Preasfințitul Teofil

Rugăciune, gând, cuvânt

Cuvânt la Sfântul Maslu

3 octombrie 2021 

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiți părinți, iubiți credincioși,

 (…) dar, nu reușim să fim serioși și cumva să luăm în serios cuvântul lui Dumnezeu; cred că lucrul acesta ne lipsește. Acordăm atenție la foarte mulți învățători și filosofi; și chiar oameni religioși, lideri religioși, luăm în seamă, căutăm, citim pe internet, mergem la astrologi, la ghicitori, căutăm în zodiacul în fiecare zi să vedem ce ne spune și luăm foarte în serios, măcar că este amăgire și minciună, dar când este vorba de cuvântul lui Dumnezeu, și de adevărul lui Dumnezeu, care vine de sus, punem la îndoială sau, chiar dacă ne impresionează așa, la prima auzire, vai ce frumos, dar după aceea foarte repede uităm și nu punem în practică ceea ce auzim.

 Deci cred că aici este cheia. Să luăm în serios cuvântul lui Dumnezeu. Să nu-l tratăm cu ușurință. Să nu luăm în glumă ceea ce ne spune Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos n-a glumit niciodată. Nicăieri nu ni se spune în Sfânta Evanghelie că El ar fi glumit, sau că ar fi râs. Și n-ai cum să râzi, în situația în care se află omul după izgonirea lui Adam din rai, văzând câtă suferință și câtă durere este în firea omenească, dacă reușim să vedem lucrul acesta, să conștientizăm căderea noastră, nu mai este loc de glume și de râs. Pentru că este foarte serios. Căderea omului este o realitate profund dureroasă. Dar trebuie să conștientizăm aceasta. Și, dacă Mântuitorul Iisus Hristos a venit în această lume ca să ne mântuiască, ca să ne tămăduiască, iată o face, dar cu împreună-lucrarea noastră, cu acordul nostru. El nu face nimic împotriva voinței noastre. El ne întinde mâna. Dar dacă noi ne tragem mâna, nu ne mai poate ajuta. Deci atunci când Domnul ne întinde mâna, ca să ne ridice, trebuie și noi la rândul nostru să-I întindem mâna. Adică să-I arătăm că ne dori să fim ridicați. Și-atunci într-adevăr, se poate lucra mântuirea noastră, vindecarea noastră lăuntrică.

 Iarăși un lucru la care trebuie să fim foarte atenți. Noi trăim foarte mult în exterior. Noi nu ne simțim inima. Nu ne căutăm inima. Nu ne preocupă să vedem ce este în inimă. Acolo de fapt ar trebui să-L găsim pe Dumnezeu. Dar acolo poate să fie și foarte multă mizerie. Cum zice Mântuitorul: Din inimă ies gândurile rele, cuvintele rele. Tot păcatul pornește din inimă. Iar noi nu suntem atenți la inimă. Trăim foarte mult în exterior. Chiar și atunci când ne rugăm, rugăciunea noastră nu este o rugăciune a inimii. Ci este mai mult o rugăciune exterioară. O rugăciune poate rațională, dar cumva atenția noastră este undeva în afară. Cumva Îl căutăm pe Dumnezeu în afară. Când de fapt El este înlăuntrul nostru. În inima noastră. Noi L-am primit din momentul botezului pe Hristos în inima noastră, Îl primim mereu ori de câte ori ne împărtășim. Dar, observați aici o situație. Înainte de a ne împărtăși suntem foarte atenți. Foarte grijulii. Să ținem post, să ne rugăm, să ne spovedim. După ce ne-am împărtășit, atenția noastră s-a pierdut. Adică, e ca și cum aștepți un musafir, dorești să-ți vină în casă, te stresezi, te pregătești, faci curat. Îți dorești ca el să vină și el vine, și după ce-a venit tu-l lași undeva într-un colț, și-ți vezi de ale tale; ca și cum n-ar fi în casa ta. Așa se întâmplă și atunci când ne împărtășim, de cele mai multe ori. Ne dorim, ne pregătim, dar după ce ne-am împărtășit, uităm că Hristos a pătruns în inima noastră; nu mai vorbim cu El. Nu-I acordăm atenție. Și de aceea se pierde pacea. De aceea foarte ușor revenim la cele lumești. Pentru că atenția noastră nu este îndreptată spre El, în primul rând. Nu vorbim cu El. Nu ne preocupă foarte mult relația cu El. Dacă ar fi așa, ar fi atâta bucurie, atâta mângâiere în sufletul nostru. Dacă n-am uita de El, dacă nu L-am neglija.

 Foarte atenți trebuie să fim iarăși la gânduri. Nu avem obișnuința aceasta de a lupta cu gândurile. Vedeți, că în mintea omului mereu se macină ceva. Și-acolo ar trebui să fie mereu gânduri bune, gânduri frumoase, gânduri de rugăciune. Legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să fie neîntreruptă. Ori, în mintea noastră vedeți este mereu altceva. Și mai ales atuncea când am vrea să ne rugăm, observați cum vin atunci grijile, atunci vrem să le rezolvăm pe toate, când venim la biserică, de multe ori stăm la slujbă dar, cu mintea rezolvăm altceva. Aici trebuie să avem iarăși mare grijă; să nu lăsăm mintea să zburde aiurea. Să ne obișnuim cu rugăciunea neîncetată. De cum am deschis ochii, de cum ne-am trezit: Slavă Ție Dumnezeul nostru, slavă Ție. Ne-am spus rugăciunea de dimineață, cât putem să spunem, cât timp avem, sau cât timp ne acordăm. Și-apoi, neîntrerupt; mergând pe drum, la volan, chiar și la muncă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Pot fi și variante mai scurte; sau pur și simplu, Doamne miluiește, Doamne miluiește. Dar cumva spus cu înțelegere, cu însuflețire. Deci mintea noastră să macine mereu rugăciunea lui Iisus. Și-atunci când vin gândurile rele, dacă ele vor găsi în minte Numele lui Iisus, aceste gânduri se vor risipi. Așa cum un val se risipește, se sparge, când se lovește de o stâncă. La fel și gândurile: dacă ele vin și găsesc în minte Numele lui Iisus, rugăciunea, atunci ele se risipesc, dispar. Și-aceasta este arma cu care trebuie să și luptăm atunci când avem o anumită presiune a gândurilor. Se-ntâmplă. Transformați toate grijile, toate problemele, transformați-le în rugăciune; nu vorbiți singur, nu vă frământați singuri. Ce să fac, vai de mine, vai de mine. Doamne, ce să fac. Doamne nu știu ce să fac. Doamne ajută-mă, Doamne luminează-mă. Doamne învață-mă să fac voia Ta. Mereu cu Doamne să rezolvăm toate problemele. Deci foarte mare grijă la gânduri.

 Și bine-nțeles că aceeași grijă trebuie să o avem și la cuvânt. Să nu vorbim în deșert, să nu vorbim în zadar. În lumea în care trăim, în care se trăiește foarte mult în exterior, se vorbește foarte mult de comunicare. Oamenii simt nevoia să comunice. Dar știți de ce? Pentru că nu se roagă. Pentru că nu au legătura cu Dumnezeu în inimă. Dacă ar avea legătura cu Dumnezeu în inimă, n-ar simți nevoia de pălăvrăgeală. Și de așa numita comunicare. Pentru că ce înseamnă comunicare? Comunicare înseamnă să vorbești mult aceeași problemă, să o întorci pe toate părțile, să judeci, să critici, să ironizezi, aceasta este comunicarea. Dar care de fapt împovărează sufletul. Și-atunci, noi trebuie să fim foarte atenți la ceea ce vorbim. Cuvântul este o energie, care lovește, nu știi unde lovește. Dacă este un cuvânt bun, poate să învieze morți. Dar dacă este un cuvânt rău, poate să omoare pe cineva. Să rănească foarte tare. Știți cum se zice, mai bine mi-ar fi dat o palmă, decât să-mi spună un oarecare cuvânt greu. Deci cuvântul este o energie, o energie binefăcătoare, sau o energie distrugătoare. Depinde ce încărcătură are, de unde este. Deci foarte atenți să fim și la cuvânt. Să nu ne grăbim să dăm replici. Să nu ne grăbim să dăm răspunsuri. Cumva, când suntem provocați la o discuție, sau suntem întrebați și e o problemă mai delicată sau ceva, căutarea să fie în inimă cu Doamne, Doamne ce să zic, învață-mă, luminează-mă, dăruiește-mi gând bun, cuvânt bun. Ttrebuie să mă întâlnesc cu cineva, trebuie să rezolv o problemă importantă, rugăciune, Doamne luminează-ne, dăruiește-mi și mie, și celui cu care urmează să mă întâlnesc, gând bun, cuvânt bun. M-am certat cu cineva, sau a pătruns cumva prăpastia, s-a adâncit o prăpastie între mine și cineva, nu știu cum să o depășesc. Doamne, ajută-mă, să iert, dă-i și celuilalt puterea să mă ierte, dă-i să înțeleagă că de fapt eu nu am nimic împotriva lui. Deci, toate problemele se rezolvă cu Doamne, cu rugăciunea; nu singuri. Și-atunci și cuvântul va fi întotdeauna un cuvânt bun. Dacă noi suntem obișnuiți să ne rugăm și să căutăm mereu, de la Dumnezeu, cu rugăciune, atunci, mereu din inima noastră vor izvorî cuvinte bune, cuvinte binefăcătoare, cuvinte mângâietoare. Iar în rest, este preferabilă tăcerea.

 Zic Sfinții Părinți, tăcerea e de aur. A grăi despre Dumnezeu, bunăoară ce fac eu acum, este de argint. Deci ceva mai slab. Iar restul, zice, e osândă. Auziți? Tăcerea e de aur. Zic Părinții iarăși, ori de câte ori am tăcut, nu m-am căit. Dar când am grăit, întotdeauna m-am căit. Pentru că mai mult ca sigur greșesc; dacă vorbesc mult și fără rost. Deci să prețuim tăcerea, să prețuim rugăciunea, să fim atenți la gânduri, să fim atenți la cuvinte, și-atunci bine-nțeles că și faptele noastre vor fi în același duh, și, pacea lui Dumnezeu pe care o simțim uneori, se va statornici în inima voatră; în inima noastră, pentru că e vorba și de mine.

 Acum la strană, cred că ultimul Apostol, s-au pus acolo niște accente, cel care a citit mi s-a părut că a accentuat un mesaj foarte puternic de la Sfântul Apostol Pavel; zice acolo, Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Pentru toate mulțumiți. Dacă din tot ce am spus eu acuma rămâneți doar cu aceasta, este suficient. Vă mulțumesc, și vă rog să mă iertați. Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni, să vă binecuvinteze și să ne ajute tuturor.

***