Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Pilda Semănătorului

17 octombrie 2021

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte S., preacuvioase părinte C.,

iubiți credincioși,

 Este Ziua Domnului, și cu toții am venit la Sfânta Biserică, să ne hrănim duhovnicește, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, să-I aducem laude și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile arătate și nearătate, știute și neștiute, pe care le revarsă cu îmbelșugare peste sufletele noastre, să-I punem înainte toate durerile noastre și nevoile noastre, ca El să le plinească după buna Sa voie.

 Astăzi, la Sfânta Liturghie, am ascultat Parabola Semănătorului, rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos. Și, din fericire această Parabolă ne-a fost tâlcuită de către Însuși Domnul. El ne-a spus că Semănătorul este de fapt El Însuși, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în această lume ca să ne-arate calea mântuirii, să ne propovăduiască nouă tuturor Cuvântul Adevărului. Sămânța este așadar cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul pe care Mântuitorul Iisus Hristos ni l-a propovăduit, și ni-l propovăduiește mereu, până la sfârșitul veacurilor, prin slujitorii Săi, prin Sfânta Biserică. Iar țarina suntem noi toți. Diferența dintre un semănător obișnuit și Mântuitorul Iisus Hristos, Semănătorul cuvântului vieții, este aceasta că un semănător obișnuit își pregătește el însuși terenul. Este cu atenție, cu grijă unde aruncă sămânța. Mântuitorul Iisus Hristos doar aruncă sămânța cuvântului lui Dumnezeu, și El o aruncă cu multă generozitate, nu El este Cel Care pregătește pământul inimilor noastre. Noi suntem cei care trebuie să pregătim acest pământ, să ne deschidem mereu inima, ca să-L primim, și să-l facem să rodească, să-I aducă lui Dumnezeu rod de viață veșnică. Acest rod îl așteaptă Dumnezeu de la noi.

 Semănătorul așadar este mereu în lucrare. El a venit în această lume, S-a întrupat, și atunci Și-a săvârșit lucrarea de Mântuire, a propovăduit tuturor celor ce-L ascultau cuvântul lui Dumnezeu. Dar El Își continuă această lucrare de propovăduire, prin Sfânta Biserică, până la sfârșitul veacurilor. El neîncetat Își vestește Evanghelia mântuirii. Și aceasta o face prin slujitorii Săi, prin episcopi, și prin preoți. Și poate uneori și pe alte căi, nebănuite de noi. Nici nu știm unde și când putem să auzim, sau să primim, cuvântul lui Dumnezeu. Uneori într-un mod foarte tainic Dumnezeu poate să glăsuiască inimii omului. Sunt foarte multe situații în care Dumnezeu a grăit în acest fel, celor pe care El i-a cunoscut și i-a ales ca fiind vrednici de această descoperire și de lucrare dumnezeiască. Dar mai continuă, și-n zilele noastre. Noi nu suntem văduviți. Aș putea să spun că în zilele noastre este o bogăție foarte mare de cuvânt. Fie că-l auzim, fie că-l citim, dar nu putem să ne plângem că ne lipsește cuvântul lui Dumnezeu. Biblia s-a tradus aproape în toate limbile pământului. O putem avea în casele noastre, putem să citim zilnic din Sfânta Scriptură. Sunt atâtea posturi de radio și de televiziune ale Bisericii, care zilnic transmit, și noi putem să ascultăm chiar și mergând pe drum, și lucrând, avem această posibilitate de a asculta; apoi internetul, cu toate posibilitățile lui. Deci nu ne putem plânge că nu auzim, că nu cunoaștem voia lui Dumnezeu. Important este ca noi să fim pământ bun. Aici este marea problemă. Și, vedeți, Mântuitorul Își aruncă cu generozitate sămânța cuvântului, fără să Se descurajeze că noi s-ar putea să nu fim în starea cea mai bună. El totuși nădăjduiește că și un pământ nepotrivit s-ar putea, în cele din urmă, să se transforme în pământul cel bun. Noi am venit astăzi într-un număr foarte mare la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și cred că Domnul Se bucură nespus de mult de aceasta. Și eu mă bucur ca și episcop să văd că sunteți prezenți la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, întru cumințenie, și întru răbdare. Dar acum, ceea ce am auzit, ceea ce auzim, rămâne să primim în inimă. De noi depinde.

 Zilele trecute am pomenit-o pe Sfânta Parascheva. Care era de zece ani când a primit în inimă cuvântul Mântuitorului, Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa, și să-Mi urmeze Mie. Deci iată, copilă fiind, asculta cu atenție Evanghelia, și cuvântul i-a pătruns în inimă, și a simțit nevoia să-și schimbe viața. Să-și împartă hainele la copiii săraci, și-apoi în cele din urmă să părăsească familia, casa părintească și să se mute la mănăstire; să aleagă calea vieții monahale. Dar important este să sesizăm cum a rodit cuvântul lui Dumnezeu în inima ei. Copilă fiind, de zece ani. Lucrul acesta putem să-l sesizăm și noi, de fiecare dată când venim la biserică, și aici se rostesc nenumărate cuvinte. Dacă după ce pornim de aici, după ce ieșim din Sfânta Biserică, simțim iată această nevoie de a ne schimba viața, de a face ceva bun, dacă simțim milă față de toți oamenii, dacă simțim nevoia să ne rugăm pentru toți oamenii, dacă simțim nevoia să ne trăim viața fără de păcat, să nu mai păcătuim, dacă începem să simțim scârbă față de păcat, e un semn că a pătruns în inima noastră cuvântul lui Dumnezeu. Dar dacă venim la biserică, și după aceea ne întoarcem la casele noastre și nu se întâmplă nimic, noi ne continuăm așa numita viață obișnuită, cu problemele noastre, cu poveștile noastre, cu bârfe, cu judecăți, cu vorbiri de rău, și așa mai departe, nu simțim nevoia să ne rugăm, suntem răi și necruțători cu ceilalți oameni, cu cei care greșesc, e un semn că nu ne-a pătruns cuvântul lui Dumnezeu în inimă.

 Ceva se întâmplă. Și-am văzut că sunt mai multe cauze. Poate să fie diavolul, care ne fură cuvântul. El stă mereu la pânda. El nu se bucură de mântuirea noastră. Dar dacă noi suntem atenți, și vigilenți, nu poate să facă nimic. Apoi, pot să fie grijile acestei vieți, care să ne copleșească. Într-adevăr, toți avem probleme, de diferite feluri. Dar acestea nu trebuie să ne despartă de Dumnezeu. Ci mai degrabă trebuie să ne apropie de Bunul Dumnezeu. Toate grijile, toate problemele pe care le avem, trebuie să le transformăm în rugăciune, să le punem mereu înaintea lui Dumnezeu. Uite Doamne, asta și asta mi se întâmplă, nu știu ce să fac. Ajută-mă, luminează-mă, înțelepțește-mă. Am greșit, am păcătuit. Este posibil. Să nu ne descurajăm. De îndată să-I cerem iertare lui Dumnezeu. De îndată să cădem în genunchi și să spunem, Dumnezeul meu, eu ca un om am greșit, Tu ca un Dumnezeu bun și milostiv iartă-mă, văzând neputința sufletului și a trupului meu. Să alergăm apoi la Sfânta Spovedanie. Să nu lăsăm să pună păcatul stăpânire pe noi. Pentru că este foarte ușor să ne obișnuim cu răul. Nici să nu-l mai simțim, la un moment dat. Cumva devenim ca și acei oameni ai străzii, care trăiesc în condiții murdare, dar care la un moment dat ei nu mai simt murdăria. Se obișnuiesc cu ea. Așa se poate întâmpla și cu noi, dacă ne obișnuim cu păcatul. Dacă ne găsim scuze, dacă ne îndreptățim, apoi lasă, că noi suntem oameni obișnuiți, noi nu suntem sfinți, și așa mai departe. Mereu ne îndreptățim. Și păcătuim cu ușurință. Și se tot adună. Nu ne căim, adică cu alte cuvinte, nu ne spălăm de murdăria păcatului, și-atunci mizeria se pune pe sufletul nostru, și se face un zid despărțitor între noi și Dumnezeu. Și cuvântul lui Dumnezeu nu mai poate să aducă rod în viața noastră.

 Deci de noi depinde. Dacă ne facem sau nu ne facem pământ roditor. Mântuitorul spune în Parabolă că o parte din sămânță a căzut în pământul cel bun. Zice, Aceștia sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l primesc cu inimă bună, și aduc rod întru răbdare. Auziți? Primesc cuvântul cu inimă bună, și aduc rod întru răbdare. Să fim și noi din această categorie. Să fim și noi acei oameni care primesc cuvântul lui Dumnezeu cu inimă bună, și-l fac să rodească întru răbdare.

Dumnezeu nu Se grăbește. Lucrarea lui Dumnezeu este foarte tainică. Și de aceea noi trebuie să avem multă răbdare. Pentru că uneori, am văzut și oameni care se descurajează. Fac câte ceva în cele duhovnicești, dar nu văd roade imediate. Și se deznădăjduiesc, și spun că nu merită, că uite am făcut, că am postit, că m-am rugat, că am fost la biserică, dar nu simt nimic, nu s-a-ntâmplat nimic. Să nu ne descurajăm. Să ne continuăm lucrarea. Pentru că cele duhovnicești sunt foarte tainice, și discrete. Și Domnul este Cel Care la sfârșit va vedea, și va secera. Noi doar trebuie să lucrăm cu răbdare. Să stăruim în ascultarea cuvântului, și-n păzirea Poruncilor dumnezeiești.

 Și cred eu că este un moment potrivit să spun și aceasta: că trebuie să fim foarte atenți și la cuvintele noastre. Cuvântul lui Dumnezeu iată este o sămânță care se aruncă. La fel sunt și cuvintele noastre. Semințe, care se aruncă. Nu știm unde vor ajunge. Pot să fie semințe bune, dacă noi rostim cuvinte bune, cuvinte din inimă, din dragoste, din rugăciune, ele pot să aducă mult folos, altora. Dar s-ar putea să fie și semințe rele, adică acea neghină despre care vorbește Mântuitorul într-o altă Parabolă. Care pot să rodească buruieni, care pot să facă foarte mult rău. Și noi din nefericire, vorbim foarte mult. Și foarte necontrolat. Și cu aceste cuvinte multe și necontrolate, facem foarte mult rău, fără să ne dăm seama. Rănim pe foarte mulți oameni. Nouă înșine ne facem rău atunci când vorbim cu superioritate, cu mânie, cu mândrie. Ne rănim pe noi înșine. Și bine-nțeles că îi rănim și pe ceilalți oameni. De aceea Mântuitorul zice undeva în Sfânta Evanghelie că pentru orice cuvânt deșert va trebui să dăm seama. Adică orice cuvânt care iese din gura noastră va avea urmări; bune, sau rele. Și va trebui să dăm seama. Și de aceea să fim cu luare aminte la tot ceea ce vorbim. Să nu vorbim în deșert. Să nu vorbim în zadar. Să nu vorbim neîntrebați. Să nu ne grăbim să dăm replici. Atunci când vorbim cu cineva, nu vă grăbiți să dați replici. Ascultați mai întâi, cu răbdare. Rugați-vă în inimă. Chemați-L pe Dumnezeu acolo, în acea discuție, uite Doamne, luminează-mă, învață-mă ce trebuie să spun, cum trebuie să spun, dăruiește-mi cuvânt bun. Trebuie să te întâlnești cu cineva, și simți că va fi o discuție mai tensionată, e o problemă acolo de rezolvat, Doamne binecuvintează acea întâlnire. Și dăruiește-mi și mie cuvânt bun, și celuilalt. Deschide-ne inima ca să primim adevărul Tău în inima noastră. Foarte mult contează.

 Să-I cerem lui Dumnezeu cuvânt. Să nu vorbim așa de la noi. Să nu ne facem pe noi înțelepți, să nu ne credem înțelepți. Să nu spunem niciodată, să nu vorbim cu autoritate. Decât dacă suntem în poziție de autoritate. Dacă ești părinte, dacă ești, iată, preot, ești duhovnic, ești dascăl; ești director de instituție. Atunci trebuie să spui anumite cuvinte cu autoritate. Trebuie să impui un anumit punct de vedere. Dar dacă nu suntem în poziție de autoritate, niciodată să nu ne impunem cuvântul. Eu așa cred. Aceasta este părerea mea. Dar nimeni nu este obligat să creadă ca și mine, sau să simtă ca și mine. Deci nu trebuie să ne impunem punctul de vedere. Ci doar să-l propunem, dacă suntem întrebați. Iar dacă nu suntem întrebați, nicidecum să nu ne băgăm în seamă cât suntem noi de inteligenți, și de deștepți. Mai bine să tăcem, să preferăm tăcerea; zic Sfinții Părinți, tăcerea este de aur. Ori de câte ori am tăcut, zic Părinții, niciodată nu m-am căit. Dar de câte ori am grăit, întotdeauna m-am căit, pentru că întotdeauna am greșit, grăind. Deci tăcerea este de aur. A vorbi despre Dumnezeu este de argint; bunăoară ceea ce face eu acum. Deci un pic mai slab decât tăcerea. Mai prețioasă este tăcerea decât propovăduirea. Iar restul, zic Părinții, este osândă. Pentru că, de cele mai multe ori, vorbim în deșert, vorbim în zadar.

 Deci grijă mare la cuvântul pe care noi îl rostim. Grijă mare la cuvântul care ne vine de la Dumnezeu, să fim atenți, ca să-l auzim și să-l primim în inimă, să-l facem să rodească, dar grijă mare și la cuvântul pe care noi îl rostim.

 A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin. 

***