Preasfințitul Teofil
Cuvânt la Sfânta Liturghie
Umblarea pe mare – Potolirea furtunii
22 august 2021
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.
Binecuvântată obște, iubiți credincioși,
Evanghelia acestei duminici este în foarte strânsă legătură cu Evanghelia duminicii trecute, anume Evanghelia acea care ne-a vorbit despre minunea înmulțirii pâinilor Sigur duminica trecută accentul a căzut mai mult pe Praznicul Adormirii Maicii Domnului, și de aceea, aș dori să reluăm puțin ce s-a întâmplat atunci la înmulțirea pâinilor.
Mântuitorul era undeva într-un loc pustiu, unde propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, îi învăța pe oameni calea lui Dumnezeu. Și, era deja spre seară, iar ucenicii Mântuitorului s-au neliniștit, s-au tulburat, s-au îngrijorat, și s-au apropiat de Domnul și au zis, Doamne, slobozește-i, lasă-i să plece. Pentru că locul este pustiu și nu vor avea ce să mănânce. Vor muri de foame. Și-a zis Domnul către ei, Dar nu trebuie să plece, dați-le voi să mănânce. Și, ucenicii I-au zis, Păi ce să le dăm, nu avem decât cinci pâini și doi pești. Și Domnul a zis, Aduceți-le aici la Mine. Și S-a rugat Tatălui, a mulțumit pentru ele, și-apoi, binecuvântându-le le-a dat ucenicilor, iar ucenicii mulțimilor. Și-au mâncat toți și s-au săturat, și-au mai rămas vreo douăsprezece coșuri de fărâmituri. Și după toate cele întâmplate, ucenicii au rămas fără reacție. Și-atunci Mântuitorul i-a rugat să plece. Zice, Lăsați-Mă singur împreună cu oamenii, iar voi plecați. Și după ce i-a slobozit pe oameni, S-a suit în munte ca să se roage. Și-apoi, făcându-se noapte, S-a îndreptat spre ucenicii Săi, care deja erau pe mare, cu corabia, și marea era tulburată, era învolburată. Și S-a dus spre ei mergând pe apă ca și pe uscat. Și când ucenicii L-au văzut, au început să se tulbure, să se sperie, crezând că este o fantomă, o nălucă. Iar Domnul a zis, Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți. Petru, când a auzit, a zis, Doamne, dacă ești Tu poruncește-mi să vin la Tine. Și Domnul a zis, Vino. Și Petru s-a dat jos din corabie și-a început să meargă și el pe apă, ca și pe uscat. Dar se pare că la un moment dat și-a abătut privirea de la Hristos, când a văzut valurile care-l înconjurau, s-a speriat. Poate că în inima lui a apărut îndoiala, dacă totuși nu este Hristos, dacă este o fantomă, o nălucă. Și-n clipa aceea a început să se scufunde. Dar, tot către Domnul a strigat, plin de spaimă, Doamne scapă-mă, Doamne mântuiește-mă. Adică nu mă lăsa să pier. Vă dați seama, ce senzație, l-a cuprins frica morții, frica pierzaniei, și în asemenea momente, în mod spontan noi strigăm după Dumnezeu. Chiar și necredincioșii, chiar și cei care nu cred în Dumnezeu, în asemenea momente tot către Dumnezeu strigă. În mod instinctual. Așa a strigat și Petru, și Domnul i-a întins mâna, mustrându-l, spunându-i, Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Și l-a luat și l-a dus în corabie. Și ucenicii, când au văzut toate acestea, au căzut în genunchi. Și-au zis într-un glas, Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu.
Aceasta Și-a dorit de fapt Mântuitorul de la ucenicii Săi. Să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu. Să nu se teamă. Minunea înmulțirii pâinilor a fost generată de neliniștea ucenicilor. Faptul că ei s-au temut că oamenii vor muri de foame. Și Domnul ar fi vrut ca ei, ei mai întâi, să fie încrezători, să aibă încredere în El. Să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu, că El poate să dea mâncare la toată făptura. El este Cel Care, de fapt, hrănește întreaga făptură. Și pe îngeri, și pe oameni, și pe dobitoace, El este Cel Care ne dă hrană, hrană trupească, hrană spirituală. Vedeți, că în pustie El mai întâi S-a îngrijit de hrana spirituală a poporului. Mai întâi a hrănit pe oameni cu cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că mai întâi de această hrană avem nevoie.
Amintiți-vă de momentul acela când Mântuitorul, după patruzeci de zile de post, în pustie, a fost ispitit de diavol. Și prima ispită cu care diavolul a venit la El a fost aceasta: Zi pietrelor să se facă pâini. Și Domnul i-a zis, Nu numai cu pâine va trăi omul. Ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Nu numai cu pâine; dar și cu pâine, și cu pâine, dar nu numai. Înseamnă că mai întâi hrana spiritual. Cuvântul lui Dumnezeu. Și-apoi, pâinea cea de toate zilele. Pe ambele ni le dă Dumnezeu. Pentru că și pâinea cea de toate zilele, oricât ne-am osteni noi, oricât am munci, dacă Dumnezeu nu binecuvintează, munca noastră va fi zadarnică. Omul ară. Seamănă. Dar dacă Dumnezeu nu dă ploaia, toată osteneala omului este zadarnică. Așadar, Domnul are grijă și de una și de cealaltă; dar prioritate trebuie să aibă hrana spirituală, să nu uităm acest lucru.
De ce credeți că venim la biserică duminica pe nemâncate? Ca să dăm prioritate hranei duhovnicești. Deci mai întâi să primim cuvântul lui Dumnezeu, să primim Sfânta Împărtășanie, Trupul și Sângele Domnului, și-apoi, să mâncăm pâinea cea de toate zilele, mâncarea obișnuită, care și ea la rândul ei este darul lui Dumnezeu, și trebuie să o primim cu binecuvântare și mulțumire. Cred că greșesc foarte mult cei care vin la biserică pe mâncate. Pentru că înseamnă că nu înțeleg de ce vin la biserică. Deci la biserică nu venim doar să trăim niște emoții sfinte. Niște sentimente plăcute, sau doar să ne rugăm. Ci iată la biserică venim să ne hrănim. La propriu. Ne hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu, cu învățătura dreaptă, dar iată ne hrănim și cu Pâinea cea vie Care S-a pogorât din cer; cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Și această hrană trebuie să aibă prioritate. Și-apoi ne ducem acasă și mâncăm ce ne-a dat Dumnezeu, cu mulțumire, chiar dacă este puțin, dar puținul acela, luat cu mulțumire, satură. Ați văzut, cinci pâini și doi pești, au săturat cinci mii de oameni afară de femei și de copii. La fel, poate că nu avem prea multe. Nu suntem bogați. Dar dacă puținul acela pe care-l avem îl luăm cu mulțumire, cu rugăciune, dacă mai întâi ne rugăm și-I mulțumim lui Dumnezeu, puținul acela ne va sătura. Și vom avea multă pace-n suflet.
Observați, că de multe ori, la mesele îmbelșugate, când mâncăm fără măsură, fără sațiu, și mai ales fără mulțumire, fără rugăciune, toate mesele acestea se lasă cu multă tulburare; cu ceartă. Pentru că ne hrănesc patimile. Mâncarea fără măsură stârnește patimile. Stârnește mânia, stârnește desfrânarea, aduce moleșeală. Dar ceea ce se ia cu mulțumire, și cu binecuvântare și cu măsură, întotdeauna este dătător de sațiu. Și mai ales, de har. Mai prețios este harul pe care-l primim în inima noastră. Și-l primim la propriu. Harul are gust, are miros. Dar important este să conștientizăm aceste lucruri.
Și vedeți, Mântuitorul întâi pentru ucenicii Săi Și-a dorit să cunoască aceste lucruri, aceste taine, să-I fie credincioși. Pentru că ei aveau după aceea să propovăduiască această credință la toate neamurile. Ori dacă ei se îndoiau, cum aveau să convertească o lume întreagă? Dar, aceleași și le dorește și pentru noi. Își dorește ca noi preoții mai întâi, episcopii, să avem credință în El. Dar și dumneavoastră credincioșii. Împreună, să credem, să cădem mereu în genunchi și să recunoaștem la fel ca și Apostolii, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să ne mântuiască pe noi cei căzuți, pe noi cei păcătoși. El este Cel Care ne dă zilnic pâinea cea de toate zilele, ne hrănește pe toți, și pe cei credincioși și pe cei necredincioși. Pe toți, El ne hrănește. Dar El este și Cel Care ne dă hrana spirituală. Aceasta doar celor credincioși, doar celor care își deschid inima spre El. Așa cum am făcut-o noi astăzi aici, venind la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Să-I mulțumim din toată inima pentru dragostea pe care ne-o poartă, pentru îndelinga răbdare pe care o are cu fiecare dintre noi. Să-I mulțumim. Să cădem în genunchi adeseori, și aici la biserică, când venim. Dar și acasă. Să cădem în genunchi. Și să ne mărturisim această credință. Ne va fi de mare folos să cădem în genunchi și să spunem Crezul. Mai ales când avem momente de tulburare, de neliniște. Să spunem cu multă simțire Crezul. Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul. Și veți vedea ce efect va avea această mărturisire din toată inima a Crezului. Pur și simplu, să-I mulțumim din toată inima pentru tot ceea ce face pentru noi. Mulțumesc Doamne. Pentru cele mai banale lucruri, mulțumesc, pentru că tot ce avem este darul lui Dumnezeu. Noi ne-am obișnuit cu toate. Dar nimic nu este meritul nostru. Aerul pe care-l răsuflăm este darul lui Dumnezeu. Apa. Am făcut un duș și ne simțim bine, ar trebui să spunem, mulțumesc Doamne. Apa este darul lui Dumnezeu. Deci mereu să-I mulțumim din toată inima. Dacă am greșit cu ceva, imediat, iartă-mă, Dumnezeul meu, nu te scârbi de mine, nu mă lepăda de la fața Ta. Nu-Ți întoarce fața de la mine; ci de la păcatele mele. Șterge-le pe toate, spală-le cu scumpul Tău Sânge. Suntem la un moment de ananghie, să zic așa. Nu știm ce trebuie să facem. Luminează-mă Doamne. Ajută-mă Doamne. Luminează-mă ce trebuie să fac, dă-mi putere ca să fac ceea ce trebuie. Pentru că de multe ori, chiar dacă știm ceea ce este bine, nu avem suficient curaj ca să facem binele. Binele presupune jertfă. Binele presupune suferință. Întotdeauna a face bine să știți că este o cruce. Și nu ne este dragă crucea. Nu ne place să suferim, de aceea nu facem binele, pentru că binele doare. Dar această durere până la urmă este făcătoare de bucurie. Aparent, când facem răul, răul ne face plăcere, așa, la prima vedere. Dar după aceea aduce multă durere în suflet; și ne lasă cu sufletul pustiu, cu inima goală. Duce la împietrire, alungă harul, și apoi este foarte greu de trăit. Deci este preferabilă durerea aceasta de a face binele, și de aceea să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute. Și El ne va ajuta. Abia așteaptă asemenea momente în care noi să cădem în genunchi, și să ne mărturisim credința, să-I cerem ajutorul, și să-I mulțumim pentru toate.
A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin. Bunul Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni, să vă binecuvinteze și să ne ajute tuturor.
***