Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Sfântul Mare Mucenic Ştefan

27 decembrie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preasfinţia voastră, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    În aceste preacinstite zile pline de lumină şi de pace am sărbătorit cu bucurie în suflet Naşterea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar acum, în a treia zi, facem pomenirea muceniciei Întâiului Martir al Bisericii, şi anume Sfântul Arhidiacon Ştefan. Şi, posibil să ni se pară nepotrivită pomenirea muceniciei Sfântului Ştefan, care este un prilej de mâhnire sufletească, să fie făcută această pomenire în aceste zile de bucurie ale Naşterii Domnului. Dar, să ştiţi că nu este aşa. Şi mucenicia este de fapt o naştere. Mucenicia Sfântului Ştefan a însemnat de fapt naşterea lui pentru veşnicie, naşterea lui în Împărăţia lui Dumnezeu.

    Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut în această lume şi a fost, şi este pentru noi prilej de bucurie, dar vedem cum foarte repede această bucurie s-a preschimbat în întristare, pentru că foarte repede a început prigoana. Irod Îl căuta pe Pruncul Iisus ca să-L ucidă. Şi după aceea ştim că toată viaţa Mântuitorului pe pământ nu a fost una plină de bucurie, mereu a întâmpinat potrivnicii, şi de asemenea sfârşitul Lui a fost unul mucenicesc. Ştim cum Și-a săvârşit Mântuitorul viaţa pământească; fiind condamnat pe nedrept la moarte, şi nu orice fel de moarte, ci moarte prin răstignire. Aşadar, naşterea Domnului pe pământ a fost prilej de bucurie, dar treptat, bucuria aceasta s-a transformat în întristare. Şi la fel este şi cu viaţa fiecărui om care se naşte în această lume. La început este motiv de bucurie pentru întreaga familie, pentru toţi cei apropiaţi, iar apoi vedem cum bucuria se transformă în nelinişte, în durere, apar fel şi fel de suferinţe în viaţa fiecărui om, şi-n cele din urmă bine-nţeles, vine pentru fiecare ceasul morţii şi al plecării. Dar care, iată, ar putea să fie un motiv de bucurie, dacă moartea noastră înseamnă naştere pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică. Pentru că pe cel care se naşte în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo nu-l mai aşteaptă dureri şi întristări, ci acolo va fi viaţă neclătinată, viaţă statornică în dragostea lui Dumnezeu, acolo nu va mai fi nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

    La praznicul Naşterii Domnului, am înţeles, cred, noi toţi că Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată să devină Dumnezeu. Şi, pomenirea Sfântului Ştefan ne desluşeşte şi mai bine acest adevăr, ne arată cum se poate ca omul să devină Dumnezeu. Sfântul Ştefan, iată, un om obişnuit, prin credinţa lui în Mântuitorul Iisus Hristos, s-a îndumnezeit. Dintr-un om obişnuit, a devenit un înger în trup. Și cum a făcut el aceasta, cum a fost posibil pentru el acest lucru? Întâi de toate el a crezut cu tărie în Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos. A luat foarte în serios cuvântul lui Dumnezeu. Din fragedă copilărie cred că el era foarte obişnuit cu studiul, cu cercetarea Sfintelor Scripturi. Cunoştea foarte bine Sfintele Scripturi, şi cred că era chiar îndrăgostit de ele. Aţi auzit mai devreme Apostolul, şi ne-am dat seama ce bun cunoscător al Scripturilor era Sfântul Ştefan din felul în care le-a vorbit arhiereilor şi mai marilor iudeilor care l-au chemat la judecată. De asemenea cred că Sfântul Ştefan a fost şi un om al rugăciunii, un om care s-a rugat foarte mult. Pentru că dacă n-ar fi fost un om al rugăciunii n-ar fi putut să fie un om plin de credinţă şi de Duhul Sfânt prin care să se facă semne şi minuni. Cu siguranţă că la fiecare Sfântă Liturghie el se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Se hrănea din această Pâine Vie care S-a pogorât din cer ca să Se dea hrană lumii. Şi aşa, această lucrare sfântă l-a transformat pe nesimţite într-un om duhovnicesc, într-un om asemenea Mântuitorului Iisus Hristos; el a început să se îndumnezeiască încă din această lume.

    Şi la moartea lui, când i-a venit ceasul morţii, s-au văzut semnele asemănării lui cu Mântuitorul Iisus Hristos. Faţa lui strălucea ca soarele. Și felul lui de a se raporta la tot ceea ce i se întâmpla arăta asemănarea lui cu Mântuitorul Iisus Hristos. În timpul încercării, în timpul suferinţei, el s-a abandonat în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi Mântuitorul în ceasul răstignirii. A spus acelaşi cuvânt: în mâinile Tale încredinţez duhul meu, viaţa mea, soarta mea. Nu s-a împotrivit, nu a cârtit. De asemenea el s-a rugat pentru ucigaşii săi, la fel cum şi Mântuitorul S-a rugat pentru răstignitorii Săi. Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Ce inimă, ce dragoste a dobândit Sfântul Ştefan prin unirea lui cu Mântuitorul Iisus Hristos. A căpătat şi el aceeaşi inimă, aceeaşi dragoste. Sunt aproape convins că rugăciunea aceasta a Sfântului Ştefan din ceasul morţii l-a convertit şi pe Saul. Saul, care prigonea Biserica, îi prigonea pe creştini, cu râvnă iudaică, cu râvnă fariseică. Cred că pentru rugăciunea Sfântului Ştefan din ceasul morţii, care a zis: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta, această rugăciune a avut ca efect neştiut poate că de nimeni, nebănuit, convertirea lui Saul. Saul a devenit marele Apostol Pavel. Şi aşa, Sfântul Ştefan şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit atât de mult, şi pe care L-a propovăduit cu atâta râvnă.

    Sunt convins că şi pentru noi este aceeaşi chemare din partea Mântuitorului, şi aceeaşi posibilitate. Pilda Sfântului Ştefan, pilda de viaţă a Sfântului Ştefan, cred că poate să fie şi pentru noi o pildă vrednică de urmat. Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni Dumnezeu. Tot omul, nu doar Sfântul Ştefan. Nu doar Sfinţii Apostoli, nu doar o categorie de oameni privilegiaţi. Ci tot omul este chemat la îndumnezeire. Mântuitorul ne cheamă pe toţi şi ne aşteaptă pe toţi. A spus, înainte de patimă şi de înălţarea Sa la cer: Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Mă rog, S-a rugat Tatălui, Părinte, acolo unde sunt Eu vreau să fie şi ucenicii Mei, şi urmaşii Mei. Aşadar toţi suntem chemaţi, toţi suntem aşteptaţi, toţi avem locul pregătit, rămâne doar să trăim o viaţă asemănătoare Domnului.

    Şi asemănătoare, aş zice astăzi, vieţii Sfântului Ştefan. Să iubim şi noi Sfintele Scripturi, să cercetăm zilnic Sfintele Scripturi. Acum toţi avem posibilitatea să avem Sfânta Scriptură acasă. Să ascultăm şi la biserică, la Sfânta Liturghie, cuvântul lui Dumnezeu, să ne deschidem urechile. Mereu auzim îndemnul: Să luăm aminte, să luăm aminte. Nu în zadar se face acest îndemn. Pentru că se ştie că mintea omului este foarte împrăştiată, şi mereu ne abatem la altceva. Mereu ne gândim la altceva, şi nu la ceea ce se întâmplă în biserică, şi atunci ni se atrage mereu atenţia: Să luăm aminte, să luăm aminte. Adică să ne deschidem urechile, şi ale minţii, şi ale inimii, ca să primim cuvântul lui Dumnezeu. Și acest cuvânt să fie pentru noi un cuvânt roditor, un cuvânt care să aducă rod de viaţă veşnică.

    De asemenea, rugăciunea trebuie să fie o preocupare în viaţa noastră duhovnicească. Suntem obişnuiţi să ne rugăm, dar nu cred că o facem îndeajuns. Nu cred că întotdeauna ne rugăm din toată inima. Uneori ne rugăm formal şi acasă, şi la biserică. Poate că ştim că este bine, ştim că este o datorie, dar rugăciunea trebuie să fie mult mai mult. Trebuie să fie de fapt relaţia noastră vie cu Dumnezeu. Spunea un sfânt părinte că rugăciunea este ca şi aerul. Dacă nu avem aer, murim din punct de vedere biologic, dacă nu ne rugăm, murim din punct de vedere duhovnicesc. Aşadar este nevoie de o rugăciune vie. Dimineaţa, când ne trezim, primul gând ar trebui să fie un gând de rugăciune, de slăvire adusă lui Dumnezeu că ne-a ridicat la o nouă zi. Să ne facem timp pentru o rugăciune stăruitoare la începutul zilei, şi această rugăciune va pecetlui toată ziua noastră, toată ziua pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Şi-apoi, mergând pe drum şi lucrând să ne împletim munca cu rugăciunea, putem face acest lucru. Sunt munci care nu ne solicită atenţia minţii. Și decât să lăsăm mintea să zburde aiurea, este mult mai bine să ne împletim munca cu rugăciunea.C rugăciuni scurte: cu rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, sau alte rugăciuni scurte, stihuri din psalmi, pe care le putem învăţa şi le putem rosti, împletind aşadar munca cu rugăciunea. Şi seara, s-ar cădea să sfârşim ziua tot cu o rugăciune fierbinte, o rugăciune stăruitoare, în care să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-am primit în acea zi, să ne cerem iertare pentru păcatele pe care le-am săvârşit, şi să-I cerem un somn liniştit şi binecuvântat. Şi de-I va fi voia, să ne ridice la o nouă zi, tot pentru a-L slăvi şi pentru a lucra în via Lui, în ogorul Lui. Şi la fel, când venim la biserică, rugăciunea noastră, pe care o facem acasă devine un dar al nostru pentru întreaga obşte, pentru întrega comunitate, care se adună în Numele Domnului. Aici, rugăciunea noastră, a fiecăruia, unită, devine un stâlp de foc, care se înalţă până la cer. Rugăciunea de obşte este mult mai puternică şi ne învăluie pe toţi, şi e posibil ca şi acolo unde este o credinţă mai slabă, sau o inimă mai împiertită, această rugăciune a întregii obşti să o transforme, şi întotdeauna să ne întoarcem mai îndreptaţi la casele noastre.  De asemenea, când venim la Sfânta Liturghie, întotdeauna să venim pregătiţi să ne şi împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. De aceea se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Dacă venim la Sfânta Liturghie şi nu ne împărtăşim, este ca şi cum ne-am duce undeva la masă, la o cină, şi nu am gusta din bucate. Ne-am bucura doar de miros, şi am zice, vai ce mâncare bună. Dar n-am mânca, şi la urmă am mulţumi gazdei că am mâncat şi ne-am săturat. Vă daţi seama, ce ciudăţenie, să nu mănânci, şi după aceea să zici mulţumesc, am mâncat şi m-am săturat. La fel facem noi la Sfânta Liturghie când nu ne împărtăşim, iar la urmă zicem: Drepţi primind Dumnezeieştile, Sfintele… şi de fapt noi n-am primit nimic. Să facem Sfânta Liturghie să fie adevărată şi pentru noi. Tot ceea ce se rosteşte şi se trăieşte la Sfânta Liturghie să fie adevărul vieţii noastre, să fie ceea ce noi ne dorim şi simţim. Și atunci cu toată inima putem spune la sfârşitul Sfintei Liturghii: Am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.

    Şi dacă vom petrece viaţa noastră în felul acesta, atunci avem toate şansele, asemenea Sfântului Ştefan, să ne prefacem zi de zi, pe nesimţite, noi nu ne vom da seama ce se-ntâmplă şi cum se întâmplă, dar, vom deveni şi noi îngeri în trup, vom deveni purtători de Hristos, vom avea şi noi faţa luminoasă, senină. Și vom putea să fim o mărturie a lui Hristos în această lume căzută care are nevoie de dragostea lui Hristos, dar are nevoie şi de mărturia noastră. Hristos poate să se facă cunoscut în această lume căzută prin mărturia noastră, a creştinilor. Şi apoi, şi sfârşitul vieţii noastre va fi unul paşnic şi luminos. Chiar dacă nu va fi un sfârşit mucenicesc, dar va fi un sfârşit cu pace, şi dragostea lui Hristos ne va învălui în ceasul morţii, dar nu numai în ceasul morţii ci şi în Ziua Judecăţii.

    Cu rugăciunile Sfântului Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, ale Preasfintei Fecioarei Maria, care ne-a făcut iată un dar atât de preţios, am primit o icoană, o copie a Icoanei Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Nicula, deci cu rugăciunile Sfântului Ştefan şi ale Preasfintei Fecioare, să putem să ducem lupta cea bună şi să mergem pe această cale a sfinţeniei şi a îndumnezeirii noastre, Amin. Iertaţi-mă.

***