Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Pescuirea minunată

26 septembrie 2021

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte G., preacuvioase părinte C.,

iubiți credincioși,

 Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să fim astăzi împreună, să slujim Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și să-l cinstim pe ocrotitorul dumneavoastră spiritual, pe Sfântul Ierarh Sfântul Antim Ivireanul, sigur cu câteva zile înainte dar, în condițiile în care trăim noi, aici, noi nu prea putem să ne întâlnim în cursul săptămânii. Și de aceea, hramul parohiei dumneavoastră s-a organizat în această duminică, dinaintea sărbătorii Sfântului Ierarh Antim Ivireanul.

 Evanghelia acestei duminici ne-a vorbit despre Pescuirea minunată. Și, din cele auzite la Sfânta Evanghelie, ceea ce prețuiește Mântuitorul Iisus Hristos la un slujitor al Său, sau la un viitor slujitor, pentru că acolo era vorba de viitori slujitori, Petru și ceilalți, Iacob și Ioan și ceilalți, pescari, erau oameni credincioși. Dar ei nu-și puneau problema să fie chemați la vreo slujire mai înaltă. Dar, Dumnezeu, cunoscându-le inima, S-a apropiat de ei. Erau acolo, pe țărmul mării, mai mulți oameni, și Mântuitorul le propovăduia tuturor cuvântul, și-apoi, S-a apropiat de corabia lui Petru, care era după o noapte în care n-a prins nimic. Dar nu era descurajat, nu era dezamăgit. Și Mântuitorul l-a rugat să arunce iarăși mreaja. Și el a zis, Toată noaptea m-am chinuit, dar n-am prins nimic. Totuși la cuvântul Tău, voi arunca mreaja. Și, a făcut așa, și s-a prins o mulțime mare de pește. Și Petru a fost uimit, chiar speriat, de ceea ce s-a întâmplat, și L-a rugat pe Mântuitorul să plece, a zis, Du-Te de la Mine, Doamne, că eu sunt om păcătos. Iar Domnul a zis către el, Nu te teme pentru că de acum, vei fi pescar de oameni.

 Deci întâi de toate, Domnul prețuiește la un slujitor al Său răbdarea. Petru era după o noapte în care n-a prins nimic, dar nu era descurajat; nu cârtea, nu se împotrivea. Era liniștit. Și se gândea că va veni o altă noapte în care va arunca mreaja și poate că atunci va prinde mai mult pește. Așa este și în viața păstorilor de suflete. În viața Apostolilor a fost așa, și apoi în viața tuturor slujitorilor lui Dumnezeu. Noi, ne străduim să facem ceea ce ține de noi. Să aruncăm mereu mreaja Evangheliei, mreaja cuvântului lui Dumnezeu. Dar nu întotdeauna se prinde foarte mult pește. Uneori, rezultatul poate să fie dezamăgitor. Propovăduim, facem tot ceea ce ne stă în putere, și biserica se întâmplă să fie goală sau să fie doar foarte puțini oameni. Marea problemă a preoților, a păstorilor este cum să-i atragă pe tineri. Sunt descurajați că nu vin tinerii la biserică. Și totuși, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem răbdarea. Cel Care poate să-i atragă pe oameni la biserică este tot Bunul Dumnezeu. Zice Mântuitorul la un moment dat, în Sfânta Evanghelie, Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Meu. Deci este o minune ca cineva să se convertească, să se întoarcă la Dumnezeu. Tânărul bogat a venit la un moment dat la Mântuitorul cu întrebarea, Doamne, ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică? Și Domnul i-a spus ce trebuie să facă. Și când a auzit, el a plecat descurajat, dar Domnul nu S-a descurajat. Domnul Și-a continuat lucarea, chiar dacă tânărul bogat a dat înapoi. Așa, și noi preoții, nu trebuie să ne descurajăm. Trebuie să facem ceea ce ține de noi. Și ceea ce nu putem face noi, va face întotdeauna Bunul Dumnezeu.

 Apoi, al doilea lucru pe care-l prețuiește Mântuitorul la slujitorii Săi este puterea credinței, ascultarea. Când Domnul l-a rugat pe Petru să arunce iarăși mreaja, a zis, uite sunt după o noapte în care n-am prins nimic dar la cuvântul Tău, voi arunca. Vedeți, a ascultat cuvântul Mântuitorului. Așa, mereu, și-n viața noastră. Trebuie să ascultăm cuvântul Mântuitorului, chiar dacă nouă ni se pare de nerealizat uneori; este peste puterile noastre. Totuși, trebuie să dăm ascultare cuvântului lui Dumnezeu, pentru că este singurul care dă viață. Singurul care mântuiește. Toate celelalte cuvinte sunt cuvinte amăgitoare; cuvinte care sunt după mintea noastră, întunecată, sau cuvinte care pot să vină ca șoapte sau îndemnuri de la diavol, de la cel rău. El mereu ne sugerează cuvinte prin care să ne îndepărteze de Bunul Dumnezeu. Deci urechea noastră trebuie să fie foarte sensibilă în ascultarea cuvântului dumnezeiesc. Să putem să discernem cuvântul lui Dumnezeu. Trăim într-o lume în care se vorbește foarte mult. Și vin cuvinte din foarte multe părți. Și toate par, la prima auzire, că sunt cuvinte bune, că sunt cuvinte folositoare; dar s-ar putea să fie acolo și amăgire. Și de aceea trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea acest simț al ascultării și al discernământului, ca să putem să alegem adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii, de celelalte cuvinte care pot să fie amăgitoare, înșelătoare. Și-n cele din urmă dătătoare de moarte. Și chiar dacă după mintea noastră a împlini voia lui Dumnezeu parcă nu are sens, totuși trebuie să facem aceasta. Și vom vedea minuni foarte mari în viața noastră. Dacă vom avea acest curaj, de a asculta, și de împlini cuvântul lui Dumnezeu.

 Și-apoi, al treilea lucru pe care Domnul îl prețuiește, nu știu dacă este al treilea dar eu acum le spun așa într-o ordine, poate că acesta este chiar primul pe care-l prețuiește Dumnezeu la un slujitor al Său, este umilința, smerenia. Când Petru a văzut minunea, a zis, Du-Te de la mine, Doamne, pentru că sunt om păcătos. E foarte frumoasă această umilință, când o întâlnești la cineva. Și locuitorii din ținutul Gherghesenilor au zis, Pleacă de la noi. Dar nu din smerenie. Ci pentru că se temeau de pagubă. Să nu piardă mai mulți porci. Și de aceea L-au rugat pe Domnul să plece. Și Domnul a plecat. Petru însă a zis, Du-Te de la mine, Doamne, pentru că era foarte smerit; nu se simțea vrednic de o asemenea minune, și de întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Și vedem aceeași reacție la Petru la Cina cea de Taină. Când Domnul S-a apropiat să spele picioarele ucenicilor, și când a ajuns la Petru, observați aceeași atitudine: Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Adică nu s-a simțit vrednic de așa ceva. Și Domnul i-a zis, Dacă n-o să-ți spăl picioarele, n-o să ai parte de Mine. Și-atunci a zis, Nu numai picioarele, ci și mâinile și capul. Deci vedeți, s-a smerit. Nu se simțea vrednic, dar totuși el își dorea să fie cu Mântuitorul Iisus Hristos.

 Așa și-n viața noastră. Noi recunoaștem că suntem păcătoși. Și nu ne simțim vrednici. Dar, tocmai această recunoaștere a nevredniciei ne apropie de Dumnezeu, și-I dă posibilitatea lui Dumnezeu să se apropie de noi. Dacă noi spunem mereu, Nu sunt vrednic, Nu sunt vrednic, și stau departe de Dumnezeu, aceasta este de fapt o mândrie. O încăpățânare a mea. Și sunt mulți creștini care spun, păi eu nu mă spovedesc, nu mă împărtășesc, pentru că nu sunt vrednic. Și trec ani de zile fără să ne spovedim și fără să ne împărtășim, aceasta nu este smerenie. Aceasta este mândrie și încăpățânare. Sau sunt oameni care nu au încredere că Dumnezeu poate să le ierte păcatele. Sau alții, care se rușinează atât de mult, încât ascund păcatele lor. Și chiar dacă vin la spovedanie, nu spun tot. Spun așa câte ceva pe ici pe colo sau folosesc cuvinte cumva eufemistice, adică ceva care să nu sune atât de grav. Nu zice omul: am furat. Pentru că i se pare că sună prea dur. Și l-ar înjosi prea mult. Zice, am luat ce nu-i al meu. Nu zice, am curvit. Zice, am făcut păcate trupești; dar este un termen foarte generic. Acolo se pot include foarte multe. Deci cumva noi trebuie să avem curajul să-i spunem păcatului pe nume. Așa cum am păcătuit. Așa cum nu ne-a fost rușine să păcătuim, așa nu trebuie să ne fie rușine să ne recunoaștem păcatul. Și dacă-l vom ascunde, să știți că rămânem cu el. Nu ne vom elibera. Eliberarea de păcat vine doar în măsura în care îl recunoaștem, și-l mărturisim, cu toată rușinea. Și pe cât este de mare rușinea, pe atât de mare va fi și harul lui Dumnezeu, care va veni, și ne va da putere după aceea să nu mai păcătuim și să facem voia lui Dumnezeu. Deci uneori, vedeți, smerenia se poate confunda cu falsa smerenie, care este în realitate mândrie. Iarăși, trebuie să avem discernământ. Și să cultivăm adevărata smerenie. Care nu ne desparte de Dumnezeu, ci ne apropie de Dumnezeu.

 Aceasta este adevărata smerenie. Și, bine, ar putea să se întrebe cineva, dar trebuie să păcătuiesc pentru ca Dumnezeu să se apropie de mine sau eu să mă apropiu de Dumnezeu? Să știți că nu. Nu este obligatoriu să fim păcătoși pentru ca să fim smeriți. De exemplu, un om sporit duhovnicește și care nu mai păcătuiește, nu mai face păcate mari, el se smerește prin amintirea păcatelor trecute, el păstrează mereu amintirea aceasta, cum zice Proorocul David, fărădelegea mea eu cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Deci nu poate să uite păcatele trecute dar nu se descurajează, ci el de acum se străduiește să trăiască după voia lui Dumnezeu. Și mai mult decât atâta, el acum se căiește și pentru păcatele celorlalți la fel ca și cum ar fi păcatele lui. Nu judecă pe nimeni, nu osândește pe nimeni. Deci iată cum se manifestă smerenia la omul sporit duhovnicește. Și, de asemenea, smerenia se vede și la cei care sunt fără de păcat. La Mântuitorul Iisus Hristos. El nu a păcătuit. Dar tot smerit a fost. Și a luat asupra Lui păcatele noastre, ale tuturor. Ca și cum ar fi propriile Lui păcate. Maica Domnului, de asemenea, a fost fără de prihană. Dar se roagă pentru mântuirea tuturor, pentru iertarea păcatelor tuturor. Deci, cumva sunt mai multe trepte ale smereniei. Începem prin a ne recunoaște păcatele. A le mărturisi, a ne căi pentru ele. Dar apoi, pe măsură ce sporim duhovnicește, smerenia se manifestă ca și dragoste, față de ceilalți. Simțim nevoia să ne rugăm pentru ceilalți. Să mijlocim. Să le acoperim păcatele. Să fim avocații lor. Nu acuzatorii lor. Și este foarte frumoasă această smerenie. Și Domnul tare mult o prețuiește.

 În predica de pe munte Mântuitorul zice că Dumnezeu, celor mândri întotdeauna le stă împotrivă, iar celor smeriți le să har. Sfântul Antim Ivireanul, ocrotitorul dumneavoastră spiritual, a avut toate aceste trăsături duhovnicești. Și credință, și ascultare, și smerenie. Pe toate le-a avut. Dacă nu le-ar fi avut, nu ar fi putut să devină sfânt. Nu se poate să fii sfânt fără să fii credincios, fără să fii smerit, fără să fii răbdător, și iubitor de Dumnezeu și de oameni. Și, de bună seamă că aceste trăsături este de dorit să le dobândim și noi, fie că suntem preoți, fie că suntem credincioși, toți ne dorim să fim împreună cu Dumnezeu, și în veacul acesta, și-n cel ce va să fie. Pentru că dacă nu-L cunoaștem pe Dumnezeu, dacă nu simțim dragostea Lui, atunci viața noastră este un iad și va rămâne posibil un iad veșnic. În afara lui Dumnezeu, omul nu are nici un rost, să știți; venim de nicăieri, și ne ducem nicăieri. Doar în măsura în care Îl cunoaștem și-L iubim pe Dumnezeu, simțim dragostea Lui, atunci inima noastră se umple de bucurie, și de pace. Așadar, toți, și preoți și credincioși, trebuie să căutăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Să ne apropiem de El, prin răbdare, prin credință și ascultare, prin smerenie, și El de asemenea să Se poată apropia de noi, și să lucreze în noi.

 Petru a zis, Du-Te de la mine, Doamne, pentru că sunt om păcătos. Dar tot smerenie este să spunem și, Vino la mine, Doamne, pentru că sunt om păcătos. Dar deși am păcătuit, nu vreau să deznădăjduiesc de a mea mântuire. Chiar dacă am păcătuit, Te rog să mă ierți. Să nu Te scârbești de mine, să nu mă lepezi. Învrednicește-mă să fiu al Tău, să fiu cu Tine, și-n veacul acesta, și în cel ce va să fie, Amin. 

***