Părintele Teofil  Roman  

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Tămăduirea femeii gârbove 

07 decembrie 2014   

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Să ne bucurăm și noi de faptele mărețe săvârșite de către Mântuitorul Iisus Hristos și să-I aducem neîncetat slavă și mulțumire. Sunt foarte multe învățămintele pe care le-am putea trage din această Sfântă Evanghelie, pe care tocmai am ascultat-o, eu aș vrea să mă opresc în mod deosebit la două.

    Una este legată de atitudinea pe care a avut-o Mântuitorul Iisus Hristos față de această femeie bolnavă, pe care a vindecat-o. Și pe care El a numit-o, foarte frumos: această fiică a lui Avraam, care a fost legată de satana, cu acest duh de neputință; se cuveneasă fie izbăvită, să fie tămăduită. Cei prezenți, în mod deosebit rabinul care conducea slujba la sinagogă, nu s-a bucurat de minunea care s-a întâmplat acolo, ci mai mult s-a tulburat, și a luat cuvântul, îndemnându-i pe toți cei prezenți să nu vină să se tămăduiască de neputințele lor tocmai în zi de sâmbătă. Iată până unde s-a ajuns cu formalismul în vremea aceea; și e posibil că și în zilele noastre să găsim asemenea forme de formalism în viața bisericii noastre, în viața credincioșilor noștri. Așadar, el nu s-a putut bucura de minunea săvârșită de către Mântuitorul pentru că de fapt el nu vedea în acea femeie suferindă pe o fiică a lui Avraam, pe o soră de-a lui, care avea nevoie de mila lui Dumnezeu. Același cuvât a fost auzit din gura Mântuitorului și atunci când a intrat în casa lui Zaheu. A spus atunci Mântuitorul: Și acesta este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Și atunci mulțimea s-a tulburat; și L-a condamnat pe Mântuitorul Iisus Hristos că a intrat în casa unui păcătos. Dar vedeți, Mântuitorul n-a văzut în Zaheu un păcătos care trebuie disprețuit, ci a văzut pe un fiu al lui Avraam. Pe un urmaș aș marelui credincios Avraam, care a fost în stare să-și jertfească pe unicul său fiu, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pentru ascultarea față de cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu i l-a dăruit, în urma unor rugăciuni stăruitoare și fierbinți, de o viață. Dar tot Dumnezeu l-a pus la încercare și a zis: Să te duci și să Mi-l jertfești pe Muntele Moria. Și Avraam n-a cârtit, nu s-a împotrivit, n-a zis: păi Tu mi l-ai dat și acum Tu mi-l iei înapoi, de ce faci aceasta, mă batjocorești? Nu. Ci pur și simplu  a ascultat cuvântul lui Dumnerzeu și a pregătit toate cele pentru jertfă. Și s-a dus să-l junghe pe unicul său fiu. Bine-nțeles că Dumnezeu nu l-a lăsat. Dar pentru credincioșia lui, Dumnezeu l-a binecuvântat și i-a promis că-l va înmulți, și va face din el un neam mare. Care se va răspândi pe fața întregului pământ. Și acest neam mare de fapt este neamul tuturor celor binecredincioși. Tuturor celor care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el. Și din acest neam iată făcea parte și vameșul Zaheu, și această femeie robită de satana, legată de satana cu acest duh de neputință.

    Așadar Domnului I S-a făcut milă și a tămăduit-o. A avut respect față de suferința ei. Așadar se cuvine și noi să învățăm acest respect față de aproapele nostru. Adeseori suntem și noi ispitiți să disprețuim pe cei neputincioși, pe cei bolnavi, și mai ales pe cei păcătoși. Și nu avem dispoziția să-i slujim în vreun fel. Ci mai degrabă am vrea să-i îndepărtăm din viața noastră. Mântuitorul Iisus Hristos a văzut în femeia aceasta suferindă și în vameșul Zaheul pe urmașii lui Avraam, pe fiii lui Avraam, dar noi? Noi ar trebui să vedem mult mai mult. Pentru că noi suntem urmașii Mântuitorului Iisus Hristos. Noi toți suntem botezați în Numele Preasfintei Treimi. Noi toți suntem recunoscuți în Taina Sfântului Botez ca fii ai lui Dumnezeu. Noi am fost învățați de către Mântuitorul Iisus Hristos să rostim Rugăciunea Tatăl nostru, ne-a învrednicit să-I spunem lui Dumnezeu Tată. Dar de vreme ce toți laolaltă putem să-I spunem lui Dumnezeu Tată, înseamnă că și Dumnezeu la rândul Lui ne recunoaște pe toți ca fii ai Lui. Iar noi trebuie să ne recunoaștem unii pe alții ca frați întreolaltă. Și trebuie să ne iubim unii pe alți, să ne respectăm unii pe alții, și nicidecum să nu ne disprețuim, să nu ne judecăm, să nu ne lepădăm. Chiar dacă unii dintre noi iată suntem robiți de slăbiciuni și de neputințe. Înțelegem din Evanghelia de astăzi că acestea sunt și lucrarea celui rău, lucrarea vrăjmașului. Pe care o atragem asupra noastră fie din nepricepere, fie din neglijență. Sau din neputință. Dar soluția nu este să ne judecăm și să ne disprețuim unii pe alții, ci iată să ne rugăm unii pentru alții. Și să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu și pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ierte și să ne miluiască pe toți, și El să ne izbăvească din tirania cea amară a patimilor și a demonilor.

    Dacă nu ne recunoaștem pe noi ca și chip al lui Dumnezeu, ca și fii ai lui Dumnezeu și frați întreolaltă, să știți că nu vom putea avea nici un respect față de noi înșine, cum se cuvine. Și atunci toată grija noastră față de noi, până la urmă va fi împotriva noastră. Și va fi spre pierzania noastră. Și bine-nțeles că nu vom putea avea grijă și respect nici față de aproapele nostru. Dar dacă ne recunoaștem pe noi ca și chip al lui Dumnezeu, atunci vom avea și față de noi adevărata purtare de grijă, dar și față de aproapele nostru. O cântare din sluba înmormântării foarte frumos exprimă acest adevăr, această realitate: Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deși port ranele păcatelor. Miluiește zidirea Ta Stăpâne și o curățește cu îndurarea Ta, și moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși cetățean al raiului. Așadar, eu mă văd pe mine chipul slavei celei dumnezeiești. Dar în același timp mă văd și rănit de mulțimea păcatelor, de mulțimea fărădelegilor. Nu am altă scăpare decât mila lui Dumnezeu. Dumnezeu să mă ierte, Dumnezeu să mă miluiască, Dumnezeu să mă izbăvească din această tiranie. Dar acest cuvânt este valabil pentru tot omul. Dacă eu rostesc pentru mine acest cuvânt, trebuie să-l rostesc pentru orice om. Tot omul care vine în această lume, care a fost adus de Dumnezeu din neființă la ființă, este chipul slavei celei dumnezeiești. Și așa cum mă rog pentru mine, ca Dumnezeu să mă ierte și să mă miluiască, și să-mi redea adevăratul meu chip și adevărata mea stare, să mă facă iarăși cetățean al raiului, așa trebuie să mă rog pentru tot omul. Și nicidecum nu trebuie să judec sau să disprețuiesc sau să lepăd pe cineva. Pentru că dacă lepăd și disprețuiesc pe cineva, știți cum zice Mântuitorul Iisus Hristos: Cu măsura cu care vei măsura, cu aceea ți se va măsura. Așa că să fim cu foarte multă luare-aminte la această mare ispită de a judeca și de a disprețui pe aproapele nostru; de a aduce vorbe de ocară față de aproapele nostru. Așa cum a hulit mulțimea când a intrat Iisus în casa lui Zaheu, vă amintiți: cum de a intrat în casa unui păcătos. Așa și noi, adeseori condamnăm și hulim pe foarte mulți apropiați ai noștri. Și-i vorbim de rău. Dar nu se cuvine. Pentru un om credincios, pentru un urmaș al Mântuitorului Iisus Hristos, nu se cuvine să adoptăm o asemenea atitudine față de aproapele nostru, pentru că vrând nevrând, disprețuind pe aproapele nostru, ne disprețuim și pe noi, pentru că fratele nostru este însăși viața noastră, și iarăși, disprețuind și vorbind de rău pe aproapele nostru, vrând nevrând Îl ocărâm și-L hulim pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne iubește și ne rabdă îndelung pe noi pe toți. El așteaptă și rabdă până la ultima răsuflare pe fiecare suflet.

    Și a doua învățătură pe care aș vrea să o desprindem din Evanghelia de astăzi, este legată de atitudinea acestei femei bolnave, gârbovite, dar care, ați văzut, în fiecare sâmbătă se ducea la sinagogă să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi fost îndreptățită, fiind bolnavă, să nu se ducă. Dar totuși s-a dus. Și osteneala nu i-a rămas nerăsplătită. Iată după optsprezece ani de așteptare, de îndelungă răbdare, în care n-a cârtit, nu s-a împotrivit, cel puțin la momentul întâlnirii cu Mântuitorul Iisus Hristos, ea stătea tăcută în sinagogă liniștită rugându-se. Nu cred că mai spera vreo minune. Nu mai aștepta așa ceva din partea lui Dumnezeu. Se gândea că în starea aceea se va duce în mormânt. Dar, ați văzut că într-o sâmbătă, Mântuitorul a intrat în sinagogă, și Și-a îndreptat privirea spre ea, și fără să o întrebe nimic, fără să o întrebe dacă crede sau nu crede, i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Mai mult ca sigur Mântuitorul a prețuit smerenia și răbdarea ei. Așa cum s-a întâmplat și la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda. Și acela, treizeci și opt de ani a suferit și a pătimit. Și fiind acolo la scăldătoare, nimeni nu se îndemna să-l ajute; pentru că fiecare trăgea pentru sine. Și el, neavând pe nimeni, mereu rămânea la urmă și nu avea parte de minunea care se petrecea acolo. Dar el tăcea, și aștepta, poate poate într-o zi, cine știe. Și Mântuitorul S-a dus acolo la scăldătoarea Vitezda, și l-a vindecat și pe acela, l-a tămăduit, fără să-l întrebe nimic. Așadar Mântuitorul prețuiește foarte mult răbdarea în tăcere. Și asumarea crucii, asumarea suferinței.

    Dacă ne purtăm crucea cu demnitate, fără să cârtim, fără să hulim, această cruce ne înnobilează, ne înalță, ne sfințește, ne apropie de Dumnezeu, și-L apropie pe Dumnezeu de noi. Femeia aceasta, repet, ar fi putut să se îndreptățească și să zică, sunt bolnavă, nu mă duc la sinagogă. Așa cum foarte mulți credincioși din zilele noastre se îndreptățesc și se scuză: nu mă duc la biserică pentru că sunt bolnav, nu mă duc la biserică pentru că sunt obosit, nu mă duc la biserică pentru că nu mă simt bine în prezența a foarte multor oameni, stau mai bine acasă și mă rog. E adevărat că și acasă ne putem ruga, și trebuie să ne rugăm și acasă, și-n toată vremea și-n tot locul trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Suntem chemați să ne rugăm neîncetat. Așa ne sfătuiește Sfântul Apostol Pavel: Rugați-vă neîncetat. Dar, rugăciunea aceasta neîncetată nu înlocuiește prezența noastră la Sfânta Liturghie, duminica și-n sărbători. Chiar dacă suntem osteniți de munca de peste săptămână, chiar dacă uneori suntem încercați cu boli și neputințe, nu trebuie cu ușurință să ne scuzăm, sau să ne îndreptățim cu acestea lipsa noastră de la Sfânta Biserică și de la Sfânta Liturghie. Sigur că sunt și boli care ne țintuiesc la pat, care nu ne lasă să ne mișcăm. Dar sunt și boli cu care ne putem duce la Sfânta Biserică. Și nu se știe niciodată ce minune se poate întâmpla. Pentru că în sinagoga aceea doar la un moment dat a intrat Mântuitorul și a tămăduit-o pe femeia gârbovă. Dar în Sfânta Biserică, la Sfânta Liturghie Hristos este mereu prezent. De fiecare dată este prezent. Vine în mijlocul nostru, prin Sfintele Taine, prin Cuvântul Său, prin Evanghelia Sa și prin Euharistia Sa. El este mereu viu și prezent în mijlocul nostru și mai mult, El vrea să fie prezent și în lăuntrul nostru. La fiecare Sfântă Liturghie El ne cheamă pe toți ca să ne hrănim cu El, ca să ne împărtășim de El. El zice: Sunt Pâinea cea vie care M-am pogorât din cer ca să Mă dau hrană lumii. Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură. Cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea Sângele Meu nu va avea viață întru el. Iată ce avem noi la Sfânta Liturghie, în fiecare duminică și sărbătoare, și chiar în fiecare zi. Sunt biserici, cum este și Catedrala noastră, unde Sfânta Liturghie se slujește zilnic. Acestea nu le putem avea acasă. Și nici în altă parte. Și nici dacă ascultăm Liturghia la radio sau ne uităm la televizor. Mulți și așa se scuză: mai bine stau acasă și ascult la radio sau mă uit la televizor, sunt mult mai liniștit. E adevărat; este un folos și de aici. Dar, acasă nu ne putem împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, acasă nu oferim această puțină jertfă pe care o putem face: să venim până la biserică, chiar dacă suntem osteniți, sau chiar dacă suntem bolnavi, încercați de anumite neputințe. Dacă venim în această stare la Sfânta Biserică, e o jertfă pe care o facem. De dragul lui Dumnezeu și pentru mântuirea noastră. Nici o jertfă nu rămâne nerăsplătită și neprețuită în ochii lui Dumnezeu. Ați auzit stihul care s-a citit înainte de citirea Apostolului: că ochii Domnului sunt spre cei drepți. Adică spre cei credincioși; spre cei care se jertfesc pentru Dumnezeu și pentru dragostea Lui. Care nu se cruță, care nu-și plâng mereu de milă. Ci care se osândesc pe ei înșiși. Și se smeresc pe ei înșiși înaintea lui Dumnezeu. E o mare virtute înaintea lui Dumnezeu să ne osândim mereu. Și să ne smerim. Până la sânge. Și nicidecum să nu ne îndreptățim, și să nu-i învinovățim pe alții. Pentru păcatele noastre, pentru slăbiciunile noastre, pentru greutățile noastre.

     Așadar, aș vrea să insist pe dorința aceasta, și din partea Mântuitorului Iisus Hristos dar și din partea mea ca preot și ca duhovnic, ca toți, pe cât se poate, să fim prezenți la Sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare, chiar și în cursul săptămânii dacă avem această posibilitate, și nu oricum, ci să venim la Sfânta Liturghie în stare de jertfă. Aici nu venim ca spectatori, nu venim să asistăm la un spectacol liturgic, care se dă între preot și strană sau între preot și cor. Ci aici venim ca să slujim lui Dumnezeu. Și iată Mântuitorul ni Se oferă, ni Se dăruiește în stare de jertfă. El este în stare de jertfă până la sfârșitul veacurilor. Cartea Apocalipsei ni-L arată pe Mântuitorul Iisus Hristos tot ca Miel Înjunghiat. Apostulul Ioan încă vedea în mâinile Mântuitorului semnele cuielor. Așadar rănile Mântuitorului încă nu sunt vindecate, până la sfârșitul veacurilor. El este mereu în stare de jertfă. Dar și noi trebuie să ne apropiem de El tot în stare de jertfă. Puținul pe care-l putem face; adică venim la Sfânta Biserică pe nemâncate, nu după ce ne-am băut cafeaua și ne-am luat micul dejun și poate am fumat și o țigară. Nu așa se vine la Sfânta Liturghie. Ci se vine pe nemâncate. Pentru că, am spus: nu venim aici ca să asistăm la spectacol, ci venim aici ca să ne hrănim cu Pâinea cea vie Care S-a pororât din cer, cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Venim aici cu slăbiciunile și cu neputințele noastre, pe care le asumăm ca o cruce, pe care o merităm pentru păcatele noastre, sau poate ale strămoșilor noștri. Nu trebuie să învinovățim și să judecăm pe nimeni, ci trebuie mereu să asumăm și să ne osândim înaintea lui Dumnezeu, cu smerenie, și această smerenie întotdeauna ne va înălța. Smerenia este cea care ne înalță în ochii lui Dumnezeu.

    Deci să venim întotdeauna la Sfânta Biserică și la Sfânta Liturghie în stare de jertfă. Faptul că stăm la Sfintele Sfujbe în picioare este o jertfă pe care o aducem lui Dumnezeu. Mulți oameni se plâng că în bisericile ortodoxe nu sunt bănci, nu sunt scaune, și preferă să se ducă la biserici catolice să stea la slujbe pentru că acolo sunt bănci și este mult mai confortabil. Dar aceasta dintr-un simțământ al confortului, și al prețuirii de sine, al milei de sine, care sunt patimi; care alungă harul lui Dumnezeu din suflet. Sfinții noștri Părinți au învățat că în fața lui Dumnezeu se stă în stare de jertfă. Așadar poziția de rugăciune este în picioare sau în genunchi. Chiar dacă este obositor, este osteneală, dar este o jertfă pe care i-o aducem lui Dumnezeu. Este puținul pe care-l putem face noi, pentru dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu: să stăm în picioare, de la Amin până la Amin. Sigur, pentru bolnavi și pentru bătrâni mai sunt pe margini scaune și băncuțe, dar în rest, noi trebuie să asumăm această jertfă, de a sta în picioare. Și de a veni la slujbă de la început până la sfârșit. Slujba este importantă de la Amin la Amin, nu doar anumite părți. Cineva, un credincios, s-a plâns zilele trecute și m-a rugat să spun de la amvon și uite că-l ascult și spun, pentru că este și mâhnirea mea, zice: Părinte, foarte mulți oameni la momentul Împărtășaniei ies din biserică, și nu stau până la sfârșit, să ia binecuvântarea finală. Și se face o foarte mare învălmășeală în acel moment. Într-adevăr este o priveliște foarte neplăcută. Cred și pentru Mântuitorul Iisus Hristos, și pentru noi, slujitorii. Adică în momentul în care noi chemăm pe toți să vină să se apropie de paharul Mântuirii, atunci cei mai mulți, adică cei care nu se împărtășesc, ies afară. Pentru că nu înțeleg momentul. Da, nu mă împărtășesc, pentru că nu sunt pregătit; pentru că nu m-am spovedit, pentru că sunt nepăsător, sau sunt vinovat de păcate de moarte, sunt sub canon și nu mă pot împărtăși. Dar cel puțin să stau cu umilință, și cu durere. Că ar fi trebuit să o fac și n-am făcut-o. Iată Domnul mi Se dăruiește, dar eu nu mă dărui. Ar trebui să trăiesc cu umilință și cu durere în acel moment, nu să ies afară nepăsător. Cel puțin atâta aș putea să fac. Și umilința aceasta cu siguranță că va atrage harul lui Dumnezeu, și treptat viața noastră duhovnicească se va îmbunătăți. Și în cele din urmă unirea noastră cu Dumnezeu va fi tot mai deplină. Și ne vom putea bucura de El și El de noi și în veacul acesta atâta cât este cu putință, dar mai ales bucuria va fi deplină în veacul cel ce va să fie; de care să ne învrednicească Bunul Dumnezeu pe noi toți.

 A Lui să fie slava, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

 ***