Preasfințitul Teofil

Sfânta Cuvioasă Parascheva

Cuvânt la Sfânta Liturghie

14 octombrie 2023 

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioase părinte stareț, preacinstiți părinți

împreună slujitori, iubiţi credincioşi, 

 Iată sărbătoarea Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, ocrotitoarea Moldovei dar și ocrotitoarea acestei mănăstiri, ne-a adunat astăzi aici într-un număr atât de mare. Cei de la Iași, au răbdat și ei acolo câte ceva, stând la rând, oboseala și frigul, posibil și altele, dar și noi aici am fost nevoiți să răbdăm câte ceva, vedeți, că spațiul acesta este mai mic decât ar fi nevoie pentru cei care ne-am adunat astăzi, dar, totdeauna, lucrurile bune, lucrurile prețioase, se dobândesc cu jertfă, cu sacrificiu. Cele rele, observați, se fac cu foarte multă ușurință. Dar cele bune, nu. Acolo este nevoie de efort, de osteneală, cred că este și logica lui Dumnezeu aceasta. Pentru toți urmașii lui Adam, pentru toți oamenii căzuți, este nevoie de osteneală ca să poată să prețuiască cele bune, să prețuiască harul lui Dumnezeu.

 Dumnezeu i-a spus lui Adam, În sudoarea feței tale să-ți câștigi pâinea. Sună ca un blestem. Dar în realitate era o binecuvântare. Pentru omul căzut, munca este o binecuvântare. Avem nevoie de muncă, avem nevoie de osteneală, pentru ca să prețuim darul lui Dumnezeu. Să înțelegem că toate vin de la Dumnezeu. Chiar dacă noi depunem un efort foarte mare, dacă Dumnezeu nu binecuvintează efortul nostru, totul este zadarnic.

 În schimb, vedeți, diavolul vine cu altă variantă. A comodității, a confortului. Prima ispită cu care s-a dus la Iisus a fost aceasta, Zi pietrelor să se facă pâini. Dai click, ai pâinea pe masă. Nu mai trebuie să ari, nu mai trebuie să semeni, nu mai trebuie să seceri, să macini, să frămânți, să coci, să aștepți atât de mult, până când este pe masă pâinea. Dar ce facem cu timpul câștigat? Știm ce să facem? Nu. Observați că timpul pe care-l câștigăm prin confort, se întoarce împotriva noastră. Ne îmbolnăvește. Pentru că dacă am folosi acel timp spre cele bune, spre rugăciune, spre legătura mai profundă cu Dumnezeu, ar fi, într-adevăr, mântuitor. Dar, Făcătorul nostru ne înțelege și ne știe cel mai bine. El știa, că nu confortul este soluția pentru noi cei căzuți, ci osteneala. Munca. Efortul. De aceea să nu fugiți de osteneală. Mai ales când este vorba de cele duhovnicești. Răbdați orice pentru harul lui Dumnezeu, pentru dragostea lui Dumnezeu. Aruncați-vă în acea răbdare, nu fugiți de ea. Și veți vedea cum Dumnezeu va răsplăti, oricât de mic va fi acel efort și acea osteneală, Dumnezeu va răsplăti și va binecuvânta, cu har.

 Sfânta Parascheva s-a umplut de har, pentru că s-a ostenit. Toată viața ei a fost o osteneală, o jertfă. Ea din fragedă copilărie a primit cuvântul lui Dumnezeu în inimă, era o fetiță de zece ani, când a auzit acest cuvânt, la biserică, De voiește cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Și-a primit acel cuvânt în inimă, l-a înțeles, l-a simțit, copilă fiind, și-a început să-și împartă toate bunurile la săraci, hainele ei mai bune, era dintr-o familie bogată, lucru care i-a întristat pe părinții ei. Ea nu putea să facă altfel, pentru că harul pe care l-a primit în inimă o îndemna să facă acest lucru. În cele din urmă a plecat la mănăstire, a ajuns și-n Țara Sfântă, acolo s-a nevoit mai mulți ani, apoi prin descoperire dumnezeiască a fost îndemnată să se întoarcă înapoi în pământul natal, ea s-a născut undeva în localitatea Epivata, în vechea Tracie, aproape de Constantinopolul de astăzi, de Istanbul, și-acolo s-a întors, și-acolo și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fără să mai fie știută, cunoscută de nimeni. Dar Dumnezeu i-a descoperit în chip minunat sfintele moaște și așa, ele sunt acum un izvor de har și de binecuvântare pentru toți cei care se apropie de ele cu evlavie, cu credință.

 Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie ne-a vorbit despre întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu o femeie păcătoasă. Era în casa unui fariseu invitat, și o femeie din oraș, o prostituată i-am zice noi așa, mai pe înțeles, a aflat că este acolo, și s-a dus, a intrat în casă și-a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus, a început să plângă, să-I spele picioarele cu lacrimi, să I le sărute, să I le șteargă cu părul capului, și gazda, Fariseul Simon, în sinea lui a zis, a gândit, Omul acesta, dacă ar fi prooroc, ar ști cine și ce fel de femeie este aceasta, ar ști că este o păcătoasă, prin urmare n-ar lăsa-o să se atingă de El. Și Domnul i-a cunoscut gândurile; și i-a zis, Simone, vreau să-ți spun ceva. Spune, Învățătorule. Un cămătar avea doi datornici. Unul îi era dator cu o sumă foarte mare, altul cu o sumă mai mică. Dar neavând cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Acum spune-mi tu, care dintre ei îl va iubi mai mult. Și-a zis, De bună seamă că cel căruia i-a iertat mai mult. Și Domnul a zis, Vezi? Am intrat la tine în casă, sărutare de bun venit nu mi-ai dat. Dar această femeie n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Apă să Mă spăl pe picioare nu Mi-ai dat, era obiceiul evreilor; dar ea n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, și să Mi le șteargă cu părul capului ei. De aceea îți spun, îi sunt iertate păcatele ei cele multe pentru că mult a iubit. Cui se iartă puțin, puțin iubește. Acum îmi vin în minte cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Ce vom face? Vom înmulți păcatul ca să prisosim harul? Nicidecum. Nu trebuie să păcătuim mult, ca să avem parte de iubirea lui Dumnezeu. Dar dacă se întâmplă să păcătuim foarte mult, iată, Bunul Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv, ne așteaptă, ne primește pe toți, nu leapădă pe nimeni. Abia așteaptă un asemenea moment, de pocăință, de întoarcere.

 Ar părea nepotrivită această Evanghelie cu viața Sfintei Parascheva. Ea nu a fost o femeie păcătoasă; ea din fragedă copilărie L-a cunoscut și L-a urmat pe Domnul. I-a slujit toată viața în sfințenie. Și-atunci ne-am putea gândi, ce legătură ar putea să fie între viața Sfintei Parascheva și această Evanghelie, cu femeia păcătoasă? Aparent nu este, dar, dacă privim lucrurile mai în profunzime să știți că este, o legătură foarte profundă. Oricât de mult ne-am apropia de Dumnezeu, oricât de mult ne-am strădui să-I păzim Poruncile, noi niciodată nu ne putem simți sfinți. Nu putem avea sentimentul că suntem sfinți. E un paradox. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât parcă vezi o prăpastie mai mare între tine și El. Și mulți oameni se descurajează. Se smintesc. În viața de mănăstire am întâlnit, nu de puține ori, persoane care au spus, Părinte, câtă vreme eram în lume, câtă vreme trăiam în lume, mă rugam mai mult, posteam mai mult, aveam o viață mult mai curată, mult mai adâncă; de când am venit la mănăstire nu mai sunt în stare să fac nimic. Mă văd neputincios, mă văd mizerabil; plin de gânduri rele. Și e smintitor ce se întâmplă, nu pricepem ce se întâmplă, dar vedeți, apropierea de Dumnezeu face lumină în sufletul nostru. Și această lumină vădește mizeria care este în noi. Câtă vreme ești mai departe de Dumnezeu, nu vezi așa de bine mizeria. Poți să ai senzația că ești om curat, că ești om sfânt, că le faci pe toate foarte bine. Dar, posibil să fie o amăgire. Într-o cameră întunecoasă, dacă intri, n-o să vezi praful și păianjenii. Dar dacă ai aprins lumina, le vezi, pe toate. Nu lumina este de vină că camera e murdară. Lumina vădește, mizeria.

 Așa, apropierea noastră de Dumnezeu, de lumina lui Dumnezeu, face să se vadă mai bine mizeria din noi. Și de aceea, avem senzația că suntem mult mai păcătoși. Și e o realitate, noi suntem profund păcătoși, pentru că păcatul nu este numai al meu. Noi suntem într-o strânsă legătură unii cu alții, toți oamenii suntem ca și un trup. Așa ne-a gândit Dumnezeu, ca un organism. De aceea Biserica se numește trupul lui Hristos, spune Sfântul Pavel, că voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte. Deci e o legătură între noi. Dumnezeu a zis să facem om, după chipul și asemănarea noastră, nu oameni. Om. Un singur om. Într-o mulțime de persoane. După icoana Preasfintei Treimi. Dumnezeu este Unul în Ființă și Întreit în Persoane. Cinstim un singur Dumnezeu. Așa l-a gândit și pe om; ca unul singur, într-o mulțime de persoane.

 Sigur această unitate s-a alterat foarte mult, s-a stricat, din pricina păcatului, și noi nu mai simțim. Am devenit foarte individualiști, egoiști. Nu mai preocupă legătura cu celălalt. Dar ea totuși este. Deci suntem foarte legați unii de alții, și păcatul meu nu este numai al meu, este și o moștenire pe care o primesc, de la părinți, de la strămoși. Tot ceea ce este rău, în noi, se transmite și în copiii noștri. Genetic, dacă vreți. Păcatul se transmite, mizeria se transmite. De aceea nu putem avea pretenții foarte mari, de la copiii noștri. Nu putem fi foarte exigenți. Pentru că dacă vedem anumite înclinații păcătoase la ei, din fragedă copilărie, să fim atenți, că de fapt, ale noastre păcate sunt. E mizeria din noi, care s-a transmis în ei; și nu ei sunt de vină. Ci noi suntem de vină, că n-am avut o viață curată atunci când ne-am căsătorit, atunci când am zămislit. N-am avut această grijă. Atunci vedeți cum păcatul se transmite, cu ușurință. Și-apoi o viață întreagă nu-ți ajunge să vindeci ce-ai primit din urmă. Desigur soluția nu este să-i învinovățim pe părinți, sau pe strămoși, trebuie să asumăm.

 Sfânta Parascheva cred că a făcut acest lucru. A avut o viață curată. Dar totuși a simțit și păcatul, cu siguranță. A simțit în ea tot ceea ce a primit moștenire de la înaintași, până la urmă păcatul întregului Adam, al tuturor oamenilor, din toate timpurile și din toate locurile. Cu cât te subțiezi mai mult din punct de vedere spiritual, cu atâta simți mai bine. Și ea a simțit. De aceea viața ei a fost o viață de pocăință. Chiar dacă nu a avut păcate personale, dar nu s-a simțit o femeie sfântă câtă vreme a fost în această lume. Cred că ea toată viața a plâns la picioarele lui Iisus, rugându-se pentru întreaga lume. Pentru toți oamenii, din toate timpurile și din toate locurile.

 Această imagine trebuie să ne inspire și pe noi. Noi nu putem să stăm în fața lui Dumnezeu drepți și sfinți, cum făcea fariseul din Evanghelie, Dumnezeule Îți mulțumesc, că nu sunt ca ceilalți oameni, postesc, dau zeciuială, avem această tendință. Observați, ne place să fim mândri în fața lui Dumnezeu; să nu ni se poată reproșa nimic. Dar e o minciună, e o amăgire. Lui Dumnezeu nu I-a plăcut atitudinea fariseului. I-a plăcut mult mai mult atitudinea vameșului, care stătea ascuns după o coloană. Își lovea pieptul și zicea, Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului. Aceasta este poziția creștinului, sau trebuie să fie mereu poziția creștinului. A celui care își vede păcatul, se căiește pentru el, dar nu deznădăjduiește. Are încredere în mila lui Dumnezeu; ce vă spuneam aseară.

 A nădăjdui nu înseamnă a-L obliga pe Dumnezeu, nu înseamnă a-I pretinde. Dar e acolo ceva în noi care simte că Dumnezeu, dacă vrea, poate. Poate să mă ierte, poate să mă miluiască. Mai mult, El ne-a încredințat de acest lucru; prin Jertfa Fiului Său, ne-a arătat cât de mult ne iubește pe toți. Înainte ca noi să ne mărturisim credința în El, El deja Și-a dat viața pentru noi. A luat asupra Lui păcatele tuturor oamenilor. Nu există păcat neiertat. Dar există păcat neasumat. Foarte mult păcat neasumat. Pentru că nu ne vine cu ușurință să ne recunoaștem păcatul. Ne vine greu. La spovedanie observ acest lucru, câtă greutate este în a spune că am făcut cutare sau cutare lucru. Ci bâjbâim, și folosim eufemisme, că nu zice omul, am furat; am luat ce nu-i al meu. Observați? Să spui drept, am furat. Sunt un hoț. Chiar dacă e rușinos și doare, dar trebuie spus lucrului pe nume. Cu cât este mai mare rușinea și durerea, cu atât va veni mai mult har în suflet. Nu ocoliți, nu ascundeți păcatul. Tot ce ascundeți, și vă rușinați, se va întoarce împotrivă. Va fi acolo un cancer, un vierme, care ne va distruge dinlăuntru și nu va lăsa harul lui Dumnezeu să pătrundă în inima noastră.

 Deci fără ascunzișuri. Să mărturisim, cu sinceritate, păcatele noastre, să le recunoaștem, să le asumăm. Da Doamne, uite ăsta sunt, dar nu Te scârbi de mine. Nu mă lepăda de la fața Ta. Nu-Ți întoarce fața de la mine ci de la păcatele mele. Șterge-le pe toate. Spală-le cu Scumpul Tău Sânge. Pentru aceasta ai venit, Bunule Doamne. De vei mântui pe cel drept, nu-i lucru mare; sau pe cel curat, nu-i nici o minune pentru că sunt vrednici de mila Ta. Dar, cum zice rugăciunea de seară, spre mine păcătosul să faci minuni cu mila Ta. Întru aceasta să-Ți arăți dragostea și bunăvoința, mântuindu-mă pe mine, cel mai spurcat, cel mai nevrednic dintre toți, Amin.

 Așa, stăruind în această pocăință și umilință, pe nesimțite, ne vom umple de harul lui Dumnezeu și ne vom schimba, dar fără să realizăm acest lucru. Noi nu vom putea să vedem schimbarea. Dar ea se produce. Legătura cu Dumnezeu trăită prin pocăință și umilință ne sfințește și ne umple de harul lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat în viața Sfintei Parascheva, așa s-a întâmplat în viețile tuturor sfinților, așa se poate să se întâmple și cu fiecare dintre noi. Este de dorit acest lucru.

 Fie ca sărbătoarea Sfintei Parascheva, pomenirea ei, să ne insufle duh de adevărată pocăință și umilință, și prin rugăciunile ei, cu ajutorul ei să facem și noi fapte vrednice de pocăință, Amin. Iertați-mă.

                                                                                      ***