Preasfințitul Teofil

Cuvânt la vecernie – Sfânta Mare Muceniță Chiriachi

6 iulie 2022

Preasfinția voastră, preacuvioși și preacucernici părinți,

preacuvioase maici, iubiți credincioși,

    Aș începe prin a vă mărturisi că am răspuns cu mult drag invitației Preasfințitului Ignatie de a veni aici, la sărbătoarea dumneavoastră, întru cinstirea Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi, ale cărei sfinte moaște se află aici, în catedrala dumneavoastră. Am venit cu salutul și îmbrățișarea membrilor Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ortodoxe Române al E.O.M., din care, cu ceva timp în urmă, Preasfințitul Ignatie a făcut parte, și nu doar cu salutul membrilor Sinodului Mitropolitan, ci al foarte multor preoți și credincioși. M-au rugat să vă transmit, preasfinția voastră, salutul lor, și dorința de a vă ruga pentru ei; și mulți dintre ei, să știți că mi-au vorbit cu lacrimi în ochi despre Preasfinția voastră. Deci, vă împărtășesc acest lucru, că acolo unde ați slujit sunteți iubit, și dorit.

    Așa că, mă bucur și eu să fie astăzi aici, împreună cu Preasfinția voastră și cu acest mare sobor de preoți, de monahi și de credincioși, ca să o cinstim pe Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, să ne întâlnim efectiv cu ea. Chiar dacă ea a trăit undeva în veacul al treilea, totuși ea este atât de vie, atât de prezentă în viața noastră a credincioșilor. Eu trebuie să recunosc că nu am știut foarte multe, până la acest moment, despre Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, dar acum, mă bucur mult să o întâlnesc și să aflu mai multe, și nădăjduiesc să mă întorc personal mai folosit, mai îndreptat, acolo unde sunt rânduit să slujesc.

    Cred că întotdeauna, întâlnirea cu sfinții ne face foarte mult bine. Și când zic întâlnirea cu sfinții, poate să fie vorba de sfinți în viață, de oameni sfinți, cu care ne este dat să ne-ntâlnim, uneori, dar și cu cei care deja s-au mutat la cele veșnice. Întâlnirea cu ei ne aduce un spor duhovnicesc; o insuflare, mai ales în cele ale credinței. Noi mereu simțim că nu avem o credință îndestulătoare. Mă gândesc că și Sfinții Apostoli la un moment dat au recunoscut, au simțit același lucru, și L-au rugat pe Domnul să le sporească credința; au zis, Doamne, dă-ne mai multă credință. Cred că același lucru îl simțim și noi adeseori, că nu avem o credință puternică, cu care să înfruntăm toate greutățile, necazurile vieții, și-atunci avem nevoie de întărire, avem nevoie de insuflare. Și pentru mine, întâlnirea cu Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, cu adevărat este o insuflare.

    Cred că sunt cel puțin trei lucruri importante pe care le putem învăța atunci când ne întâlnim cu oamenii sfinți; cu sfinții lui Dumnezeu. Întâi de toate, în relația noastră cu Dumnezeu, a omului cu Dumnezeu, trebuie să recunoaștem că primatul Îi aparține lui Dumnezeu. El trebuie să fie în centrul atenției. El ne-a făcut pe noi, și nu noi pe El, El este Cel Care ne-a iubit mai întâi, El este Cel Care prin Fiul Său Iisus Hristos Și-a dat viața pentru noi, înainte ca noi să ne recunoaștem păcatele sau să ne mărturisim credința în El. Așadar întotdeauna El trebuie să fie pe locul întâi, și poate mai degrabă pe tot locul. Porunca zice să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. Uneori noi ne-a mulțumi să spunem că-L punem pe Dumnezeu pe locul întâi și apoi celelalte. Dar iată, Dumnezeu trebuie să fie iubit din toată inima. Și-apoi prin această iubire, îi iubim și pe părinți, și pe copii, și pe frați, și pe prieteni, și pe dușmani, deopotrivă; nu mai avem nici un fel de diferențiere. Dar este important să acceptăm că Lui I Se cuvine mereu toată slava, cinstea și închinăciunea.

    Noi, avem tendința de a-L face uneori pe Dumnezeu servitorul nostru. Ni se pare că El trebuie să fie servitorul nostru. Și Mântuitorul S-a făcut servitorul nostru; El S-a făcut servitorul servitorilor lui Dumnezeu. Dar totuși noi nu trebuie să profităm de această umilință a Mântuitorului. Dacă El S-a purtat așa cu noi, înseamnă că și noi la rândul nostru trebuie să răspundem în același fel. Și noi trebuie să ne purtăm în același chip cu El, cu Dumnezeu. Adică cu foarte multă smerenie, cu foarte multă umilință; nu trebuie să avem pretenții de la Dumnezeu. A-L ruga pe Dumnezeu, nu înseamnă a-L și obliga. Sunt foarte mulți oameni care atunci când nu primesc răspuns la rugăciunile lor se smintesc, se tulbură. Li se pare că Dumnezeu nu-i vede, nu-i aude, nu-i bagă în seamă, ba unii zic că nici măcar nu există Dumnezeu, că uite m-am rugat și nu s-a întâmplat nimic. Nu este așa. Rugăciunea noastră nu este pentru ca Dumnezeu să ne audă pe noi. Rugăciunea ar trebui să fie atât de stăruitoare și de adâncă, încât noi să putem auzi glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Important este ca noi să putem cunoaște voia lui Dumnezeu, și să o facem, să o împlinim în fiecare zi, așa cum spunem atât de des în rugăciunea Tatăl nostru: Facă-se voia Ta. Să o spunem mereu și din toată inima. Să recunoaștem că voia lui Dumnezeu este superioară voinței noastre. Uneori Dumnezeu ține cont și de voința noastră. Dar, repet; nu trebuie să profităm. Și noi întotdeauna lui Dumnezeu trebuie să-I dăm întâietate.

    Apoi, al doilea lucru. În ceea ce privește viața duhovnicească și viața, să zicem, trupească; viața obișnuită. Facem această distincție. Iarăși, primatul, trebuie să-i aparțină vieții duhovnicești. Viața duhovnicească este cea care ne dă cu adevărat bucuria de a trăi. Mântuitorul Iisus Hristos atunci când a fost ispitit de satana în pustie, după patruzeci de zile de post, I-a zis, Zi pietrelor să se facă pâini. Și Domnul  i-a răspuns, Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Nu numai cu pâine. Înseamnă că și cu pâine, dar totuși prioritate trebuie să aibă hrana spirituală, cuvântul lui Dumnezeu, viața duhovnicească. Euharistia. Pâinea cea vie Care S-a pogorât din cer. Zice Mântuitorul: Cine nu va mânca trupul Meu și nu va bea Sângele Meu, nu va avea viață întru el. Chiar dacă noi funcționăm din punct de vedere biologic, dar dacă nu ne hrănim cu Trupul și Sângele Domnului, iată nu avem viața cea vie întru noi. De aceea noi când venim la Sfânta Liturghie venim în stare de ajunare, venim pe nemâncate. Pentru că prioritate trebuie să aibă hrana spirituală. Cuvântul lui Dumnezeu. Euharistia. Rugăciunea. Și-apoi, mergem acasă și primim și hrana trupească, dar și pe aceasta o primim ca pe un dar al lui Dumnezeu. Mulțumind lui Dumnezeu pentru ea. Deci, să reținem: prioritate trebuie să aibă viața duhovnicescă. Viața trupească nu trebuie să fie altceva decât un suport al vieții duhovnicești. Așa cum sfeșnicul susține lumânarea, dar importantă este lumânarea, care ne dă lumină, și căldură uneori, la fel, și-n existența noastră a oamenilor: trupul nu este altceva decât un suport al sufletului. Este important suportul, dar prioritate trebuie să aibă sufletul, viața duhovnicească.

    Și-apoi, în ceea ce privește faptele bune. Noi, punem foarte mult accent pe ceea ce facem noi; pe osteneala noastră, pe efortul nostru. Și aici, este de înțeles și de reținut că primatul îi aparține harului lui Dumnezeu, când este vorba de fapta cea bună. Nu osteneala noastră este prioritară. Este importantă și ea. Nu se poate faptă bună fără un pic de jertfă, fără un pic de osteneală. Dar primatul este al harului. Fapta bună, dacă este întru noi, este un efect al harului lui Dumnezeu. Prin faptele bune noi nu ne cumpărăm mântuirea. Ele nu sunt pricină de laudă personală sau de mândrie, ci ele sunt întotdeauna pricină de slavă adusă lui Dumnezeu. Dacă vreodată am făcut ceva bun, sau se-ntâmplă ceva bun în noi, sau prin noi, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu. Să recunoaștem în noi lucrarea lui Dumnezeu. Și chiar dacă uneori suntem lăudați, sau apreciați, nu trebuie să respingem, dar în inima noastră, noi toate trebuie să I le întoarcem lui Dumnezeu. Toată recunoștință, toată aprecierea pe care o primim, le primim, trebuie să le întoarcem lui Dumnezeu; Doamne, dacă a fost ceva bun, cu siguranță de la Tine a fost; nu de la mine. Și-așa, vom putea răstigni mereu mândria; care ne paște la tot pasul. Ne putem mândri și cu smerenia. Că te gândești că te-ai smerit la un moment dat, și imediat se naște mândria, sau slava deșartă, sau ți se pare că ești mai bun decât celălalt care nu s-a smerit la fel ca și tine. Și-atunci, în toate, trebuie să recunoaștem lucrarea lui Dumnezeu; lucrarea harului. Și aducându-I mereu slavă lui Dumnezeu pentru toate, atunci nu se va mai putea dezvolta să zic așa mândria în noi. Chiar dacă nu o vom putea distruge întru totul, pentru că zic Părinții că slava deșartă ne urmărește până la mormânt, dar cel puțin se va veșteji, cum am auzit la un moment dat într-una din stihirile care s-au cântat. Se va veșteji această spurcată mândrie, care ne cuprinde, încă din fașă; vedem cum sunt manifestări ale mândriei, chiar și la copiii mici.

    Așadar, primatul lui Dumnezeu asupra noastră, a oamenilor, a persoanei. Dumnezeu are întâietate. Lui I Se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi primatul vieții duhovnicești asupra vieții materiale, a vieții trupești. Iar când este vorba de fapte bune, primatul îi aparține harului dumnezeiesc. Toată fapta bună este un efect al harului lui Dumnezeu care s-a revărsat peste noi.

    Și poate că ar mai fi un lucru pe care aș vrea să-l reținem. Să-l înțelegem. Când o privim pe Sfânta Mare Muceniță Chiriachi ne gândim ce viață eroică a avut. Ce putere de a înfrunta ispita, răutatea oamenilor. Și, poate că ne vine așa un gând de înfricoșare că noi n-am putea fi în stare de așa ceva. Și prin urmare sfințenia este foarte departe de noi, noi nu vom putea atinge niciodată sfințenia, la care totuși Dumnezeu ne cheamă pe toți. Dar, e bine de știut că sfințenia nu înseamnă doar fapte eroice. Cineva spunea foarte frumos că sfințenia poate fi găsită și printre oalele de la bucătărie. Și acolo poți să te sfințești. Spălând vasele sau făcând de mâncare sau făcând curat; în orice loc te-ai afla, poți să-ți sfințești viața, având o atitudine smerită, generoasă, blândă. Să fii întotdeauna mulțumitor, pentru toate, și-atunci poți să-ți sfințești viața fără să faci fapte eroice. Sfântul Părinte Sofronie Saharov, care va fi pomenit în zilele următoare, spunea același lucru: am întâlnit foarte mulți oameni cultivați, chiar cu doctorate în teologie zicea el, și care erau departe de sfințenie, și de cunoașterea lui Dumnezeu. În schimb, zice, am văzut foarte mulți oameni care s-au sfințit spălând cearșafuri și făcând curat la bucutărie. Și cred că este așa. E bine de înțeles și de reținut că sfințenia se poate dobândi în viața de zi cu zi, și cu foarte multă ușurință. Doar trebuie să avem această dorință și această preocupare.

    A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, de acum și până-n veac, Amin.

***