Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfântul Maslu – Duminica vindecării orbului din Ierihon

2 decembrie 2018

Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Vă mărturisesc că sunt tare bucuros să vă văd în număr atât de mare în această seară la slujba Sfântului Maslu, iată şi preoţi, credincioşi, şi sunt convins că şi pentru Mântuitorul Iisus Hristos este o bucurie foarte mare să ne vadă laolaltă adunaţi în rugăciune şi mai ales căindu-ne pentru păcatele noastre. Mântuitorul ne-a învăţat acest lucru în Sfânta Evanghelie, că este mare bucurie în cer pentru orice păcătos care se pocăieşte. Și noi, la slujba Sfântului Maslu în mod deosebit ne căim, ne plângem păcatele, şi ne rugăm Domnului  să ne dăruiască deopotrivă sănătate trupească şi sufletească. Suntem conştienţi că boala este urmare a păcatelor noastre. Dar sunt şi situaţii care de multe ori ne nedumeresc, nu putem înţelege de ce îngăduie Dumnezeu în viaţa noasrtă suferinţe grele, greu de suportat, ni se pare că nu am păcătuit atât de mult, atât de greu, încât să fim vrednici de asemenea încercări, de asemenea suferinţe. Şi totuşi, nu este nimic întâmplător. Mântuitorul iarăşi ne spune în Sfânta Evanghelie că nici măcar un fir de păr nu creşte şi nu cade fără ştirea lui Dumnezeu, cu atât mai mult  o boală, sau o suferinţă sau o încercare grea. Sfântul Apostol Pavel, dacă aţi fost cu luare-aminte, în cel de-al cincilea Apostol care s-a citit, din Epistola către Corinteni, ni se spune în Epistolă, povestea de un necaz foarte mare, o încercare foarte mare, o încercare peste măsură, peste puterea lor încercaţi, îngreuiaţi, dar ce cugeta Apostolul în timpul acelei încercări? Zice: a îngăduit Dumnezeu toate acestea ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu Cel Ce înviază pe cei morţi. Auziţi ce cugetare avea Apostolul Pavel în timpul încercărilor celor grele? Dumnezeu a îngăduit toate acestea ca să nu-şi  pună încrederea în ei: erau mai mulţi de fapt slujitori ai Evangheliei, ai Cuvântului lui Dumnezeu, ci să-şi pună toată încrederea în Dumnezeu Cel Ce înviază pe cei morţi.

    Încrederea în sine este într-adevăr o problemă foarte gravă pentru noi. De aici a început toată nenorocirea neamului omenesc: izgonirea lui Adam din Rai s-a petrecut din pricina încrederii în sine. Vă amintiţi cum Dumnezeu l-a povăţuit pe Adam şi i-a spus că poate să mănânce din toţi pomii Raiului, doar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânce, pentru că în ziua în care va mânca va muri. Şi, într-o zi a venit diavolul şi l-a ispitit, a ispitit-o pe Eva mai întâi şi apoi şi pe Adam şi amândoi au mâncat în cele din urmă din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Diavolul a încercat să strecoare îndoiala în inima lui Adam şi în inima Evei, zicându-le: nu veţi muri dacă veţi mânca, ci mai degrabă veţi fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul. Deci iată a fost şi acolo un moment de încercare. Dumnezeu i-a spus: nu mânca, pentru că , dacă vei mânca vei muri, diavolul i-a spus: nu te teme, pentru că dacă vei mânca vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi ce-ar fi trebuit să facă Adam în acel moment, să întrebe: Doamne, ce să fac? Tu mi-ai spus să nu mănânc, iar diavolul mi-a spus să mănânc. Ce trebuie să face eu acum? Şi cu siguranţă că Dumnezeu i-ar fi răspuns ce trebuie să facă, sau mai degrabă i-ar fi reamintit ce i-a spus mai înainte.

    Dar n-a întrebat ci s-a încrezut în sine. S-a încrezut în propriul său raţionament, şi mai ales s-a încrezut în şoapta diavolului. Şi de acolo a început toată nenorocirea, pentru că omul nu a devenit ca Dumnezeu, ci s-a simţit gol, ruşinat, a simţit nevoia să se ascundă de Dumnezeu, şi toate celelalte. Cu toate acestea Dumnezeu iese în căutarea lui Adam ştiind ce s-a întâmplat, dar totuşi cu delicateţe iese şi zice: Adame, unde eşti? Că Adam deja era ascuns, a simţit  prezenţa lui Dumnezeu în grădina Edenului, şi zice Adam: M-am ascuns, pentru că sunt gol şi mi-e ruşine. Dar cine ţi-a spus că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci, observaţi delicateţea cu care Dumnezeu îi face spovedania lui Adam. Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci? Adam ar fi trebuit să zică: ba da, Doamne, am mâncat, te rog să mă ierţi. Dar nu face aceasta, ci se dezvinovăţeşte: dă vina pe Eva, Eva pe şarpe, şi-n cele din urmă iese vinovat Dumnezeu din toată povestea aceasta.

    Deci iată, încrederea în sine unde a dus. La despărţirea de Dumnezeu. Şi la toată suferinţa omului din momentul acela şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Toată suferinţa noastră se datorează încrederii în sine, faptul că omul şi-a luat viaţa pe cont propriu, că nu mai simte nevoia să-şi trăiască viaţa în legătură cu Dumnezeu, că nu recunoaşte că el vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Omul trăieşte ca şi cum ar exista prin sine însuşi, ca şi cum el singur şi-ar putea determina viaţa şi fericirea şi aceasta este o mare înşelare. Omul nu există prin sine însuşi, nici pentru sine. Observaţi că noi nu suntem făcuţi să ne vedem pe noi. Eu nu mă văd pe mine. Mă văd pe mine doar dacă mă uit  în oglindă, dar cred că şi aceasta este o invenţie demonică. Eu trebuie să-l văd pe celălalt. Trebuie să mă văd în ochii celuilalt, în privirea celuilalt, acolo ar trebui să mă văd eu, în fericirea celuilalt, în bucuria celuilalt. Eu sunt făcut spre bucuria celuilalt tot ceea ce sunt este darul lui Dumnezeu pentru celălalt, şi aşa suntem făcuţi unii pentru alţii, să ne-ntregim, cum spunem mereu la slujbă, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

    Aşadar nimeni nu există prin sine însuşi, nici pentru sine însuşi, ci toţi suntem făcuţi de Dumnezeu ca şi mădularele într-un trup: mâna nu poate să spună că nu are nevoie de picior, sau urechea că nu are nevoie de limbă, sau alte lucruri de felul acesta; fiecare mădular are locul lui şi importanţa lui, dar dacă-l separăm de trup nu mai are valoare. Mâna dreaptă dacă se taie şi se pune deoparte tot  mână este, dar ce pot să mai fac cu ea? Este un mădular mort. Aşa şi noi, dacă ne separăm de Dumnezeu şi ne separăm unii de alţii suntem mădulare moarte, nu avem viaţă în noi, de aceea zice Mântuitorul: Eu sunt tulpina, iar voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu voi rămâne în el va face roadă multă, roadă de viaţă, roadă de mântuire, de fapte bune, dar dacă nu suntem altoiţi pe Trupul lui Hristos, vom fi mădulare moarte, nu vom avea viaţă în noi. Şi acesta este motivul pentru care noi ne adunăm la Biserică în fiecare duminică şi sărbătoare, ca să trăim această Taină a Trupului lui Hristos, să-ntărim mereu acesată legătură dintre noi şi Hristos, dar şi legătura dintre noi, unii faţă de alţii. Altfel vedeţi cum ne izolăm, ne separăm, chiar dacă s-au dezvoltat mijloacele de comunicare şi vorbim foarte mult unii cu alţii, dar dragostea slăbeşte din ce în ce mai mult, suntem tot mai singuri, tot mai depresivi, aceasta pentu că nu este viaţă în noi, nu-L avem pe Hristos în inima noastră, nu conştientizăm aceasă Taină a Trupuluii lui Hristos. Şi cred eu este o mare nenorocire. Suntem oameni religioşi, va trebui să facem şi distincţia aceasta: că putem fi oameni religioşi, chiar profund religioşi, oameni care merg la biserică, care se roagă, aprind lumânări, sărută icoane, şi toate formele exterioare ale evlaviei, dar credinţă în Hristos nu este, şi legătură cu Hristos nu este, chiar dacă avem o religiozitate exterioară. Şi de aceea ne tot plângem, mereu suntem nemulţumiţi, cârtitori, trişti, pentru că nu e Hristos în inima noastră.

    Dacă ar fi Hristos în inima noastră ne-am hrăni cu El la fiecare Sfântă Liturghie, dacă am trăi împreună cu El oriunde ne-am afla, şi acasă, şi pe stradă, şi la serviciu, atunci în inima noastră ar fi mereu bucurie şi pace. Dar dacă Hristos lipseşte, dacă legătura noastră cu El este foarte slabă, foarte palidă, atunci viaţa noastră este o viaţă moartă. Ar fi de dorit Taina Sfântului Maslu şi toate slujbele Bisericii, mai ales din această perspectivă să le trăim, iubiţii mei, în dorinţa de a întări legătura cu Hristos, şi legătura dintre noi. Să nu ne mai punem atât de mult încrederea în noi înşine, în mintea noastră, în înţelepciunea noastră, să nu mai spunem cu atâta poftă şi siguranţă eu ştiu, eu am, eu sunt, nu. Cu mai multă umilinţă. Şi zice Sfântul Apostol Pavel: ce ai să nu fi primit, şi dacă ai primit pentru ce te făleşti? Tot ceea ce avem este darul lui Dumnezeu, noi înşine suntem lucrarea lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie mereu să ne punem încrederea în El, mereu trebuie să Îl întrebăm, în cele mai banale lucruri. Spuneţi mereu Doamne. Prima reacţie să fie Doamne la orice. Doamne, ce să fac? Doamne, ce să zic? Doamne, învaţă-mă. Doamne, luminează-mă. Doamne, ajută-mă. Doamne, vino şi Tu Însuţi fă cu mine voia Ta. Pentru că, iată, eu, chiar dacă ştiu ce trebuie să fac, nu pot să fac, sau nu vreau să fac, mi-e voinţa prea slabă. Vino Doamne Iisuse şi Tu Însuţi fă întru mine voia Ta cea sfântă. Să fie aceasta una din rugăciunile noastre cele mai fierbinţi, cele mai stăruitoare, vino Doamne, şi Tu Însuţi fă întru mine voia Ta.

Şi dacă voia Domnului se va face în noi, întru noi, atunci fericiţi vom fi, şi  în veacul acesta, şi în cel ce va să fie, Amin. Iertaţi-mă.

***