Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfântul Maslu – Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana

Tămăduirea femeii gârbove

9 decembrie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici şi preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,

    Iată cum, suferinţa poate să ne facă bine, poate să aibă şi o lucrare bună în viaţa noastră. Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu suferinţa în viaţa omului căzut. Atunci când Dumnezeu îi spune lui Adam: în sudoarea feţei tale va trebui să-ţi câştigi pâinea, spini şi pălămidă-ţi va rodi ţie pământul, şi toate celelalte, acest cuvânt sună ca un blestem, îndreptat de Dumnezeu către Adam, către omul cel căzut, dar în realitate este o binecuvântare.

    Omul căzul, omul care s-a înstrăinat de Dumnezeu, căruia i s-a împietrit inima şi i s-a întunecat mintea, se vede că are nevoie de durere, are nevoie de suferinţă, ca să se trezească, ca să conştientizeze că de fapt a greşit, şi că el în afara lui Dumnezeu nu are nici un rost. În rugăciunea de dezlegare pentru cei adormiţi exprimăm acelaşi adevăr. Spunem: pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, ai îngăduit amestecului acestuia şi acestei legături negrăite a Ta dintre suflet şi trup să se desfacă şi să se risipească. Deci trupul să se întoarcă în pământ odată cu moartea, iar sufletul să se ducă înapoi la Dumnezeu, Care l-a dat. Aşadar, a îngăduit Dumnezeu suferinţa şi în cele din urmă moartea ca răul să aibă un sfârşit. Ca omul să nu trăiască veşnic în suferinţă. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru suferinţă. Ci l-a creat pentru fericire veşnică. Dar, se vede că şi suferinţa are rostul ei, pentru noi, cei căzuţi şi păcătoşi, pentru că iată, ne adună, ne uneşte. În seara aceasta ne-a adunat pe toţi aici la biserică, şi ne-am rugat împreună, lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Iacob. Zice: de este cineva bolnav dintre voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, şi să-l ungă cu untdelemn în Numele Domnului, şi rugăciunea credinţei va tămădui pe cel bolnav. În această seară sigur că am făcut un Maslu de obşte, nu am fost chemaţi noi preoţii la casa unui bolnav, dar aţi venit dumneavoastră, şi noi am venit aici, şi împreună ne-am rugat; am transformat suferinţele noastre şi durerile noastre în rugăciune. Şi în felul acesta, cred eu, că toate durerile şi toate problemele noastre, dacă noi le transformăm în rugăciune, ele devin de fapt un combustibil care ne ajută să mergem către Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că aţi văzut, scopul nostru nu este doar viaţa aici pe pământ, ci este aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ultimul Apostol ne-a amintit în felul acesta, că trebuie să ne curăţim sufletul şi trupul, ca să fie fără de prihană întru aşteptarea Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos va veni a doua oară, ca să judece viii şi morţii. Dar până la acel moment, iată, noi toţi trebuie să ne pregătim, avem un drum de parcurs, ori ca să putem parcurge acest drum avem nevoie de energie, avem nevoie de combustibil. Şi cred eu că toate durerile, toate problemele, dacă le punem în focul rugăciunii, devin un combustibil care ne ajută să mergem până la capăt, să ajungem la liman, adică să ajungem să ne întâlnim cu Domnul nostru Iisus Hristos.

    Dacă privim viaţa doar până la mormânt, atunci, vorba Sfântului Apostol Pavel, suntem mai de plâns decât dobitoacele cele necuvântătoare. Şi din nefericire sunt mulţi oameni care nu pot merge mai departe, nu pot privi mai departe decât până la mormânt, chiar dacă acei oameni merg la biserică şi se roagă. Şi totuşi ei nu cred în Înviere şi în viaţa veşnică. Aceşti oameni cu adevărat sunt de plâns. Deşi, cred că în adâncul sufletului lor ei tânjesc după veşnicia vieţii. Pentru că nici un om nu se poate împăca cu gândul nefiinţei. Că nu va mai fi niciodată; că va veni o vreme în care nu va mai fi. Personal, vă mărturisesc, prefer să privesc mai mult la iad, prefer să gândesc că voi ajunge în iad decât că voi ajunge în nefiinţă. Aş suporta mai uşor gândul că voi ajunge în iad, decât gândul că nu voi mai fi niciodată; că la un moment dat mă voi întoarce înapoi în nefiinţa din care am fost chemat atunci când Dumnezeu m-a făcut. Şi mă gândesc că toţi suntem la fel, toţi suntem acelaşi aluat, în noi toţi este această tânjire, această aspiraţie după viaţa veşnică. De aceea în basmele noastre se vorbeşte despre tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Omul a căutat mereu un leac împotriva morţii, şi nimeni nu i-a dat decât Mântuitorul Iisus Hristos. Credinţa în El este cu adevărat dătătoare de viaţă. Mântuitorul cu adevărat ne dăruieşte veşnicia vieţii noastre. În faţa mormântului lui Lazăr, şi a celor două surori ale lui foarte triste, Mântuitorul a dat această mărturie: Eu sunt  Învierea şi Viaţa, cel care crede în Mine nu va vedea moartea în veci, auziţi ce cuvânt? Cel care crede în Mine nu va vedea moartea în veci. Se va muta din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, adică ne ridicăm de la cele vremelnice la cele veşnice, de la cele trecătoare la cele netrecătoare şi statornice, Aşadar să nu ne înfricoşeze durerile şi greutăţile acestei vieţi. Ci pe toate să le transformăm în rugăciune.

    Chiar şi bucuriile. Şi bucuriile să devină prilej de rugăciune, rugăciune de mulţumire, rugăciune de slăvire. Atunci când suntem la durere şi la necaz cu uşurinţă parcă ne rugăm lui Dumnezeu, şi îndelung. Și stăruitor. Dar când este vorba de bucurie nu mai avem aceeaşi căldură şi aceeaşi energie. Mulţumirea este mult mai slabă decât rugăciunea de cerere. Nu ştiu de ce este aşa. Observaţi în rânduiala Sfintei Împărtăşanii. Rugăciunile pregătitoare sunt  foarte multe şi foarte lungi, rugăciunile de mulţumire sunt foarte puţine şi foarte scurte. Deci intensitatea mulţumirii nu este la fel cu intensitatea cererii. Dar, ar fi de dorit să deprindem şi mulţumirea. Ori de câte ori ni se întâmplă ceva bun, să-I mulţumim lui Dumnezeu, simplu: mulţumesc Doamne. Să recunoaştem darul lui Dumnezeu. Pentru că dacă vom recunoaşte darul lui Dumnezeu vom rămâne cu el. Dar dacă nu-l recunoaştem şi nu mulţumim pentru el, atunci îl vom pierde, cu foarte multă uşurinţă, şi apoi greu îl vom mai redobândi, şi aceasta pentru că Dumnezeu doreşte să ne înveţe să preţuim tot ceea ce primim de la El. Şi bine-nţeles că toate celelalte greutăţi şi probleme, întotdeauna să le transformăm în rugăciune. Prima reacţie să fie Doamne la tot ceea ce ni se întâmplă. Doamne, Tu vezi. Doamne Tu ştii, Doamne. Tu cum ştii ajută-mă, Tu cum ştii miluieşte-mă. Vino şi Tu Însuţi fă întru mine voia Ta. Şi veţi vedea mereu lucrarea lui Dumnezeu.

    Uneori, Dumnezeu răspunde atât de grabnic încât nici nu trebuie să rostim rugăciunea. Alteori, trebuie să stăruim în rugăciune. Şi trebuie să aşteptăm. Femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi a aşteptat mult până când Domnul a izbăvit-o. A pătimit optsprezece ani, ea se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă, fără să se gândească că într-o zi s-ar putea vindeca, nu mai aştepta acest lucru. Nu cârtea, era împăcată cumva. Şi-a asumat această suferinţă. Dar Domnul s-a dus la ea. Pur şi simplu. I-a spus: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Deci uneori trebuie să aşteptăm. Trebuie să răbdăm, dar este important să aşteptăm cu încredere şi să răbdăm în tăcere. Fără să cârtim. Și fără să ne împotrivim. Pentru că dacă cârtim şi ne împotrivim, atunci s-ar putea să ajungem în cele din urmă să-L hulim pe Dumnezeu, aşa cum a făcut-o unul dintre cei doi tâlhari de pe Golgota, şi foarte mulţi oameni la vreme de necaz o fac. Îl hulesc pe Dumnezeu. Li se pare că Dumnezeu este nepăsător. Că nu aude, că nu vede, sau poate chiar că nu există. Dar nu este aşa. Este o mare taină. Dumnezeu ştie de ce pe unii ne lasă să răbdăm şi să aşteptăm. Poate ca să avem mai multă încredere în El. Și Însuşi Mântuitorul ne oferă pildă în acest sens. Îl vedem, pe Cruce, că se roagă, că strigă, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Şi nu primeşte nici un răspuns, la acest strigăt. Dar cu toate acestea, se abandonează în cele din urmă în mâinile Tatălui. Zice: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Aşadar, uneori Domnul răspunde grabnic. Înainte de a spune rugăciunea, alteori o spunem şi deîndată ne răspunde. Alteori trebuie să aşteptăm, să aşteptăm îndelung. Alteori s-ar putea să nu primim răspunsul decât dincolo de moarte. Dar, noi trebuie să avem încredere şi să ne abandonăm în mâinile Lui, orice s-ar întâmpla. Fie că ne răspunde, fie că nu ne răspunde la rugăciune, noi să putem spune: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul meu, în Mâinile Tale încredinţez viaţa mea. Sau cum spunem la Sfânta Liturghie, Ţie-Ţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră. De la Tine am ieşit, şi la Tine ne ducem.

    Şi dacă cultivăm această stare de abandonare în mâinile lui Dumnezeu şi în voia lui Dumnezeu, este posibil să vedem adeseori minuni în viaţa noastră. Iar dacă nu, vom avea parte de o moarte sfântă, de o moarte liniştită, şi cred eu că şi o moarte sfântă este la fel de preţioasă sau poate chiar mai preţioasă decât o vindecare miraculoasă. Pentru că vindecarea te readuce în lumea păcatului. O moarte sfântă te duce cu pace în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde toţi suntem aşteptaţi. Pentru că Domnul S-a dus acolo să ne pregătească fiecăruia loc, şi ne aşteaptă pe toţi. S-a rugat pentru aceasta Tatălui înainte de Patimi: Mă rog, Părinte, ca acolo unde sunt Eu să fie şi ucenicii Mei. Și sunt convins că Tatăl ascultă rugăciunea Fiului Său. A Lor să fie slava, şi-n veacul acesta, şi în cel ce va să fie, Amin.

***