Părintele Teofil Roman

Pilda Bogatului Căruia I-a Rodit Țarina – Cuvânt la Priveghere

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

20 noiembrie 2016        

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Înainte de a încheia această frumoasă slujbă de Priveghere, aș dori să ne amintim puțin de Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi la dumnezeiasca Liturghie, deoarece atunci n-am rostit  cuvânt de învățătură ci am citit Pastorala trimisă nouă de Sfântul Sinod al Bisericii noastre.

    Evanghelia ne vorbea despre un om bogat, căruia i-a rodit țarina; adică a muncit foarte mult, s-a ostenit, Dumnezeu i-a binecuvântat osteneala, și a avut roade bogate. Și când a văzut aceasta s-a bucurat foarte mult, și s-a gândit în sinea sa, ce să fac acum, îmi voi mări hambarele mele, le voi face mai mari, și voi pune acolo toate roadele mele, și-apoi îi voi zice sufletului meu mănâncă, bea și te veselește, pentru că ai de toate pentru mulți ani. Și-atunci glasul lui Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău, și cele pe care le-ai strâns ale cui vor mai fi? Și zice Mântuitorul în concluzia acestei scurte parabole: Așa se întâmplă cu cei care își adună comoară pentru sine și nu se îmbogățesc întru Dumnezeu. Așadar această parabolă ne este oferită ca un exemplu negativ, ca un mod greșit de a trăi în această lume, în această viață.

    Bogatul despre care ne vorbește parabola cred că a făcut trei mari greșeli, pe care din nefericire mă tem că le facem și noi, măcar că suntem creștini botezați și trăim în lumina Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos; dar se vede că nu suntem suficient de înțelepțiți din cuvântul Evangheliei, nu are atât de multă putere asupra noastră încât într-adevăr să ne schimbăm, și să ne trăim viața așa cum Mântuitorul Iisus Hristos Își dorește.

    Întâi de toate, acest om nu vedea în bogăția pe care a primit-o darul lui Dumnezeu; și nu mulțumea pentru aceasta. Tot ce avem, este darul lui Dumnezeu. Chiar dacă avem și noi partea noastră de lucrare și de osteneală, dar fără ajutorul lui Dumnezeu, fără binecuvântarea lui Dumnezeu, osteneala noastră este zadarnică. Muncim. Și ne ostenim. Dar dacă Dumnezeu nu binecuvântează, dacă Dumnezeu nu dă ploaia, pământul nostru nu va da roada lui la bună vreme. Așadar, în toate trebuie să vedem darul lui Dumnezeu, și pentru toate trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu.

    Apoi, omul acesta, văzând că are mulțime de roade, belșug de roade, s-a gândit să-și mărească hambarele. Dar se vede că nu Îi este bineplăcut lui Dumnezeu lucrul acesta și bine-nțeles că nici nouă nu ne este folositor, pentru că de aceea nu Îi este bineplăcut lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vrea ca noi să trăim în duhul iubirii, în duhul adevărului. Și de aceea, logica bogatului nu era bună, nu era sănătoasă, nu era mântuitoare, pentru că el nu s-a gândit să facă milostenie din ceea ce avea mai mult decât îi era necesar.  În tot ce primim de la Dumnezeu, sau tot ce primim de la Dumnezeu, este pentru a spori dragostea. În dar ați luat, în dar să dați. În parabola cu iconomul necredincios, a zis Mântuitorul că trebuie să ne facem prieteni din bogăția nedreaptă, pentru ca atunci când aceasta ne va lipsi, aceia să  ne primească în sălașele lor cele veșnice.

    Orice bogăție este nedreaptă. Întâi de toate este nedreaptă pentru că nu ne aparține de fapt; este a lui Dumnezeu. Tot ce ni se pare că noi avem, și că putem să ne folosim cum dorim, este de fapt darul lui Dumnezeu. Și bogăția iarăși poate să fie nedreaptă pentru că la baza ei stă mai mult ca sigur o nedreptate socială; cineva a asuprit pe cineva, cineva n-a făcut milostenie atât cât se cuvenea, și de aceea unii sunt bogați și alții sunt săraci. Dar dacă se întâmplă totuși iată să avem mai mult decât ne este necesar, trebuie să facem milostenie; trebuie să oferim celor lipsiți. Fără să-i judecăm pe cei lipsiți. Pentru că e posibil ca cei lipsiți să fie lipsiți din lene, și aceasta nu este o virtute, nu este ceva bineplăcut lui Dumnezeu, dar noi nu putem judeca aceasta; și e posibil ca cei săraci să fie lipsiți și din pricina nedreptăților. Noi însă trebuie să facem milostenie fără să judecăm. Zice Mântuitorul, celui care cere de la tine dă-i. Dacă-ți  cere haina, dă-i și cămașa. Avem această tendință, și chiar sunt Părinți mari, Părinți sfinți, Părinți îmbunătățiți, care spun că ar trebui să transpire milostenia în mâna noastră până să o dăm cuiva;  adică să avem grijă ca nu cumva prin milostenia noastră să încurajăm lenea. Este și aici un adevăr. Dar avem noi acest discernământ? Ar trebui să stea lângă noi un asistent social care să ne confirme dacă într-adevăr cel căruia îi facem milostenie merită sau nu merită. Nu avem această posibilitate. Și atunci cred că mult mai bine este să dăm, fără să judecăm. Și-mi vine în minte o întâmplare, o istorioară adevărată din Viețile Sfinților. Un Părinte a oferit milostenie haina de pe el, pentru că nu mai avea altceva. Și după puțin timp a aflat că cel căruia i-a dat haina a vândut-o și a băut banii. Și s-a întristat foarte tare, și s-a gândit că de fapt a făcut o greșeală, n-a făcut o faptă bună. Și noaptea în vis i S-a arătat Mântuitorul îmbrăcat în haina lui și l-a întrebat: Nu-i așa că-Mi stă bine cu ea? Și a înțeles bătrânul că Domnul a primit fapta lui. Așadar noi nu trebuie să judecăm și să disprețuim pe nimeni. Tot ce facem frebuie să facem în Numele Domnului. Și Domnul, iată, va primi și va binecuvânta milostenia noastră; și-n felul acesta întărim dragostea între noi și ne câștigăm prieteni pe cei pe care îi miluim, pentru că ei este foarte posibil că se vor ruga pentru noi și ne vor binecuvânta și-n veacul  acesta dar și în cel viitor. Atunci când bogăția ne va lipsi, când ne vom duce din lumea aceasta atunci ei vor mijloci pentru noi, se vor ruga pentru noi, ca Domnul să ne primească în sălașele cele veșnice.

    Și a treia mare greșeală pe care a făcut-o bogatul din Evanghelia de astăzi este aceea că nu-și trăia viața în perspectiva veșniciei. Trăia doar pentru lumea aceasta. Se gândea să-i fie bine doar aici. Aceasta este o mare înșelare, care pe multă lume cuprinde, chiar oameni care trăiesc în Biserică. Din nefericire nu se gândesc decât până la mormânt. Și ce va mai fi dincolo, spun mulți creștini botezați că nu știm ce va fi dincolo, important este să ne fie bine aici. Iată că Domnul nu așa ne învață. El zice că trebuie să ne gândim mereu la fericirea veșnică, la viața veșnică, la sfârșitul acestei vieți pământești. Gândirea bogatului era considerată o nebunie. I-a spus: Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul și cele pe care le-ai strâns ale cui vor mai fi? Așadar nu ducem nimic cu noi din lumea aceasta decât bogăția spirituală. Cu aceea ne înveșnicim. Viața aici pe pământ este o etapă premergătoare și pregătitoare pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru veșnicie.

    O primă etapă a vieții omului se petrece în pântecele mamei.  Acolo ne pregătim pentru ce urmează după. Iar nașterea este o moarte pentru viața din pântecele mamei; acolo nu ne mai întoarcem niciodată. Și când venim în lumea aceasta, vedeți, totul este diferit. Nimic nu mai seamănă cu ce am trăit în pântecele mamei. Dar și viața aici pe pământ este tot o gestație, o pregătire pentru ce urmează după, iar moartea nu este altceva decât o naștere pentru Împărăția lui Dumnezeu și pentru viața veșnică, și tot ceea ce vom trăi în Împărăția lui Dumnezeu nu seamănă cu ceea ce trăim aici. Sfântul Apostol Pavel zice că nu avem cuvinte, la mintea omului nu s-a suit și limba nu poate exprima ceea ce Domnul a pregătit pentru noi. Dacă noi credem în El și ne dăruim Lui toată viața noastră. Așadar, viața aici pe pământ trebuie trăită în perspectiva veșniciei. Sfârșitul vieții noastre poate să fie oricând, nimeni nu știe când pleacă din lumea aceasta. Acest lucru doar Domnul îl cunoaște și e posibil ca pe ici pe colo să mai descopere unora ceasul morții. Dar cei cărora li se descoperă ceasul morții se vede că sunt de fapt oameni duhovnicești, oameni care toată viața se pregătesc și-L roagă pe Dumnezeu ca să le binecuvinteze ceasul morții. Și de aceea Domnul le descoperă, pentru ca în ceasul acela să-și trăiască cât mai adânc pocăința. Dar, îndeobște, nimeni nu știe ziua și ceasul acela; poate să fie oricând. De aceea fiecare zi trebuie trăită ca și cum ar putea să fie ultima. Așa cum, dealtfel, vedeți, în fiecare seară înainte de culcare, atunci când ne citim rugăciunea din Ceaslov, sau din Cartea de rugăciuni, spunem în rugăciunea aceea de deasupra patului: Au nu-mi va fi acest pat groapă? Oare vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Deci iată, e posibil să nu ne mai trezim în lumea aceasta, ci să ne trezim în lumea veșniciei. Dar dacă totuși Domnul a binevoit să ne ridicăm la o nouă zi, aceasta este ca o înviere din morți, și trebuie să-I mulțumum lui Dumnezeu și să folosim ziua aceea ca pe o zi a mântuirii, ca pe o zi în care trebuie iată să ne pregătim pentru Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică; să ne îmbogățim întru Dumnezeu.

    Aceasta este rațiunea de a fi a omului în Biserică: îmbogățirea întru Dumnezeu. Dacă nu pentru aceasta venim la biserică, atunci cred că venim în zadar. Dacă venim doar să trăim emoții religioase, să ne simțim bine, și altele de felul acesta, este foarte puțin; aceasta nu este îmbogățire întru Dumnezeu. Îmbogățirea întru Dumnezeu înseamnă a ne uni cu Mântuitorul Iisus Hristos, și a dobândi asemănarea cu El. El a rămas în Biserică prin Sfânta Taină a Împărtășaniei, și ni Se oferă ca hrană, ca mâncare și băutură; zice: Eu sunt Pâinea cea Vie Care M-am pogorât din cer ca să Mă dau hrană lumii. Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură; cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea Sângele Meu, nu va avea viață întru el. Iată ce înseamnă îmbogățirea întru Dumnezeu. Într-una din rugăciunile de mulțumire după Sfânta Împărtășanie spunem și aceste cuvinte: Pătrunde în toate mădularele mele, în rărunchi și în inimă și arde spinii tuturor păcatelor mele. Iată ce înseamnă să trăim în Biserică, ce înseamnă să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, înseamnă să devenim Biserică, și Templu a lui Dumnezeu, așa cum Maica Domnului s-a arătat. Slujba din seara aceasta o slăvește pe Sfânta Fecioară Maria ca pe un Templu viu al lui Dumnezeu. Ea la vârsta de trei ani a fost dusă la Templu, pentru ca să se pregătească acolo și ea însăși să devină Templu viu al lui Dumnezeu. Și lucrurile așa s-au întâmplat: la plinirea vremii, în pântecele ei s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Dar acest chip al Maicii Domnului trebuie să fie chipul vieții oricărui creștin dreptslăvitor. Noi toți trebuie să devenim Biserică a Dumnezeului Celui Viu. Trebuie să venim aici la biserica de zid, să creștem în ea, să ne desăvârșim în ea, cu vârsta, cu înțelepciunea și cu harul, pentru a putea să-L primim tot mai mult pe Hristos și să devenim asemenea Lui, atât cât este cu putință în veacul acesta, dar în mod deosebit și în chip desăvârșit în veacul cel ce va să fie.

    Așadar, având înainte chipul Maicii Domnului, cu rugăciunile ei și cu mijlocirile tuturor sfinților care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, să ducem și noi lupta cea bună, să stăruim în rugăciune, în post, în fapte bune, în fapte de milostenie, să sporim cât mai mult dragostea, care este cingătoarea desăvârșirii, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Și în felul acesta să ne săvârșim viața și să ajungem în Împărăția lui Dumnezeu, unde nu va mai fi nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. Amin. Iertați-mă.

 ***