriat foarte tare, s-a neliniştit, cred că s-a strecurat în sufletul lui îndoiala, s-a gândit: dacă totuşi este o nălucă, dacă nu este Hristos, şi-a început să se scufunde. Deci în clipa în care şi-a abătut privirea de la Hristos şi îndoiala s-a strecurat în inima lui, a început să se scufunde, n-a mai putut să meargă pe mare ca şi pe uscat. Şi-a început să strige, vă daţi seama ce era în sufletul lui: Doamne, scapă-mă! Doamne, mântuieşte-mă! Adică Doamne, nu mă lăsa să pier, totuşi. Și-atunci Domnul i-a întins binevoitor mâna, dar şi mustrător în acelaşi timp: Puţin credinciosule, zice, pentru ce te-ai îndoit? Şi l-a luat de mână şi s-au dus amândoi în corabie, s-a liniştit şi furtuna, şi-atunci toţi au căzut în genunchi înaintea Lui şi au zis: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Atunci cu adevărat au înţeles ceea ce trebuiau să înţeleagă, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că El are stăpânire peste întreaga făptură. El este Cel Ce ne hrană tuturor, şi dobitoacelor, dar şi nouă, oamenilor. El este Cel care binecuvântează lucrul mâinilor noastre. Vedeţi, că noi ne putem osteni foarte mult, dar dacă Dumnezeu nu binecuvântează osteneala noastră, toate sunt zadarnice.

    Vă amintiţi cum ne învăţa Mântuitorul în Predica de pe Munte, că trupul este mai mult decât hrana, şi viaţa mai mult decât îmbrăcămintea. Adică noi suntem mult mai preţioşi decât hrana şi decât îmbrăcămintea, pentru care ne silim atât de mult, pentru că noi suntem zidirea lui Dumnezeu, suntem chipul lui Dumnezeu, şi Mântuitorul Iisus Hristos a  venit în această lume ca să ni se ofere El Însuşi şi hrană, şi îmbrăcăminte. La Botez, după ce iese pruncul, sau cel care se botează, din apele Botezului, i se dă îmbrăcămintea albă, care-L închipuie de fapt pe Mântuitorul Iisus Hristos. Se cântă atunci un Tropar foarte frumos: Dă-mi mie haină luminoasă, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Hristoase, Mântuitorul nostru, Dumnezeul nostru. Aşadar, iată, Hristos ni se face nouă îmbrăcăminte; tot atunci cântăm: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Oare înţelegem noi acest cuvânt? În Hristos v-aţi şi-mbrăcat; iată, Hristos devine îmbrăcămintea noastră luminoasă. Tot El ni se oferă şi ca hrană. El este Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer să se dea hrană lumii. Zice: Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură, cine nu va mânca Trupul Meu şi nu va bea Sângele Meu, nu va avea viaţă întru el. Iată hrana noastră, pe care o primim la fiecare Sfântă Liturghie. Noi de aceea venim în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică, ca să slujim Sfânta Liturghie şi să ne hrănim cu Trupul şi Sângele Domnului. Trebuie să fim conştienţi de aceasta, că noi venim la Sfânta Liturghie pentru a ne hrăni cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceasta este adevărata mâncare şi adevărata băutură care ni se dă nouă spre viaţa veşnică. Dacă rămânem doar la hrana aceasta trupească, ea se consumă şi în cele din urmă totul se sfârşeşte în moarte. Dar dacă mâncăm din Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer, adică din Trupul şi Sângele Domnului, nu vom mai vedea moartea niciodată. Chiar dacă trecem prin moartea aceasta fizică, ca despărţire a sufletului de trup, dar în veşnicie vom fi uniţi cu Hristos, cu Care ne-am hrănit aici, la fiecare Sfântă Liturghie, în fiecare duminică şi sărbătoare.

    Aşadar, să avem această credinţă, această încredere, că Hristos este viaţa noastră, este Stăpânul întregului univers, toate prin El s-au făcut şi pentru El, iar noi suntem lucrul mâinilor Lui, suntem chipul şi asemănarea Lui, şi iată El ni se oferă şi ca hrană, și ca îmbrăcăminte, şi casă, şi prieten, şi frate, şi tot ce dorim noi, El ni se oferă, ni se dăruieşte fiecăruia în parte, şi nouă tuturor.

    Vedeţi, ucenicii au avut nevoie de mai multe încercări, de mai multe minuni, ca să înţeleagă acest lucru şi să mărturisească din toată inima, să cadă în genunchi şi să zică: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Probabil că şi noi, dacă încă nu suntem întăriţi în această credinţă, mai avem nevoie de încercări, prin care trebuie să trecem. Apostolul Petru, mergând pe mare ca şi pe uscat, este de fapt un chip al vieţii omului. Și mai ales al vieţii creştinului, care se-ndreaptă spre Mântuitorul Iisus Hristos. Noi toţi am pornit pe această cale, noi toţi am pornit pe mare, pe marea vieţii, atunci când ne-am botezat. Dar vedeţi că nu e puţine ori ni se întâmplă să fim învăluiţi de valuri, şi să-ncepem iarăşi să ne temem, adeseori se strecoară în sufletul nostru îndoiala, dacă Hristos este o minciună, dacă nu este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, dacă este doar o invenţie omenească. În zilele noastre se vehiculează foarte multe teorii potrivit cărora Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; probabil că a fost un personaj istoric dar doar un om, un om mai special, şi nimic mai mult; vedeţi că unii consideră că ar fi fost căsătorit, unii chiar că ar fi fost homosexual, şi multe altele de felul acesta. Prietenia Lui foarte apropiată, dintre El şi Ioan, este, văzută, aţi văzut, interpretată de mulţi ca o legătură homosexuală, ce blasfemie! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să fie gândit în felul acesta. Dar pentru noi, cei credincioşi, pentru cei care trăim în Biserică, Hristos nu este un simplu om. Nici măcar un mare prooroc. Ci El este, aşa cum spunem în Crez: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, dar nu făcut, nu creat, şi prin care toate s-au făcut. Deci El este Creatorul nostru şi-al întegului univers. Repet cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan: toate prin El şi pentru El s-au făcut. Aşadar noi trebuie să ne întărim în această credinţă şi atunci când se strecoară în sufletul nostru îndoiala, când ne înconjoară  valurile vieţii şi ne înfricoşăm, totuşi să strigăm la fel ca şi Petru din adâncul inimii: Doamne, scapă-mă, Doamne, mântuieşte-mă, Doamne, nu mă lăsa să pier. Sau cum aţi cântat mai devreme către Maica Domnului, acelaşi cuvânt: nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale. Ajută-ne Măicuţă să ne rugăm mereu, să credem totdeauna că este Dumnezeu şi întru toate să facem voia Lui.

    Aşadar Mântuitorul îşi doreşte, aşa cum şi-a dorit pentru ucenicii Săi, la fel îşi doreşte pentru noi toţi, şi pentru mine, şi pentru părintele M., şi pentru dumneavoastră, îşi doreşte să-I fim credincioşi. Să avem încredere în El. Să nu ne îndoim. Chiar şi când suntem în situaţii limită, ele sunt îngăduite, vedeţi, tocmai pentru ca să stârnească în noi credinţa. De aceea Mântuitorul îngăduie în viaţa noastră situaţii dificile, înseamnă că încă avem o credinţă slabă. Dar, încercările, durerile, situaţiile dificile, ne pun în situaţia de a striga, la fel ca şi Petru, Doamne, scapă-mă, Doamne mântuieşte-mă, Doamne, nu mă lăsa să mă pierd. Şi-atunci Mântuitorul ne întinde mâna, şi ne aduce în corabie. Și apoi împreună mergem la limanuri liniştite, adică cu toţii ne îndreptăm spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa veşnică.

    Noi de fapt toţi aşteptăm Învierea morţilor şi viaţa veacului. Viaţa aici pe pământ aşadar  este o pregătire, aşteptare, pentru ceea ce urmează. Să nu vă legaţi de cele pământeşti, să nu vă puneţi nădejdea în lucrurile pământeşti, pentru că ele nu au valoare veşnică. Astăzi le avem, mâine nu avem; aţi văzut ce s-a întâmplat în Grecia: într-o clipă, putem să pierdem tot. Dar important este să nu ne pierdem sufletul, să nu ne pierdem credinţa. Pentru că dacă L-am pierdut pe Hristos atunci cu adevărat am pierdut tot; dincolo de moarte se va deschide pentru noi întunericul cel mai din afară. Dar dacă L-am dobândit pe Hristos în mintea şi-n inima noastră, dacă ne hrănim cu El la fiecare Sfântă Liturghie şi în fiecare zi prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor oamenilor sfinţi, prin săvârşirea faptelor bune, aşadar dacă ne hrănim în felul acesta şi ne întărim credinţa, atunci dincolo de moarte se va deschide pentru noi toţi Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dacă aici suntem cu Hristos, şi dincolo vom fi cu El, pentru că El s-a rugat pentru aceasta. Vă amintiţi, în Gheţimani, zice: Mă rog, Părinte, ca acolo unde sunt Eu, să fie şi ucenicii Mei. Şi unde este El, este de-a dreapta Tatălui, în Împărăţia cerurilor, şi ne aşteaptă pe toţi. S-a dus, să ne pregătească nouă tuturor loc. Aşadar, şi pentru noi s-a rugat, şi pe noi ne aşteaptă acolo. Dar, să credem în El, şi să ne încredem în El, mergând pe marea acestei vieţi, până la sfârşit, până la ultima răsuflare.

A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor, Amin.

***