Preasfințitul Teofil

Pilda Semănătorului

Cuvânt la Sfânta Liturghie

11 octombrie 2020

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,

 În Evanghelia care s-a citit azi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, Mântuitorul ne-a rugat să ascultăm Pilda Semănătorului. Pildă prin care vrea să ne arate nouă tuturor cum lucrează Dumnezeu cu omul, în ce fel vrea Dumnezeu să ajungă la inima omului. Pentru că omul, începând cu protopărinții noștri Adam și Eva, s-a înstrăinat foarte mult de Dumnezeu. Și și-a construit o viață care în cele din urmă este moarte.

 Dar Dumnezeu, atunci când l-a creat pe om, l-a creat pentru viață și fericire veșnică, nu pentru moarte, nu pentru suferință. Și de aceea Mântuitorul Iisus Hristos a venit în această lume. Ca să ne arate iarăși calea. Ca să Se apropie de inima noastră. Și El S-a asemănat pe Sine cu un semănător care-și aruncă sămânța. Dar acest semănător care aruncă sămâmța nu este și cel care pregătește terenul. Cel puțin așa reiese din Parabolă. Pentru că terenul suntem noi. Fiecare. Și-acest teren, noi trebuie să-l pregătim. Și dacă el va fi sau nu va fi roditor, de noi depinde. Bunăoară, noi am venit astăzi aici la mănăstire la V., am venit la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, ne-am rugat împreună, am ascultat cuvântul lui Dumnezeu, ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului. Mântuitorul Se seamănă iată în noi, S-a semănat în noi, și ca și cuvânt, ca și învățătură, dar și ca și Euharistie; prin Trupul și Sângele Său, El Se sălășluiește întru noi, Se unește cu noi. Dar de acum, așteaptă rod. La ceea ce a semănat în noi, El așteaptă rod, de viață, rod de iubire, de bunătate, de înțelepciune, de îndelungă răbdare, de toată fapta cea bună. Dar, cum am spus, de acum de noi depinde.

 Și, în Parabolă am auzit că sunt mai multe tipuri de pământ. Mai multe tipuri de oameni, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, sunt unii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul foarte repede, și fură cuvântul din inima lor. Vine cu alte sugestii, și știți foarte bine cum se întâmplă, că atunci când venim la biserică la slujbă, atunci când vrem să ne rugăm, atunci ne vin toate celelalte preocupări în minte; atunci le rezolvăm pe toate. Când nu ne rugăm, nu avem nici o problemă; dar când începem să ne rugăm, deja ne vin toate grijile în minte și-atunci vrem să le rezolvăm pe toate, dar iată, toate acestea sunt de la diavol, pentru că el vrea să ne abată mintea și inima de la Dumnezeu, de la rugăciune. Poate să vină chiar cu gânduri foarte bune, cu planuri frumoase, cu dorința de a face ceva bun, de a face milostenie, dar dacă toate acestea vin în timpul rugăciunii, mai mult ca sigur vin de la cel rău, ca să ne abată de la legătura cu Dumnezeu. Diavolul știe ce-nseamnă lucrul acesta, și de aceea el se străduiește în fel și chip să ne abată. Și poate că mulți dintre noi ne regăsim în această situație. Toți, cred că, adeseori, am trăit asemenea ispite; în vremea rugăciunii, în vremea sfintelor slujbe.

 Apoi, zice Mântuitorul că mai este o altă categorie de oameni. Cei care se aseamnănă cu un loc pietros. Zice, ei ascultă cuvântul cu bucurie, dar nu prinde rădăcină. Și la vreme de ispită, la vreme de încercare, se leapădă, foarte repede. Și iarăși, mă gândesc că ne regăsim, și în această categorie. Suntem credincioși, mergem la biserică, ne rugăm, câtă vreme suntem binecuvântați de Dumnezeu cu sănătate, cu spor în toate. Dar când vine durerea, când vine încercarea, ne tulburăm. Începem să-L judecăm pe Dumnezeu. Să-L hulim. Poate chiar să ne lepădăm de El. Să spunem că de fapt El nici măcar nu există. Pentru că dacă ar exista n-ar îngădui asemenea suferințe și încercări în viața mea, sau în viața altor oameni. Dar nu este așa. Dacă Dumnezeu îngăduie încercarea, o îngăduie în cele din urmă tot spre binele nostru. Durerea este până la urmă un leac tămăduitor. Durerea ne arată că avem o problemă. Dacă n-am avea senzația de durere nu am ști că suntem bolnavi. Așa că atunci când avem încercări, atunci când avem dureri, mai mult ca sigur ele sunt pentru păcatele noastre, pentru problemele noastre pe care le avem de îndreptat, în legătura noastră cu Dumnezeu, în legătura noastră cu aproapele. În atitudinea pe care o avem față de noi înșine. Sunt foarte multe lucruri pe care noi trebuie să le îndreptăm.

 Deci iată, când avem vreme de încercare, nu trebuie să ne lepădăm de Dumnezeu, ci trebuie să-I aducem slavă lui Dumnezeu. Pentru că El ne arată de fapt starea în care suntem. E foarte ușor să crezi că ești un om bun, poate chiar sfânt, câtă vreme nu ești încercat, nu ești ispitit. Dar bunătatea se dovedește atunci când ești ispitit. Atunci poți să îți dai seama dacă ești cu adevărat un om bun sau nu, când trebuie să ierți pe cineva. Când trebuie să treci cu vederea greșeala cuiva, poate chiar a celui care-ți este foarte apropiat; a soțului tău, a copilului tău a prietenului tău, a iubitului tău. Atunci se dovedește dacă într-adevăr ești bun, ai dragoste sau nu ai în inimă. Altfel, așa, când totul este lin, și liniștit, toți avem senzația că suntem buni. Dar nu este o bunătate încercată. Adevărata bunătate se dovedește la vreme de încercare, și acest lucru este valabil și în relația cu Dumnezeu, adevărata credincioșie se dovedește la vreme de încercare. Amintiți-vă de Dreptul Iov. Diavolul l-a ispitit cu îngăduința lui Dumnezeu, dar Dumnezeu a știut cine este Iov. Și l-a vrut să ni-l ofere ca pildă și nouă, dar și diavolului. Pentru că diavolul aceasta sugera, că omul, da, este credincios pentru că Tu-l binecuvintezi. Dar ia lasă-mă să mă ating de el, vezi, tot așa o să fie? Și Dumnezeu i-a zis, bine, fă ce vrei cu el, doar de sufletul lui să nu te atingi. Și diavoulul l-a lovit cu fel și fel de ispite și de-ncercări, i-a distrus averea, i-a omorât copiii. În cele din urmă l-a îmbolnăvit cu lepră, și-a ajuns pe gunoi. Și soția lui a zis, Bleastămă pe Dumnezeu și mori. Și el a zis, De ce vorbești ca o femeie nebună? Dacă le-am primit pe cele bune, oare nu le vom primi și pe cele rele? Gol am ieșit din pântecele maicei mele, gol mă voi întoarce în mormânt. Domnul a dat, Domnul a luat, și iată că Iov a rămas statornic în credincioșia lui față de Dumnezeu și la vreme de încercare. Și toți suntem chemați să facem aceasta. Să fim statornici în credința noastră, în dragostea noastră, și față de Dumnezeu și față de aproapele.

 Și-apoi, zice Mântuitorul că mai este o categorie de oameni. Sămânța aruncată între spini. Care nu rodește pentru că este înnăbușită acolo de buruieni, de spini. Aceștia sunt cei care nu lasă cuvântul să rodească din pricina grijilor vieții. Sunt oameni foarte preocupați de cele ale lumii. De bunăstare, de progres, vor să facă foarte multe. Dar uită de relația lor cu Dumnezeu, dar și de relația lor cu aproapele. Sunt foarte mulți care spun, păi eu nu merg la biserică, nu mă rog , dar fac fapte bune. Și de ce, cui folosește, pe cine bucură faptele tale bune? Dacă tu de fapt nu-I mulțumești lui Dumnezeu, nu-I ceri ajutor, nu-I ceri iertare atunci când greșești? Faptele acelea bune sunt de fapt mai degrabă un rod al slavei deșarte, tu te crezi bun. Tu crezi că tu faci fapte bune. Dat nu tu faci fapte bune. Ci Dumnezeu lucrează prin tine de fapt, și tu trebuie să-I mulțumești, și să recunoști. Cei care fac fapte bune dar nu recunosc că sunt de fapt lucrarea lui Dumnezeu, își hrănesc mândria și slava deșartă. Eu fac fapte bune dar nu merg la biserică, nu mă rog. Toate acestea sunt de fapt o manifestare a mândriei. Și lucrul acesta se întâmplă și-n relația cu oamenii. Bunăoară sunt foarte mulți soți, capi de familie, care zic, eu am grijă, doar eu fac bani. Aduc tot ce vă trebuie în casă. Dar lipsesc. Sunt absenți din viața familiei. Nu vin niciodată cu un gest de tandrețe față de soție. Sau față de copii. N-au timp, de gingășie. Ei doar lucrează și fac bani. Dar nu este de ajuns doar să faci bani. Omul nu se hrănește doar cu bani și cu mâncare. Omul se hrănește cu dragoste. Cu bunătate. Împlinirea omului este în relație. Poți să nu faci mare lucru, dar dacă iubești, dacă încălzești cu inima ta, aceasta este îndeajuns. Deci să fim cu luare-aminte și în relația cu Dumnezeu, și în relația cu oamenii. Nu este suficient doar să facem fapte bune, nu este suficient doar să avem grijă de mâncare și de bani și de toate cele necesare. Ci este nevoie și de gingășie. De relație. De tandrețe. Și în relația cu Dumnezeu, și în relația cu aproapele.

 Marta și Maria, surorile lui Lazăr. Maria stătea la picioarele lui Iisus și asculta cuvintele Lui. Marta se silea să facă ospăț mare; și era stresată, cum am zice noi, și supărată că Maria nu o ajută. Și a venit la Iisus și a zis, Doamne, nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să-mi ajute. Și Domnul i-a zis, Marto, Marto, te silești, și te îngrijești de multe. Dar să știi că un singur lucru trebuiește. Iar Maria, partea cea bună și-a ales, care niciodată nu se va lua de la ea. Partea cea bună este Hristos. Pe El trebuie să-L căutăm. I-am ascultat cuvântul, ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele Lui. Dar oare vom lua în serios acest cuvânt? Ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele Lui, dar plecând de la Sfânta Liturghie ne vom face timp să-I mulțumim, să vorbim cu El? El este de-acum Musafirul nostru, Musafirul inimii noastre. Sau Îl vom lăsa singur, și noi, de cum vom ieși din biserică, vom începe să bârfim, să înjurăm, să vorbim urât, sau mă rog, să ne preocupăm de cele ale noastre, și vom uita de Acest Musafir pe care L-am primit în inima noastră. Vom uita de cuvintele pe care le-am ascultat și-atunci, iată ce înseamnă sămânța care cade pe un pământ neroditor.

  Dar sunt și, puțini, cei care zicea Mântuitorul în Parabolă că primesc cuvântul cu inimă bună, și aduc rod întru răbdare. Sfânta Parascheva, ocrotitoarea aceastei mănăstiri, pe care o vom sărbători de fapt miercuri, noi anticipăm acum un pic hramul, ea, a primit cuvântul cu inimă bună, și a adus rod întru răbdare. Era o tânără copilă, când a auzit la Sfânta Liturghie cuvântul Domnului, De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Și-a luat în serios acest cuvânt. A început să facă milostenie, să-și împartă îmbrăcămintea la copiii săraci, ce avea mai bun dădea, și părinții se supărau, și o certau. Cum am zice noi, nici chiar așa. Trebuie să fii credincios, dar nici chiar așa. Ba chiar așa. Credința trebuie să fie totală, trebuie să fie deplină, noi trebuie să luăm în serios cuvântul lui Dumnezeu. Tot ceea ce auzim la biserică, trebuie să punem în inima noastră. Cum se spune despre Maica Domnului, că asculta toate, și le punea în inima ei. Și nu vorbea mult Maica Domnului. Dar se ruga mult. Și iubea, din toată inima, și pe Dumnezeu, și pe oameni.

 La fel și noi. Trebuie să primim cuvântul. Să-L primim pe Hristos în inima noastră. Și nu trebuie să vorbim mult. Trebuie să ne ferim de vorbirea în deșert, de lauda de sine. Și să vorbim mai mult cu fapta, cu viața noastră, cu dragostea noastră, cu bunătatea noastră, cu gingășia noastră. Și-n felul acesta ne vom face și noi, asemenea Sfintei Parascheva, bucurie și lui Dumnezeu, și vom fi și bucurie unii pentru alții, Amin. Iertați-mă.

***