Preasfințitul Teofil   

Cuvânt la Sfântul Maslu – Rușinea Tămăduitoare a Spovedaniei

22 noiembrie 2019   

 În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte protopop, preacucernici părinți, iubiţi credincioşi,

    Am dori să Îi mulțumim împreună lui Dumnezeu în acest moment, pentru că ne-a dat prilejul să slujim împreună în această seară Taina Sfântului Maslu, și să cerem împreună iertarea păcatelor noastre, să ne bucurăm împreună de milostivirea lui Dumnezeu. Se vede că toți suntem într-o măsură mai mică sau mai mare atinși de păcat, nimeni nu este fără de prihană în această lume, în această viață. Și noi preoții, și dumneavoastră credincioșii toți greșim, și avem nevoie de iertare. Și Dumnezeu abia așteaptă asemenea momente, în care noi să ne recunoaștem păcatele, și să ne cerem iertare din toată inima. Și El ne oferă cu bucurie iertarea; și cum ne spune Mântuitorul în Sfânta Scriptură, este mare bucurie în cer pentru orice păcătos care se mântuiește.

    Desigur, această pocăință publică să zicem așa, pe care am făcut-o acum în această seară, nu înlocuiește pocăința individuală a fiecăruia; nu înlocuiește Taina Spovedaniei. Avem nevoie și de Taina Spovedaniei, și noi preoții, și dumnevoastră credincioșii. Și noi preoții, să știți că la rândul nostru ne spovedim, și noi, avem duhovnici cu care ne întâlnim, mai des sau mai rar, depinde de condițiile pe care le avem, aș zice că pentru noi preoții este mai greu, pentru că duhovnicii s-ar putea să ne fie la mai mare distanță și să ne întâlnim mai rar, și mai anevoie cu ei. În schimb dumneavoastră credincioșii întotdeauna îl aveți la îndemână pe părintele duhovnic, pe preotul paroh. El, în mod normal, ar trebui să fie duhovnicul întregii comunități; sigur că nici aceasta nu întotdeauna se împlinește, pentru că sunt mulți credincioși care au duhovnic pe altcineva decât preotul paroh, dar oricum mereu aveți la îndemână pe cineva; aveți un preot căruia să vă puteți spovedi, căruia să vă puteți mărturisi păcatele.

    Acuma eu știu că lucrul acesta nu cu ușurință se întâmplă în viața multora dintre frățiile voastre. Este aici o meșteșugire diavolească. Pe care aș vrea să o pun în lumină. Poate că unii o știți; dar nu cred că este greșit dacă o repetăm. Înainte de a păcătui, diavolul ne minimalizează păcatul, și ne sugerează, nu este mare lucru, lasă că și alții au făcut, sau nu sunt singurul care păcătuiește în felul acesta, lasă că Dumnezeu este bun și mă iartă, deci vine cu asemenea șoapte în urechile inimii noastre; așa încât noi să putem să păcătuim. Și o facem. Din nefericire dăm crezare acestor șoapte diavolești, și păcătuim. Dar după aceea, după ce păcătuim, diavolul vine cu alte șoapte. Și încearcă să ne strecoare deznădejdea, frica, rușinea. Și ne spune: ce ai făcut tu, n-a mai făcut nimeni. Ești prea păcătos ca Dumnezeu să te mai poată ierta. Sau îmi este rușine să-mi mărturisesc păcatele la preot. Sau alții spun, păi și preotul este om ca și mine, cum să mă duc eu să-i spun lui păcatele mele, I le spun direct lui Dumnezeu, nu mai am nevoie să mă spovedesc; deci vedeți, diavolul vine după aceea cu alte lovituri, și iarăși dăm crezare. Și sunt foarte mulți oameni care trăiesc timp îndelungat cu păcate grele pe suflet; cu păcate care se tot adună, și-n felul acesta ni se împietrește inima, ni se întunecă mintea, și nu mai putem să simțim dragostea lui Dumnezeu, nu mai putem să vedem pe Dumnezeu nicăieri, nici în biserică, nici în afara bisericii, totul este pustiu, și rece. Dar noi să nu dăm crezare acestor șoapte diavolești.

    Ați auzit pe parcursul slujbei Sfântului Maslu că Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv. El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, și să fie viu. Abia așteaptă momentul în care noi ne cerem iertare. Nu pentru că El n-ar ști că noi am greșit, și aici este un lucru pe care ar trebui să-l sesizăm: când Adam a păcătuit în rai, Dumnezeu a știut ce s-a întâmplat. Dar aștepta din gura lui Adam un cuvânt de pocăință. Ar fi vrut să audă din gura lui, am greșit, Te rog să mă ierți. Și El a văzut că Adam s-a ascuns, că îi este rușine să dea față cu Dumnezeu. Așa cum și nouă ne este rușine să dăm față cu Dumnezeu și cu preotul atunci când păcătuim. Și-atunci Dumnezeu a ieșit în căutarea lui. Observați delicatețea lui Dumnezeu, cu fiecare suflet până la urmă. Și cu Adam; zice, Adame, unde ești? Bine-nțeles că știa unde este, și ce s-a întâmplat. Păi, zice, m-am ascuns că sunt gol și-mi este rușine. Dar de unde știi că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci? Și-n acel moment ar fi trebuit să zică: Ba da Doamne; am mâncat. Te rog să mă ierți. Și Dumnezeu l-ar fi iertat. Așa, acel moment îl aștepta Dumnezeu: Te rog să mă ierți, și Dumnezeu l-ar fi iertat. Dar el nu și-a recunoscut greșeala. L-a învinovățit pe Dumnezeu. A zis: Femeia pe care mi-ai dat-o mi-a dat să mănânc. Și Dumnezeu a încercat și prin femeie dar nici prin femeie n-a reușit, ea a dat vina pe șarpe, și-n cele din urmă Dumnezeu a rămas vinovat în toată povestea, și Dumnezeu S-a văzut nevoit să-l lase pe om în îndărătnicia lui, până când vine un moment iată când noi recunoaștem că nu Dumnezeu este de vină, ci că noi suntem de vină. Este nevoie să recunoaștem că am greșit; să o spunem cu buzele. Chiar dacă Dumnezeu știe, dar noi nu ne vindecăm, decât în clipa în care suportăm această rușine de a recunoaște că am greșit.

    Cred că este motivul pentru care Mântuitorul Iisus Hristos a rânduit spovedania, în fața unui preot. Pentru a suporta această rușine, pentru că vedeți, atunci când păcătuim nu ne este rușine de Dumnezeu, ci de oameni ne este rușine, de oameni simțim nevoia să ne ascundem. N-am vrea să ne știe cutare, n-am vrea să ne vadă cutare, de Dumnezeu nu ne prea pasă dacă ne vede și ne știe. Și la fel este și când trebuie să recunoaștem și să mărturisim. Dacă i-o spunem direct lui Dumnezeu, este un pic mai ușor decât atunci când trebuie să i-o spunem și prin intermediul unui preot. Deci rușinea este mai mare atunci când ne spovedim și în fața preotului, dar această rușine este o rușine tămăduitoare, o rușine binefăcătoare. Pe cât este de mare rușinea pe care o suportăm atunci când ne spovedim și ne recunoaștem păcatele, pe atât de mare este harul lui Dumnezeu tămăduitor și vindecator. Așa că nu vă lăsați amăgiți. Cu toată rușinea, mergeți la spovedanie și mărturisiți-vă păcatele. Nu așteptați o viață întreagă. Nu putem fi siguri că vom ajunge bătrânețile și atunci Dumnezeu ne va da șansa pocăinței. Pentru unii se întâmplă și așa, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Dar am văzut și cazuri de oameni care au murit înainte de a-și face pocăința. N-au avut șansa de a-și mărturisi păcatele așa cum a făcut-o tâlharul, unul din cei doi tâlhari de pe Golgota, care în ultima clipă a vieții a avut șansa de a se mărturisi, de a-și recunoaște păcatele, de a-și mărturisi dorința de a fi cu Hristos. L-a rugat, Pomenește-mă Doamne când vei veni în Împărăția Ta, adică aș vrea să fiu și eu acolo unde ești Tu. Și Domnul i-a zis, nu atunci, ci deja astăzi vei fi cu Mine în rai. Observați? În clipa în care ne mărturisim păcatele, și ne mărturisim dorința de a fi cu Hristos, pentru noi începe raiul. Deja suntem în rai. Chiar dacă nu-l simțim și nu-l trăim în chip desăvârșit, dar deja în inima noastră este bucurie, și lumină, și pace, ne bucurăm de milostivirea lui Dumnezeu.

    Este acum Postul Nașterii Domnului, a început de câteva zile. Folosiți-vă de acest timp de pocăință. Să nu-l trăiți doar ca pe o obligație religioasă, de care trebuie să ne achităm, ci iată folosiți-vă ca de un timp binecuvântat, ca de un privilegiu pe care Dumnezeu ni-l face, ca să ne pocăim, ca să ne mărturisim păcatele, să ne cerem iertare, și să ne vindecăm mintea și inima, să ne pregătim să fim și noi casă a lui Dumnezeu, așa cum am văzut-o pe Maica Domnului ieri, la Praznicul Intrării în Biserică. Ea a devenit o casă vie a lui Dumnezeu. La Crăciun, noi știm că Mântuitorul S-a născut în ieslea din Betleem. Dar El Își dorește să Se nască în ieslea inimii noastre. De aceea noi trebuie să pregătim mereu casa sufletului nostru. Să o măturăm, să o înnoim. Pentru ca Domnul să Se poată naște acolo, să Se poată odihni înlăuntrul nostru, și lucrul acesta nu se întâmplă doar la Crăciun. Ci se întâmplă ori de câte ori venim la Sfânta Liturghie și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, ori de câte ori ne rugăm stăruitor, ne rugăm din toată inima către El, El deja vine și pătrunde în casa sufletului nostru. Și pentru aceasta trebuie să-I fim mereu mulțumitori, și recunoscători. Amin. Iertați-mă.

 ***