Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Pilda datornicului nemilostiv

12.08.2018  

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioase părinte, iubiți credincioși,

    Prin această Parabolă a datornicului cel nemilostiv Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate, vrea să ne învețe pe noi pe toți cât de multă nevoie avem de iertare, cât de multă nevoie avem să învățăm să iertăm. Avem nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu noi toți, pentru toți suntem greșiți înaintea Lui, nimeni nu este fără de prihană, nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă viața lui ar fi și de o singură zi, zice Sfântul Evanghelist Ioan, că tot n-ar putea să spună cineva că este fără de prihană, fără de păcat înaintea lui Dumnezeu. Așadar avem mare nevoie de iertarea lui Dumnezeu, dar, avem nevoie să ne putem ierta și unii pe alții. Pentru că iată, dacă nu ne putem ierta unii altora greșelile, nu ne putem bucura nici de iertarea lui Dumnezeu. Nu ne vom putea bucura de mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă nouă tuturor prin Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru că în Mântuitorul Iisus Hristos, prin Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu a iertat păcatele tuturor oamenilor, păcatele întregii lumi. Dar ca să ne putem  bucura de această iertare, iată trebuie și noi să ne iertăm greșalele unii altora.

    Dumnezeu iartă cu foarte multă ușurință. Pentru că Dumnezeu este dragoste. Și dragostea nu poate altfel decât să ierte. Dragostea niciodată nu cade. Oricât de mult și oricât de greu ar fi greșit omul, Dumnezeu nu poate să nu ierte păcatul omului, pentru că Dumnezeu îl iubește pe om, și de aceea poate să ierte cu atât de multă ușurință. Iertarea este firescul iubirii. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel, în Întâia Epistolă către Corinteni, că dragostea toate le rabdă, toate le crede, dragostea niciodată nu cade. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. Statornică. Orice s-ar întâmpla din partea omului, Dumnezeu nu se schimbă, El rămâne mereu același. Și chiar dacă vedem în parabolă că stăpânul, care de fapt Îl închipuie pe Dumnezeu, îl trimite pe slujitorul Său care n-a fost în stare să ierte după ce el a fost iertat cu atâta ușurință de o datorie foarte mare, și chemându-l înapoi și cerându-i oarecum socoteală din nou de ce n-a fost în stare să-l ierte pe colegul său care îi era dator cu o sumă foarte mică, îl trimite în temniță. Zice: te voi trimite în temniță și nu vei ieși de acolo până ce nu vei plăti cel din urmă ban. Și ni se pare oarecum o schimbare a stăpânului. Adică cel care la început îl iartă cu atâta ușurință, dintr-o dată devine necruțător și îl trimite în temniță până când va plăti toată datoria. Dar să știți că și aceasta este de fapt tot  o mișcare a iubirii. Pentru că și la început stăpânul îl cheamă și-i cere socoteală. Îi cere să-i plăteacă toată datoria. Dar de fapt prin această cerere de socoteală stăpânul vroia să stârnească în inima  slujitorului său o rugăminte de iertare, o rugăciune de iertare. Și a reușit. Pentru că  servitorul a căzut în genunchi și a zis: mai îngăduie-mă puțin și-ți  voi plăti ție tot. Și-atunci stăpânul, cu foarte multă bucurie și cu ușurință i-a zis: nu este nevoie. Îți iert toată datoria. Și-apoi, el a ieșit afară, bucuros că fost iertat, dar a întâlnit pe un coleg al său care îi era dator cu o sumă foarte mică. Și l-a luat de gât, și i-a zis: plătește-mi că dacă nu, te arunc în închisoare. Și scena a fost văzută de către colegii săi, și aceștia s-au dus și i-au spus stăpânului ce s-a întâmplat, și l-a chemat înapoi. Și zice stăpânul: te-am iertat doar pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea să faci și tu la fel, cu colegul tău? Cu cel care îți era dator cu o sumă foarte mică? Ei, acum să știi că te voi trimite în închisoare și nu vei ieși de-acolo până când nu vei plăti toată datoria. Această schimbare a stăpânului, faptul că îl trimite în închisoare, nu este o schimbare în dragostea lui. Este tot o mișcare a iubirii. Pentru că și prin această trimitere în închisoare, stăpânul, adică Dumnezeu, vrea ca în cele din urmă să înțelegem, că până când nu iertăm tuturor toate din inimă nu ne putem elibera din această închisoare care se pune pe sufletul nostru, pe inima  noastră, atunci când nu iertăm aproapelui nostru din inimă.

    În mod firesc, iertarea lui  Dumnezeu ar fi trebuit să stârnească și în inima celui care a fost iertat, putere de a ierta. Gândul acesta: uite, cum Dumnezeu m-a iertat pe mine, și eu ar trebui să-i iert aproapelui meu, din toată inima. Dar de vreme ce nu sunt în stare să fac aceasta, chiar dacă Dumnezeu pe mine m-a iertat pentru păcate foarte multe și grele, eu la rândul meu nu sunt în stare să iert aproapelui meu o greșeală foarte mică, foarte măruntă. Ci îi cer socoteală. Și mă port foarte aspru cu el. Și atunci, Dumnezeu îngăduie să fiu trimis în închisoare. Adică Dumnezeu îngăduie suferințe, dureri, asupra mea, ca poate poate în cele din urmă să reușesc să zic: Doamne, fie-Ți milă de mine, că uite, n-am fost în stare să iert. Dar acum mă căiesc pentru neputința mea de a ierta. Iartă-mă, că n-am fost în stare să iert. Iartă-mă, și ajută-mă Tu, dă-mi Tu puterea aceasta, ca să iert din toată inima celui ce mi-a greșit. Și Dumnezeu abia așteaptă un asemenea moment de pocăință, și de rugăciune fierbinte, chiar dacă acesta, iată, vine în urma unor încercări, în urma unor dureri, pe care Dumnezeu le-a îngăduit asupra mea.

    La fel s-a întâmplat cu Adam. După ce a căzut în păcat, Dumnezeu l-a căutat, în dorința de a scoate din inima lui un cuvânt de iertare, de pocăință. L-a întrebat: Adame, unde ești? Și el a spus: păi m-am ascuns, pentru că sunt gol, și mi-e rușine. Dar de unde știi că ești gol? Nu cumva ai mânca din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci? Vedeți cu câtă delicatețe Dumnezeu îi face spovedania lui Adam? El ar fi trebuit să zică asta; da uite, asta am făcut, am mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, din care Tu mi-ai poruncit să nu mănânc. Dar nu este în stare să facă aceasta. Și-atunci Dumnezeu îi face spovedania, și zice: Nu cumva ai făcut aceasta? Și el zice: ba da, dar, se dezvinovățește. Zice: femeia pe care mi-ai dat-o. Ea mi-a dat să mănânc. Se duce Dumnezeu la femeie și încearcă prin ea să salveze situația, dar nici ea nu se căiește. Ci și ea la rândul ei dă vina pe șarpe. Șarpele m-a îndemnat, șarpele m-a ispitit; adică diavolul. Și-atunci Dumnezeu se vede nevoit să-l izgonească pe Adam din Rai. Pentru faptul că n-a fost în stare să-și recunoască greșeala și să se căiască. Dar această izgonire a lui Adam din Rai nu este o pedeapsă care izvorăște din orgoliul lui Dumnezeu și din dorința lui de a obține satisfacție din partea omului. Ci este o pedeapsă care izvorăște din dragostea lui Dumnezeu, Care vrea să stârnească în inima omului pocăință, umilință și rugăminte de iertare. Pentru că Dumnezeu l-a iertat pe Adam înainte de a greși. Dar dacă Adam n-a simțit nevoia să-și ceară iertare, în zadar l-a iertat Dumnezeu. Și lucrul acesta este valabil pentru noi toți, pentru că vedeți, noi toți repetăm greșeala lui Adam, păcatul lui Adam îl repetăm, ori de câte ori păcătuim.  Dar și nepocăința lui Adam, o repetăm ori de câte ori nu ne recunoaștem greșeala, și dăm vina pe cutare, pe cutare, celălalt este de vină, celălalt este de vină, în cele din urmă Dumnezeu este de vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat rău în viața mea. Dar dacă eu învinovățesc mereu pe celălalt, și pe Dumnezeu, atunci eu nu mă pot izbăvi. Eu nu pot ieși din această temniță în care eu însumi m-am închis. Pentru faptul că nu mă căiesc,  pentru faptul că nu simt nevoia să cer iertare. Și pentru faptul că  nu simt nevoia să ofer iertare la rândul meu. Deci toate acestea înlănțuie sufletul meu și inima mea; și nu voi ieși  de acolo până nu voi plăti cel din urmă ban, adică până când nu voi fi în stare să iert tuturor toate din inimă.

    Acum, am spus mai devreme că lui Dumnezeu îi este ușor să ierte. Pentru că El este dragoste, și iertarea este firescul iubirii. Dragostea nu poate decât să ierte. Dar iată că dragostea se poartă oarecum și pedagogic uneori. Dă senzația că nu iartă tocmai pentru a stârni în inima noastră rugăciunea de iertare. Căința. Și dacă nicidecum nu suntem în stare să facem aceasta, atunci este posibil ca noi înșine să ne construim iadul și întunericul cel mai dinafară. Pentru că iată, Dumnezeu ne-a iertat pe toți, prin jertfa Fiului Său Iisus Hristos. Dar dacă noi nu simțim nevoia să cerem iertare și să ne recunoaștem păcatul, atunci iertarea lui Dumnezeu nu ne este de nici un folos. Noi trebuie să învățăm să iertăm. Trebuie să ne aducem aminte mereu de această iertare pe care Dumnezeu ne-o oferă cu atâta ușurință. Zice: te-am iertat doar pentru că M-ai rugat. Și aceasta vedem, în viața noastră, a fiecăruia, cu câtă ușurință ne iartă Dumnezeu atunci când ne spovedim, atunci când ne cerem iertare pentru păcatele noastre, deîndată ne simțim ușurați, și eliberați. Dar de acel moment trebuie să ne amintim în viața de zi cu zi, atunci când aproapele ne greșește cu ceva, mai mult sau mai puțin. Și atunci eu trebuie să zic, da, uite, cum Dumnezeu m-a iertat cu atâta ușurință pentru păcate multe și grele, și eu ar trebui să-i iert aproapelui, uite, o greșeală foarte mică pe care el mi-a făcut-o. Și trebuie să fac aceasta chiar și formal. Trebuie să mă chinui să fac acest lucru. Să-mi poruncesc aceasta. Uite, trebuie să iert. Dacă Dumnezeu mi-a iertat, și eu la rândul meu trebuie să-i iert aproapelui. Și în inima mea  să mă căiesc și să spun, uite, Tu Doamne, m-ai iertat, cu atâta ușurință, dar eu nu sunt în stare să iert din inimă, fie-Ți milă de mine, Tu vindecă inima mea, Tu dăruiește-mi această putere, ca să iert, cu atâta ușurință cu care, cu câtă Tu m-ai iertat pe mine pentru atâtea păcate. Deci trebuie să mă căiesc, și să-I cer lui Dumnezeu să-mi dea această putere de a ierta.

    Și de ce trebuie să fac aceasta? Pentru că dacă nu sunt în stare să iert aproapelui meu din inimă, atunci eu nu mă voi putea bucura de mântuire. Nu mă voi putea bucura de Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ajungând în Împărăția lui Dumnezeu voi vedea acolo oameni care mie mi-au greșit. Sau care după mintea mea sau după logica mea nu au ce să caute acolo. Și dintr-o dată Raiul se va transforma pentru mine în iad. Pentru că mi se va părea o nedreptate, cum adică, să fie în Rai și cutare, și cutare, și cutare, care mie mi-a greșit atât de mult. Da, ți-a greșit, dar s-a căit. El și-a cerut iertare lui Dumnezeu, și Dumnezeu l-a iertat. Și el posibil că a fost în stare în urma acestei căințe să ierte și aproapelui toate greșelile, și de aceea el este în rai. Dar tu, pentru că n-ai fost în stare să ierți, chiar dacă te-a iertat Dumnezeu, iată tu nu te poți bucura de iertarea Lui. Nu te poți bucura de mântuirea Lui. De aceea trebuie să fim cu foarte multă luare-aminte. Este foarte important. Este o învățătură de temelie a vieții creștine, a vieții duhovnicești, iertarea. De aceea Mântuitorul a pus-o și-n rugăciunea Tatăl nostru, pe  care o învățăm din fragedă copilărie. Dar mă tem că nu știm ce zicem. Iartă-ne precum și noi iertăm. Iartă-ne nouă greșealele noastre, sau datoriile noastre, puse în legătură cu rugăciunea Tatăl nostru, cu această Parabolă, mai degrabă așa ar trebui să zicem, iartă-ne nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri sau, sau lăsăm datoriile datornicilor noștri. Dar nu știm ce cerem. Pentru că zicem rugăciunea, dar în realitate noi ne osândim, pentru că noi nu iertăm aproapelui. Ci dimpotrivă, ne încrâncenăm. Și spunem, nu iert, eu nu iert, așa ceva nu sunt în stare să iert, cum să iert așa ceva. Bine, nu ierți, iată că te osândești singur. Nu te vei putea bucura de iertarea lui Dumnezeu, nu te vei putea bucura de mântuirea lui Dumnezeu. Dacă nu ierți. Pentru că iată, Dumnezeu iartă tuturor toate.

    Așadar, iartă-ne precum și noi iertăm. Adică mai degrabă, Doamne, ajută-mă să iert, așa cum și Tu mi-ai iertat mie toate. Dă-mi această putere ca să iert tuturor toate, din toată inima. Pentru că doar așa ne vom putea bucura de mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă nouă tuturor în dar. A Lui să fie slava, în vecii vecilor, Amin.

***