Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Schimbarea la Față,   Mănăstirea Cheile Turzii

6 august 2019

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și  preacucernici părinți, onorate oficialități  și  iubiți credincioși,

    Iată fericiți suntem, că marele praznic al Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos ne găsește și pe noi pe un munte, nu foarte înalt dar totuși pe un munte, undeva mai aproape de cer, în stare de rugăciune, săvârșind împreună Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și sunt convins că aceeași lumină care a strălucit peste ucenici în Muntele Taborului strălucește și astăzi peste noi toți, și fiecare o vede și o simte la măsura lui, pe cât i se poate fiecăruia, și pe cât Domnul îngăduie și dezleagă fiecăruia să vadă.

    Minunea aceasta a Schimbării la Față s-a petrecut cu foarte puțin timp înainte de Pătimirile Domnului, Sfinții Părinți spun chiar că s-ar fi petrecut cu exactitate înainte cu patruzeci de zile înainte de Răstignirea Domnului. Și în mod normal această sărbătoare ar fi trebuit să cadă la începutul Postului Mare. Și s-a considerat că este oarecum nepotrivit, și atunci ea s-a pus în legătură cu praznicul Sfintei Cruci. Dacă vă veți uita în calendar, veți vedea că de astăzi și până la Înălțarea Sfintei Cruci sunt patruzeci de zile. Iar praznicul Înălțării Sfintei Cruci este în strânsă legătură cu Vinerea Mare. Știm că atunci este zi de post în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla.

    Motivul pentru care Mântuitorul i-a luat pe cei trei ucenici, Petru, Iacob și Ioan și i-a urcat pe Muntele Taborului, săvârșind înaintea lor această minune, sau mai degrabă motivele, pentru că aș vedea cel puțin două. Mai întâi, Mântuitorul a dorit să spulbere, din mintea, din conștiința ucenicilor, că El ar putea să fie reîncarnarea unui profet din Vechiul Testament, a lui Moise sau a lui Ilie, pentru că, dacă vă amintiți, la un moment dat Mântuitorul Îi întreabă pe ucenici: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Și ei răspund: unii zic că ești Moise, alții că ești Ilie, sau oarecare dintre prooroci. Dar voi, voi cine ziceți că sunt? Și-atunci Petru a dat răspunsul cel bun insuflat fiind de Tatăl: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Dar, posibil că această credință nu era încă foarte temeinică, și de aceea Mântuitorul a dorit să-i întărească în convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu. Și pentru aceasta a dat mărturie Însuși Tatăl. Cei trei, nu doar că L-au văzut pe Mântuitorul în Lumina Dumnezeiască, ci au auzit și glasul Tatălui, Care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Deci nu este un prooroc oarecare. Și de față au fost și Moise și Ilie. Moise reprezentantul Legii, și Ilie, reprezentantul tuturor proorocilor. Se vede că toți au povățuit poporul spre venirea Mântuitorului Iisus Hristos. Legea, așa cum spune Apostolul Pavel, a fost o călăuză către Mântuitorul Iisus Hristos. Și toți profeții Vechiului Testament L-au profețit. Iar acolo, pe Muntele Taborului, ei vorbeau împreună cu Mântuitorul despre cele ce aveau să I se întâmple peste puține zile.

    Și cred că Mântuitorul Iisus Hristos dorește să ne întărească și pe noi în această credință, în această convingere, că El este Fiul lui Dumnezeu. Și-n zilele noastre sunt foarte mulți dintre cei care vin la biserică, posibil și dintre cei care sunteți aici de față, care cred că Iisus este un prooroc oarecare, asemenea lui Mahomed, asemenea lui Buda, un mare iluminat, alții spun că Iisus ar fi avut o legătură de prietenie, și chiar o legătură amoroasă cu Maria Magdalena, cu care ar fi avut chiar și copii, alții spun că Iisus ar fi avut o relație homosexuală cu ucenicul Său Ioan, deci iată, păreri de felul acesta despre Mântuitorul Iisus Hristos le au mulți dintre cei care sunt botezați, și care vin la biserică, și la Sfânta Liturghie; dar sunt înșelări. Iarăși vin foarte mulți, în aceste vremuri, care se numesc Martori ai lui Iehova, și vă propovăduiesc o învățătură greșită. Ei spun că Iisus de fapt este o creatură a lui Dumnezeu. El de fapt nu S-a întrupat când S-a făcut om, ci S-a transformat. Deci acest fiu creat a lui Dumnezeu s-a transformat în om, iar după aceea, după Răstignire, El nu mai este ca om, nu mai există, El a redevenit fiul lui Dumnezeu, dar un fiu creat, nu deoființă cu Tatăl. Și mulți cad în această capcană, este de fapt învățătura lui Arie, pe care au condamnat-o Sfinții Părinți la Sinodul I Ecumenic. Să nu vă lăsați amăgiți, să nu vă lăsați înșelați. Iată mărturia lui Dumnezeu Tatăl despre Fiul Său Iisus: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit. Această mărturie a dat-o și la Botez. Și Iisus mărturisește despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu: Eu și Tatăl Una suntem. Apostolul Filip L-a rugat la un moment dat pe Mântuitorul: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne va fi de ajuns. Și Domnul zice: Filipe, de atâta vreme suntem împreună, și n-ai cunoscut, n-ai înțeles că Eu și Tatăl Una suntem, Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? În altă parte zice că El, Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis în această lume ca toți să-L cinstească pe Fiul precum Îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, cine nu crede că Iisus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu crede nici în dumnezeirea Tatălui. E foarte importantă această convingere, această credință, că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu. Aceasta este temelia Bisericii. Acesta este izvorul vieții noastre. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. În lumina acestui praznic, primiți această credință și această convingere și nu vă lăsați de ea. Dacă este nevoie chiar cu prețul vieții.

    Al doilea motiv pentru care Mântuitorul S-a schimbat la față pe Muntele Taborului i-a avut în vedere tot pe ucenici. Domnul le știa slăbiciunea, și puținătatea credinței. Știa că atunci când Îl vor vedea răstignit se vor clătina în credință, ceea ce s-a și întâmplat, cu toată mărturia pe care o primeau. Dar, Domnul a încercat, a făcut aceasta pentru ei. Foarte frumos spune aceasta Condacul praznicului, că Domnul S-a schimbat la față înaintea ucenicilor, ca atunci când Îl vor vedea răstignit să nu se clatine, ci să-și aducă aminte că El este cu adevărat Raza Tatălui. Deci dorea Mântuitorul aceasta: să le întipărească credința că El este Fiul lui Dumnezeu și când Îl vor vedea răstignit să nu se clatine, să înțeleagă că El nu moare ca un neputincios. Ci moare ca Unul Care are stăpânire peste moarte, și peste viață.

    Și pe noi dorește Domnul să ne întărească, iarăși, în credința aceasta. Pentru că Îl vedem și noi pe Mântuitorul răstignit și în zilele noastre, și prigonit și batjocorit, și mulți se clatină în credință. Și spun, asemenea lui Luca și Cleopa în drum spre Emaus: uite, noi ne-am pus încrederea în El, dar deja de trei zile este mort și totul s-a spulberat… Și-n zilele noastre, foarte mulți, când văd că Hristos este lepădat, este prigonit, este batjocorit, că Biserica este lepădată și batjocorită, se clatină în credință și spun, Biserica nu înseamnă nimic. Este o înșelare, este o amăgire. Am crezut că Biserica ar putea să însemneze ceva pentru noi, dar uite că nici Biserica nu poate să facă nimic. Este o mare ispită a acestor vremuri. Spunea cineva, un Părinte îmbunătățit, că în istoria Bisericii lucrurile se vor întâmpla la fel ca și în viața Mântuitorului cât a fost El pe pământ. Adică se vor putea sesiza trei mari perioade: perioada martirică, perioada filocalică și perioada eshatologică. Adică la început, Mântuitorul când S-a născut, a fost prigonit, a fost prigoana lui Irod. La fel a fost și în viața Bisericii, la început mare prigoană. Toți Apostolii au murit de moarte martirică. Și apoi un șir foarte lung de martiri, până când a venit Sfântul Constantin și a redat libertate credinței. Apoi, în viața Mântuitorului a urmat perioada filocalică, adică propovăduirea, minunile, tot ce a fost frumos în viața Lui. Și-n viața Bisericii a urmat perioada filocalică, teologia, arta, tot ce a fost mai bun și mai frumos în viața Bisericii. Și-apoi, Mântuitorul a fost prins, și judecat pe nedrept, și condamnat la moarte. Și-n viața Bisericii, s-ar putea să observăm același lucru: în sfârșit de istorie Biserica va fi răstignită și prigonită, și va da această senzație a unui eșec total. Cum au simțit Luca și Cleopa, și probabil toți ucenicii. Dar, e doar aparența unui eșec. Hristos a biruit lumea. Hristos a Înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le. Și El Același este, ieri, astăzi și în veac. Să nu ne clătinăm în credință, orice s-ar întâmpla, orice am vedea în viața Bisericii, orice ar face episcopii, sau preoții, sau călugării, noi să privim țintă spre Hristos. Iuda L-a trădat, și L-a vândut pe Hristos, Apostolii s-au lepădat, Petru s-a lepădat cu jurământ, că nu-L cunoaște pe Hristos. Dar aceasta nu înseamnă că Hristos nu rămâne Viața și Temelia Bisericii, până la sfârșitul veacului.

    Așa că nu vă clătinați în credință, orice ați vedea și orice ați auzi. Credeți că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Și cum zicem la rugăciunea de la Împărtășanie: El este viața noastră, este răsuflarea noastră, este bucuria  noastră, dacă nu-L avem pe El, nu avem nimic. Putem să avem toată lumea la picioarele noastre, că nu înseamnă nimic, venim de nicăieri și ne ducem nicăieri, sfârșitul nostru va fi în întunericul cel mai din afară.

    Iubiții mei, mă gândesc că tot în lumina acestui praznic, ar trebui să ne descoperim și noi propria noastră identitate. Hristos S-a mărturisit a fi Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Dar noi, suntem chipul Lui, am fost zidiți după chipul Lui. Dacă Hristos este Fiul Unic al Tatălui, fiecare om, fiecare persoană este unică, și irepetabilă. Reîncarnarea este o mare erezie. Cine crede în reîncarnare se înșeală foarte mult. Nu. Nu există reîncarnare. Există identitate unică cu valoare veșnică. Fiecare om este chipul lui Hristos. Dacă credem în reîncarnare, nu mai putem să credem în jertfa lui Hristos.

    Și iarăși, tot în lumina acestui praznic, iubiții mei, când noi înșine suntem răstigniți, și prigoniți, din pricina păcatelor noastre, sau din pricina nedreptăților care sunt în această lume, să nu ne clătinăm. Să ne aducem aminte că și noi suntem raze ale Tatălui. Și noi suntem lumină din Lumina lui Hristos. Amintiți-vă de acel moment intens din noaptea Învierii, când toți ne aprindem lumânarea din lumânarea preotului, sau a episcopului, care-L reprezintă pe Hristos, Lumina lumii. Și toți ne aprindem lumânarea, și poate unii de la alții; și prin aceasta arătăm că fiecare este lumină din Lumina lui Hristos. Să nu uităm acest lucru: chiar dacă suntem în suferință, chiar dacă suntem în boală, chiar dacă suntem prigoniți pe nedrept, tot fiii lui Dumnezeu rămânem. Chiar dacă nu primim nici un răspuns la rugăciunile noastre și la strigătele noastre, cum nici Hristos pe Cruce n-a primit nici un răspuns. A strigat cu disperare, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Dar n-a primit nici un răspuns. Cu toate acestea El se abandonează în mâinile Tatălui, zice: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu.

    Așa și noi: orice s-ar întâmpla, oricât ar fi de greu, oricât ar fi de tăcut Dumnezeu la rugăciunile noastre, să nu ne lepădăm de El. Tot în mâinile Lui să ne abandonăm sufletul și viața. Doamne, Tu știi toate. De la Tine vin, și la Tine mă duc. Ale Tale, dintru ale Tale. Ție Ți Se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea, și-n vecii vecilor, Amin.

***