Preasfințitul Teofil  

Praznicul Tuturor Sfinților – Cuvânt la Vecernie      

13 iunie 2020       

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacinstiți părinți împreună slujitori, iubiți credincioși,

    Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru această sfântă seară de rugăciune pe care am petrecut-o împreună, cu această slujbă de vecernie am început Praznicul cinstirii Tuturor Sfinților care din veac I-au bineplăcut lui Dumnezeu, care sunt și ocrotitorii parohiei dumneavoastră. Acesta este de fapt motivul pentru care suntem împreună, ca să celebrăm hramul parohiei dumneavoastră.

    Este o mare mângâiere să știm că și sfinții, câtă vreme au fost în această lume, au fost oameni păcătoși; ca și noi. Cu neputințe, cu slăbiciuni. Și ei, la fel ca și noi, au simțit nevoia să se spovedească, să-și mărturisească păcatele, să se căiască așa cum v-am văzut și pe frățiile voastre că ați venit să vă spovediți, să vă mărturisiți păcatele, și de asemenea și ei au simțit nevoia să ceară sfat, să ceară ajutor, pentru că oricine vrea să se mântuiască are nevoie de multă sfătuire. Spun Părinții că cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească.

    Deci iată două lucruri esențiale pentru ca și noi oamenii, păcătoși fiind, să putem deveni oameni sfinți; avem nevoie de pocăință, de mărturisire, și de foarte multă sfătuire. Ca să înțelegem această nevoie, ne putem duce cu gândul la protopărinții noștri Adam și Eva. Atunci când ei au păcătuit, au avut nevoie de pocăință, de iertare. Ar fi trebuit să-i spună lui Dumnezeu, Doamne, uite am făcut lucrul acesta, Te rog să mă ierți. Dar n-au făcut aceasta. Din nefericire. Ar fi putut cred eu chiar să evite această cădere în păcat, dacă mai înainte ar fi cerut sfat. Pentru că Dumnezeu le-a spus: Din toți pomii acestei grădini puteți să mâncați, doar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați, pentru că în ziua în care veți mânca veți muri negreșit. Și diavolul a venit cu minciuna. Și le-a spus: Nu veți muri.  Ci veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Și, vedeți, acela a fost un moment de dilemă, cum i-am spune noi. Dumnezeu le-a spus să nu mănânce, diavolul le-a spus să mănânce. Acel moment ar fi trebuit să fie un moment al întrebării, al sfătuirii. Să zică, Doamne, ce să fac? Pentru că Tu mi-ai zis să nu mănânc, iar diavolul mi-a zis să mănânc. Și de bună seamă că Dumnezeu i-ar fi spus ce să facă. Deci dacă ar fi întrebat, dacă s-ar fi sfătuit, s-ar fi putut evita căderea în păcat, dar și după ce s-a căzut în păcat, dacă Adam și-ar fi recunoscut păcatul, și-ar fi spus, Doamne, am păcătuit, Te rog să mă ierți, Dumnezeu l-ar fi iertat și l-ar fi reprimit deîndată. Dar nu și-a recunoscut păcatul și s-a scuzat, a zis: Femeia pe care mi-ai dat-o, aceea mi-a dat să mănânc, Eva la rândul ei a dat vina pe șarpe, și, în cele din urmă, din toată povestea Dumnezeu a ieșit vinovat. Și-atunci, Dumnezeu a fost nevoit să-Și asume pe nedrept această vinovăție, ca și cum El ar fi vinovat. Și-acum, El sigur că, în măsura în care omul își recunoaște până la urmă vinovăția, El îl primește și îl iartă. Faptul că Dumnezeu rabdă pe nedrept, omului nu-i este mântuitor. Până în clipa în care omul nu realizează că de fapt nu Dumnezeu este de vină, ci eu sunt de vină. Așa cum a spus unul din cei doi tâlhari de pe Golgota; unul a hulit și s-a răzvrătit, dar celălalt a zis: noi pe bună dreptate suntem aici. Iar El, adică Hristos, pe nedrept pătimește.

    Ei, aici începe mântuirea omului. Când recunoaștem că noi suntem vinovați. Iar că Mântuitorul Hristos pe nedrept pătimește. El nu este vinovat dar iată El a luat asupra Lui păcatele noastre. El rabdă pe nedrept, dar, face aceasta, pentru ca să stârnească în noi pocăința, pentru ca noi să vedem atâta dragoste și atâta umilință, care să ne ducă la această conștientizare: da, uite, eu am păcătuit, și Hristos rabdă pe nedrept pentru mine. Și-atunci eu să mă căiesc și să spun, Doamne Dumnezeul meu, iartă-mă, pentru că suferi pe nedrept din cauza mea. Te rog, fie-Ți milă de mine, nu Te scârbi de mine. Și-n acel moment ne vom împărtăși de darul iertării. Și lucrul acesta îl putem face de fiecare dată în Sfânta Taină a Spovedaniei. Atunci când venim la Spovedanie, cu această conștiință trebuie să venim; că noi suntem vinovați, noi am păcătuit, nu Dumnezeu este de vină, și nici aproapele. Să nu căutăm să învinovățim pe cineva sau să ne găsim scuze, să spunem: am păcătuit, dar, cineva m-a ispitit, diavolul m-a ispitit, sau soția m-a ispitit, sau copilul m-a ispiti, sau nu știu cine, nu. Oricine m-ar fi ispitit, eu am ales să păcătuiesc. Deci păcatul este al meu. Nu trebuie să învinovățesc pe nimeni. Nici pe Dumnezeu, nici pe diavol, și nici pe aproapele. Câtă vreme dau vina pe altcineva, atunci eu rămân cu păcatul meu. Nu mă vindec. Dar în clipa în care eu mă osândesc pe mine și mă învinovățesc doar pe mine, atunci această pocăință și această osândire de sine mă vindecă de păcat; și atrage harul lui Dumnezeu, care de fapt vindecă cele neputincioase ale noastre. Deci să reținem aceasta iubiții mei; că în Taina Spovedaniei nu trebuie să învinovățim pe nimeni, decât pe noi.

    Spovedania trebuie să fie foarte concisă. Nu trebuie să vorbim mult la spovedanie. Adică foarte limpede trebuie să-i spun păcatului pe nume. Am făcut asta, sau asta, sau asta. Sigur că uneori sunt necesare și anumite detalii. Că una este să spui simplu: am furat. Și alta este să spui că ai spart o bancă și ai furat o mulțime de bani, sau ai intrat în casă la cineva și i-ai furat banii sau ai luat geanta cuiva și i-ai luat tot ce avea, și banii și actele, deci uneori trebuie să spunem și aceste lucruri care agravează situația. Deci cumva trebuie să dăm anumite detalii. Dar, foarte limpede și foarte concis. Și, bine-nțeles la urmă trebuie să ne mărturisim căința, fapul că ne pare rău, și dorința de a ne îndrepta, de a pune început bun. Cum am văzut la Zaheu. Când Domnul a intrat în casa lui, el a simțit această nevoie de a se pocăi, de a-și schimba viața. Și-a zis: Jumătate din averea mea o vând și o dau la săraci; dacă am neîndreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Deci vedeți nevoia aceasta de a se îndrepta, de a pune început bun. Și Domnul i-a zis, Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și el este fiul lui Avraam. Foarte mult Se bucură Dumnezeu de asemenea momente de pocăință și de sinceritate. Cum ne spune undeva în Sfânta Evanghelie, că mare bucurie se face în cer, pentru un păcătos care se pocăiește. Deci aceasta este pocăința, este spovedania.

    Și apoi, cum am spus, pe lângă spovedanie, avem nevoie și de multă sfătuire. Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Ne sfătuim de bună seamă cu Părintele duhovnic, dacă îl avem la îndemână, ne putem sfătui și cu alți oameni duhovnicești, dacă Dumnezeu ni-i scoate-n cale, ne putem folosi și de cărțile duhovnicești, pe care acum le avem cu foarte multă ușurință la îndemână. Sigur că este nevoie de discernământ ca să putem lua învățătură din cărți. Dar totuși, ele ne sunt de mare folos. Uneori sigur că se poate îmbina și spovedania cu sfătuirea. Că poate nu găsim timp să mergem și la spovedanie și după aceea un alt timp în care să mergem să povestim cu Părintele despre alte lucruri sau nevoi din viața noastă. Dar de nevoie este să fie separate cele două. Adică atunci când ne spovedim ne spovedim, ne mărturisim păcatele, cu foarte multă umilință, și cu dorința sinceră de a ne îndrepta, de a pune început bun, iar sfătuirea sau alte probleme din viața noastră, este de dorit să le rezolvăm poate că în alte împrejurări. Pentru că vedeți o asemenea discuție uneori cere foarte mult timp. De multe ori se spovedește vedeți în timpul slujbei. Și-atunci s-ar prelungi foarte mult dacă noi am împreuna deodată spovedania cu sfătuirea și cu rezolvarea altor probleme din viața noastră. Și-atunci dimpreună cu Părintele putem alege un alt moment în care să discutăm despre toate acestea.

    Deci, să reținem cumva așa ca o concluzie la tot ceea ce v-am spus, că și oamenii sfinți, pe care îî cinstim noi astăzi, câtă vreme au trăit în această lume au fost oameni păcătoși, ca și noi, cu slăbiciuni și neputințe, dar care au avut momentele lor iată de pocăință, de adevărată pocăință, la vreme și ei au cerut sfat celor pe care îi aveau la îndemână, și așa, cu pocăință și cu sfătuire multă, în cele au ajuns să strălucească acum ca și luminătorii pe cerul duhovnicesc al Bisericii noastre. Acum ei sunt pentru noi niște faruri călăuzitoare. Ei sunt pentru noi întâi de toate modele demne de urmat, dar în același timp ei devin și mijlocitorii noștri, și susținătorii noștri duhovnicești. Pentru că ei văd neputințele noastre, și ne ajută cu rugăciunea. Și chiar și mai mult, uneori intervin, sfinții vedeți că pot intervini în viețile noastre dacă-i chemăm cu credință. Sunt foarte multe cazuri de boli foarte grele care s-au vindecat prin mijlocirile oamenilor sfinți. Situații foarte dificile din viețile noastre, aparent de nedepășit, prin mijlocirea oamenilor sfinți s-au rezolvat, spre uimirea, spre bucuria noastră. Deci sfinții sunt și modele, dar ei sunt și mijlocitorii noștri și apărătorii noștri, pe această cale deloc ușoară, care duce către Împărăția lui Dumnezeu, Amin.

Dumnezeu să vă binecuvinteze, și să vă ocrotească pe toți.

***