Preasfințitul Teofil  

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Trăirea credinței și duhul lumii

11 octombrie 2019  

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinți, iubiți credincioși,

   (…) Se poate trăi credința și în lumea aceasta în care suntem noi astăzi. Dar este nevoie de foarte mult discernământ. Nu este ușor să faci față. Pentru că acest duh, lumesc i-am zice, este foarte acaparant, el nu respectă libertatea omului. Ci dimpotrivă, se impune, cu violență. Și atunci pentru noi nu este ușor să facem față. Mai mult, avem această ispită, și am sesizat-o la noi toți. Mi se pare că avem tendința de a justifica, de a îndreptăți într-o oarecare măsură duhul lumii. Parcă ne este teamă să spunem „Nu” din toată inima acestui duh lumesc, și  preferăm să facem anumite compromisuri, încercăm oarecum mai degrabă să adaptăm Evanghelia la duhul acestei lumi, decât să renunțăm la duhul acestei lumi și să trăim deplin în duhul Evangheliei.

    Și de ce spun aceasta? S-a pus problema tehnologiei. Toți suntem conștienți de pericolul o pe care îl prezintă în viața noastră. Vedem și simțim; vedem cu se distrug copiii sub ochii noștri din pricina calculatorului, din pricina telefonului, și nu putem să facem aproape nimic. Și totuși, încercăm să justificăm, să îndreptățim, să spunem că da, totuși, s-ar putea sau ar trebui să găsim soluții, ar trebui să facem programe, dar, constatăm că nu prea reușim. Că ne face calculatorul program nouă și nu noi reușim să-i facem lui. Sau, un alt exemplu. La programe, la unele programe de la televizor, apare acolo o siglă care spune Interzis minorilor, sau Doar cu acordul părinților. Dar se știe că cei mai mulți copii urmăresc aceste programe fără să fie supravegheați de părinți. Și ele se difuzează la ore de maximă urmărire. Când copiii nici nu pot să fie supravegheați de părinți, pentru că părinții sunt la serviciu în acel timp. Sau apar reclame de genul Tutunul dăunează grav sănătății. Și totuși îl comercializăm, se găsește peste tot, este la îndemâna tuturor. Deci cumva vedem, simțim pericolul care ne paște, și totuși încercăm să facem anumite compromisuri, să justificăm oarecum acest duh lumesc, pentru că suntem legați, din nefericire toți suntem legați de pământ, suntem cuprinși de acest duh lumesc, îl moștenim oarecum din naștere, din facere, de la Adam și până în zilele noastre, și parcă firea noastră căzută este mult mai atrasă spre cele ale lumii. Iar când vine Mântuitorul Iisus Hristos cu Evanghelia, cu Duhul lui Dumnezeu dătător de viață, ne atrage, dar simțim că este greu, că este nevoie de răstignire. Și-atunci când simțim durerea aceasta a răstignirii, cumva dăm înapoi. Și preferăm mai degrabă cele ale lumii, sau încercăm să facem un fel de amestec între cele lumești și cele duhovnicești, dar totuși primează cele lumești. Și pentru cele duhovnicești abia că mai găsim timp. Așa din când în când, să mai mergem pe la biserică, să mai spunem o rugăciune, sau cine știe ce mai putem face. Deci cumva suntem copleșiți de duhul acestei lumi, dar pentru că noi îl îndreptățim.

     Poate că pentru mulți nu este foarte clar ce înseamnă duhul acestei lumi, de ce este rău, de ce este grav duhul lumesc; ce este lumea? Noi știm că lumea a fost creată de Dumnezeu, lumea trebuie să fie bună, și în esență lumea este bună. De ce este rău duhul acestei lumi? Ce înseamnă? De unde vine duhul acestei lumi? Și duhul acestei lumi nu vine din altă parte decât de la cel care a reușit să-l determine pe Adam să-și piardă încrederea în Dumnezeu. Și să prefere o viață pe cont propriu; după propriul lui raționament, potrivit tentației sale. Și bine-nțeles, și amăgirii pe care i-a strecurat-o diavolul atunci, în minte și-n inimă. Deci atunci diavolul a reușit să-i insufle lui Adam neîncrederea în Dumnezeu. Și, nu repet, cred că toți știm ce s-a întâmplat, Adam a fost izgonit din rai. Și de la el încoace toți moștenim această neîncredere în Dumnezeu. Și ne vine foarte greu să facem ceea ce Dumnezeu ne propune.

    Același duh care l-a ispitit pe Adam și a reușit să-l izgonească din rai, a venit și la Mântuitorul Iisus Hristos, cel de-al doilea Adam. Și oarecum cu aceeași ispită, mai întâi, a mâncării. I-a zis Mântuitorului: Zi pietrelor să se facă pâini. Pentru că știa că este ostenit de post, era după patruzeci de zile de post în Pustia Carantaniei. Era înfometat. Și a venit cu această provocare: Zi pietrelor să se facă pâini. Și Mântuitorul i-a răspuns: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. A mai încercat o dată. L-a dus pe un munte foarte înalt, și Îi zice Mântuitorului diavolul: Aruncă-Te în prăpastie, pentru că scris este că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să nu se izbească de piatră piciorul Tău. Și Mântuitorul i-a răspuns: Tot scris este: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău. N-a reușit nici cu aceasta, și a mai încercat o dată. L-a dus tot așa pe un loc înalt și i-a arătat toate împărățiile acstei lumi, toată splendoarea acestei lumi, și I-a zis: Închină-Te mie, și toată lumea aceasta va fi a Ta. Și Domnul i-a răspuns: Înapoia Mea, satano. Domnului Dumnezeu trebuie să te închini și doar Lui se cuvine să-I slujești. Și atunci diavolul a plecat. N-a izbutit. Cu Cel de-al Doilea Adam n-a izbutit.

    Deci din această întreită ispitire a Mântuitorului putem să deslușim foarte bine ce înseamnă duhul lumii, care vine de la cel rău, și Duhul lui Dumnezeu, Care vine prin Mântuitorul Iisus Hristos în această lume; pentru noi toți, pentru mântuirea noastră a tuturor. Duhul acestei lumi ne atrage, iată, prin poftă, prin mâncare. Așa cum l-a ispitit pe Adam cel dintâi, și cum ar fi vrut să-L ispitească și pe Mântuitorul, și cum reușește totuși pe cei mai mulți dintre noi să ne amăgească. Ce nu face omul pentru mâncare, toată osteneala, sau multa noastră osteneală, este pentru mâncare, pentru băutură, pentru a avea o casă, loc de muncă, și așa mai departe. Foarte mult sacrificăm pentru aceasta. Și ce se întâmplă aici? Inversăm lucrurile. Chiar dacă rămânem credincioși, ne păstrăm oarecum credința, dar, pe locul întâi se află mâncarea și băutura. Adică viața spirituală încercăm noi să o face un suport al vieții materiale. Și nu invers. Adică, venim la biserică, ne rugăm, dar: ca să ne dea Dumnezeu sănătate, ca să avem success în carieră, și să putem să facem bani mulți, și pentru toate acestea ne rugăm lui Dumnezeu, Îi mulțumim lui Dumnezeu. Dacă nu se întâmplă suntem foarte tulburați, foarte dezamăgiți, că Dumnezeu nu ne răspunde, că Dumnezeu nu ne ajută, că Dumnezeu nu ne bagă în seamă. Că poate nici măcar nu există… Deci cumva dacă El nu satisface pofta noastră, suntem în stare să ne lepădăm de El. Ori Mântuitorul zice: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Deci prioritatea trebuie să o aibă hrana spirituală. Viața spirituală. Viața trupească trebuie să fie un suport al vieții duhovnicești, așa cum sfeșnicul este suportul lumânării. Dar, aici lumânarea este importantă, lumina, nici măcar lumânarea, ci lumina pe care ea o împrăștie. La fel este și în viața noastră. Deci tot ceea ce facem trebuie să facem în dorința de a aprinde în inima noastră, în sufletul nostru, focul Duhului, lumina Duhului Sfânt. Așa cum simbolic facem la Paști când venim și ne aprindem lumânarea din lumânarea preotului care-L închipuie pe Hristos. Deci înțelegem că fiecare creștin trebuie să fie o lumină, aprinsă din lumina lui Hristos. Și prin urmare toată viața noastră trebuie să o cheltuim în această direcție; ca să întreținem această lumină aprinsă. Hristos trebuie să strălucească mereu pe chipul nostru, în viața noastră. Prin tot ceea ce facem, noi trebuie să Îl mărturisim pe El, trebuie să ne mărturisim apartenența la El. Chiar și atunci când ne lipsesc mâncarea și băutura și banii și sănătatea, noi rămânem credincioși lui Hristos. Orice s-ar întâmpla, nu ne putem lepăda de El, pentru că înțelegem că El este viața vieții noastre; în afara Lui noi nu avem nici un rost. Venim de nicăieri, și ne ducem nicăieri. Deci foarte important să reținem acest aspect: viața trupească trebuie să fie un suport al vieții duhovnicești și nu invers. Așa cum avem noi tendința să facem, ispitiți de cele mai multe ori de șoapta diavolului; de duhul acestei lumi.

    Apoi, a doua ispită cu care a venit diavolul la Hristos, aceea de a-L pune la încercare pe Dumnezeu. Ispită pe care și noi o avem, de foarte multe ori. Am vrea să Îl punem la încercare, să ne răspundă: ia să vedem, dacă face lucrul acesta cred în El, dacă nu, nu. Dacă îmi împlinește o anumită dorință cred în El, dacă nu, nu. Dacă intervine într-o anumită situație, dacă va schimba lucrurile după cum cred eu că ar trebui să se schimbe, înseamnă că Dumnezeu este viu, dacă nu, înseamnă că El nu există sau oricum nu-I pasă de mine. Deci avem această ispită, de a-L pune la încercare pe Dumnezeu. Ori iată răspunsul Mântuitorului: Să nu-L ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău. Sfântul Pavel zice undeva că oare oala îl va putea lua la rost pe olar, de ce m-ai făcut vas de cinste sau de necinste? Cu siguranță că nu. La fel nici noi, nu putem cuteza să-L luăm la rost pe Creator. Sau o putem face. Dar, este o mișcare a mândriei. Și dacă facem aceasta ne asemănăm iată diavolului, care ne insuflă această ispită. Și ne înrăim. Putem ajunge iată să ne lepădăm de Dumnezeu, sau chiar să-L urâm pe Dumnezeu, așa cum face diavolul. Este foarte periculoasă această ispită, de a-L pune la încercare pe Dumnezeu. Și de aceea noi trebuie cumva cu umilință să acceptăm toată rânduială lui Dumnezeu. Este o foarte frumoasă binecuvântare la sfârșitul Proscomidiei, atunci când preotul pregătește darurile pentru Sfânta Liturghie; și la sfârșit el rostește această binecuvântare: Bine ești cuvântat Dumnezeul nostru, Carele ai binevoit așa. Slavă Ție. Deci iată, noi întotdeauna și în toate noi trebuie să binecuvântăm rânduiala lui Dumnezeu, și înțelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă ea ne depășește, chiar dacă este peste puterile noastre de a înțelege. Sau chiar de a suporta uneori. Totuși, cu umilință trebuie să spunem: Doamne Tu știi toate. Viața mea este în mâinile Tale. De la Tine vin și la Tine mă duc. Tu știi cum este mai bine.

    Mă gândesc la Mântuitorul pe Cruce. A avut un moment acolo de maximă deznădejde, i-am putea spune. Dar în care de fapt era deznădejdea noastră a tuturor; a tuturor oamenilor, de la Adam și câți vor fi până la ultimul om ce se va naște în această lume. Și a strigat: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? N-a primit nici un răspuns. Dumnezeu a tăcut. Dar în cele din urmă Mântuitorul zice: În mâinile Tale încredințez duhul Meu. Deci chiar dacă n-a primit nici un răspuns, S-a abandonat în mâinile Tatălui. Și răspunsul a venit prin Înviere. Răspuns care este de fapt pentru noi toți. Prin Înviere, Dumnezeu ne răspunde că nu ne-a părăsit, că nu ne-a lepădat, că ne are în vedere pe toți, că ne cheamă pe toți la Sine, ne așteaptă pe toți la masa Sa, întru împărăția Sa. Dar până atunci, până în momentul acela fiecare cu Golgota lui, cu suferințele lui, cu deznădejdile lui. Uneori este foarte greu, dar chiar dacă Dumnezeu tace, chiar dacă Dumnezeu nu răspunde, iată noi trebuie să ne abandonăm în mâinile Lui. În mâinile Tale încredințez duhul meu, soarta mea, viața mea. De la Tine vin și la Tine mă duc. Tu știi cum este mai bine.

    Și apoi, următoarea ispită: Închină-Te mie și toată lumea aceasta va fi a Ta. Acum poate că la noi diavolul nu vine atât de frontal. Dar subtil pe toți ne ademenește cu această ispită, cu dorința de a stăpâni. De a fi stăpânitorii acestei lumi. Și cădem uneori, cu destul de multă ușurință. Ne place să fim stăpâni. Ne place să-i stăpânim pe alții. Să ni se supună toți, să nu comenteze nimeni, să nu facă altfel decât ne dorim noi. Aceasta, mă rog, la nivelul vieții de zi cu zi a fiecăruia. Dar sunt uneori și situații mult mai grave… Lumea aceasta nu era a diavolului atunci când L-a ispitit pe Iisus; tot a lui Dumnezeu era. Și nici acum nu este a lui. Dar se amăgește, și ne amăgește și pe noi. Adevărata stăpânire asupra acestei lumi o are Mântuitorul Iisus Hristos, și o are și ca om. Înainte de a Se înălța la cer, le-a spus ucenicilor: Mi S-a dat toată puterea, în cer și pe pământ. Deci iată, Mântuitorul și ca om, stăpânește întreaga lume, întregul univers. În Mântuitorul Iisus Hristos omul are cu adevărat adevărata stăpânire. Și aceasta poate să fie și a noastră, a fiecăruia dintre noi, în măsura în care ne unim cu Mântuitorul Iisus Hristos, în măsura în care biruința Lui devine și biruința noastră. Pentru că El tot ucenicilor le zice, Îndrăzniți, pentru că Eu am biruit lumea. Așadar, noi nu așteptăm o biruință a binelui, ea este deja. Rămâne ca această biruință să fie și a fiecăruia dintre noi; în măsura în care credem cu adevărat în Mântuitorul Iisus Hristos și ne închinăm Lui, așa cum spunem la Botez, fiecare. Vedeți, că Botezul începe cu întreita lepădare de satana: Te lepezi de satana? Mă lepăd. Te lepezi? Mă lepăd. Te lepezi? Mă lepăd. Te-ai lepădat? M-am lepădat. Te unești cu Hristos? Mă unesc. Și crezi Lui? Cred Lui, ca Unui Împărat și Dumnezeu. Deci toată viața noastră trebuie să fie o neîncetată lepădare de satana și de duhul acestei lumi, și o neîncetată închinare adusă lui Hristos. Pentru că este vrednic de această închinare. Ne-a dovedit toată dragostea pe care o are pentru noi; pentru unul, fiecare dintre noi. Pentru că El ni Se dăruiește fiecăruia în întregime. Viața Lui devine viața noastră atunci când ne împărtășim cu El la fiecare Sfântă Liturghie.

    Deci, iubiții mei, aceasta am vrut să vă pun la suflet, și să-mi pun și mie, pentru că v-am spus de la început, ispita o văd și în mine. Tendința aceasta de a ne acomoda oarecum cu duhul acestei lumi, de a-l îndreptăți. Și când este vorba de Evanghelie, de duhul lui Hristos, acolo încercăm să facem anumite ajustări, încercăm compromisuri, să vedem, se poate și așa, poate că nu este chiar așa, încercăm să reinterpretăm Evanghelia așa încât să ne convină și să zicem noi că putem fi și cu cele ale lumii și cu cele ale lui Dumnezeu. Dar să știți că este o mare păcăleală; nu se poate. Este imposibil. Mântuitorul spune chiar așa, zice: Nu puteți să slujiți la doi domni: și lui Dumnezeu și lui mamona, pentru că ori pe unul ori pe altul îl necinstești. Sau te lepezi de el, nu-l bagi în seamă.

    Cuvântul de la început a fost: Prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu. Este vrăjmășie cu Dumnezeu nu în sensul în care Dumnezeu devine vrăjmașul nostru. Pentru că Dumnezeu nu ne urăște, El rămâne statornic în dragostea Lui. Dar atunci când Dumnezeu nu poate să Se desființeze pe Sine și nu poate să împlinească poftele și dorințele noastre păcătoase, atunci cumva pentru noi El este cel mai mare dușman. Așa cum, să zicem în viața obișnuită, un copilaș îi cere părintelui ceva, să zicem să se joace cu focul. Și părintele nu-l lasă. Oricât ar scânci, oricât ar urla copilașul, nu-l lasă să se joace cu focul. Dar în clipa aceea, copilul zice: ești cel mai rău, te urăsc, nu te iubesc. Observați? Aceeași reacție o avem și noi în relație cu Dumnezeu. Atunci când nu ne împlinește poftele, sau dorințele, noi începem să-L urâm, noi devenim vrăjmașii lui Dumnezeu, și ni se pare că și el este vrăjmașul nostru.

    Dar în realitate Dumnezeu rămâne mereu Tatăl nostru Cel din ceruri. Care ne iubește cu iubire nesfârșită, nemăsurată, și chiar dacă noi ne lepădăm, sau întoarcem spatele, sau ne purtăm urât cu El, El rămâne mereu Același, mereu acolo, și ori de câte ori ne întoarcem fața spre El, ori de câte ori ne întoarcem privirea spre El, vom descoperi că nu S-a schimbat deloc. Că ne învăluie cu aceeași dragoste, și cu aceeași bunătate. Amin.

    ***