Părintele Teofil Roman 

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Pescuirea minunată  

27 septembrie 2015   

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Evanghelia acestei duminici ne vorbește despre două minuni săvârșite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și anume minunea pescuirii peștilor, dar și minunea pescuirii primilor Săi ucenici, și anume Petru, Iacob și Ioan. Minunea pescuirii peștilor este o minune mare, pentru că vedem cum dobitoacele cele necuvântătoare se supun cu multă ușurință poruncii Mântuitorului. La porunca Lui, peștii au intrat în mrejele pescarilor osteniți, care toată noaptea s-au chinuit dar n-au prins nimic, și, când Domnul a poruncit, iată, mrejele pescarilor s-au umplut, pentru că peștii au ascultat de glasul Mântuitorului. Și noi putem sesiza în lumea necuvântătoarelor cum ele cu ușurință respectă voia lui Dumnezeu, respectă legea lui Dumnezeu. Dar pentru noi aceasta este o minune, este ceva ce nu vedem în fiecare zi.

    Cealaltă minune, și anume minunea pescuirii primilor ucenici, îndrăznesc să zic că este mult mai mare decât minunea pescuirii peștilor. Pentru că, din nefericire zic, omului îi este mult mai greu să se supună voii lui Dumnezeu. Omul are nevoie de un dram de smerenie, pentru ca să-și taie voia sa, și să accepte voia lui Dumnezeu. Vedem că Sfântul Apostol Petru a avut această smerenie, care l-a atras, l-a cucerit pe Mântuitorul Iisus Hristos. Și cum deslușim smerenia lui Petru? În atitudinea lui, în cuvintele lui. Atunci când a zis, Doamne, iată, toată noaptea m-am ostenit și n-am prins nimic; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. A avut încredere în cuvântul lui Hristos. Și acesta este un semn de smerenie; să ai curajul să-ți tai voia și să accepți voia celuilalt. El încă nu-L cunoștea pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nu știa cine este. Poate că simțea câte ceva, dar nu știa cine este Hristos. Și apoi, reacția pe care a avut-o, când a văzut mrejele pline. A simțit prezența lui Dumnezeu, a simțit că este o minune dumnezeiască, și atunci a căzut la picioarele lui Iisus cu multă smerenie, cu multă umilință, și-a zis: Du-Te de la mine Doamne, pentru că eu sunt om păcătos, adică nu sunt vrednic de așa ceva. Dacă vă aduceți aminte, aceeași reacție a avut-o Apostolul Petru la spălarea picioarelor. La Cina cea de Taină. Când Mântuitorul a venit, la toți, și le-a spălat picioarele. Și când S-a apropiat de Petru, iarăși a zis, Doamne, Tu să-Mi speli mie picioarele? Și Domnul i-a zis: Dacă nu ți le voi spăla, nu o să ai parte de Mine. Și-atunci a zis, da; spală-mă, întreg; adică el își dorea din toată inima să aibă parte de Mântuitorul Iisus Hristos. A început să-L cunoască. A recunoscut că este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși. Și-L iubea foarte mult pe Mântuitorul. Deși a avut și el momentele lui de clătinare.

    Așadar, smerenia este un lucru foarte prețios în fața lui Dumnezeu, și descoperim lucrul acesta și în alte împrejurări relatate de către Sfânta Scriptură: cât de mult prețuiește Domnul smerenia. Marele Prooroc Isaia, când L-a văzut pe Dumnezeu în vedenie, a căzut și el cu fața la pământ și a zis, iată eu sunt un om cu buze necurate, și L-am văzut pe Domnul Savaot. Adică a avut conștiința aceasta că este un om păcătos, care nu este vrednic de o asemenea priveliște. Dar Dumnezeu l-a învrednicit și l-a curățit de întinăciunea păcatului, pentru că s-a smerit. Sutașul, care L-a rugat pe Iisus să-i vindece servitorul bolnav. Când Domnul a zis, voi veni și-l voi vindeca, și el a spus iarăși un cuvânt de smerenie, care L-a cucerit pe Mântuitorul Hristos. A zis, Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele. Spune numai un cuvânt, și se va tămădui servitorul meu. Și Domnul a fost uimit de credința și de smerenia lui, și a zis: În Israel n-am întâlnit atâta credință. Acesta era un păgân. Dar iată că era un om smerit și credincios. Și Domnul l-a prețuit foarte mult.

    Fiul risipitor. Când s-a întors acasă, după mult timp petrecut în desfrânări, și după ce a cheltuit averea părintească, când s-a apropiat de Tatăl său, a zis, Tată, am greșit la cer și înaintea Ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău; primește-mă ca pe unul din argații Tăi. Și știm cum Tatăl l-a primit, cu toată inima, nu ca pe un argat ci ca pe un fiu. Așadar, Dumnezeu prețuiește foarte mult smerenia. Și ne-o recomandă. Mântuitorul chiar spune la un moment dat: Învățați-vă de la Mine, că Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre. Fără smerenie este cu neputință a primi harul lui Dumnezeu, este cu neputință a trăi în harul lui Dumnezeu. Petru dacă n-ar fi fost un om smerit, n-ar fi avut încredere în cuvântul lui Hristos. Dacă n-ar fi fost smerit, nu și-ar fi recunoscut nevrednicia. Dacă n-ar fi fost un om smerit, n-ar fi plâns cu amar atunci când s-a lepădat de Hristos, ci s-ar fi dus și s-ar fi spânzurat, așa cum a făcut Iuda. Dar vedeți ce poate smerenia? Chiar dacă a păcătuit atât de mult, pentru că-I făgăduise Domnului că va merge împreună cu El și în temniță și la moarte dar, când a fost la strâmtoare, n-a fost în stare să se țină de promisiune și s-a lepădat, cu jurământ, de Hristos: a zis, eu nu-L cunosc pe omul Acesta. Măcar că a văzut învierea lui Lazăr, puține zile înainte a fost prezent la Schimbarea la Față și a auzit glasul Tatălui, pe Tabor, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultați. Deci cu toate acestea Petru s-a lepădat, și-a zis, nu-L cunosc pe omul acesta. Dar, după aceea a plâns cu amar, când a întâlnit privirea înțelegătoare și mângâietoare a Domnului Său. Și, pentru că a plâns cu amar, și s-a smerit și s-a căit, Domnul, după Înviere l-a căutat, și l-a reprimit în slujirea apostolească; și l-a întrebat iarăși: Mă iubești tu pe Mine? Chiar Mă iubești mai mult decât aceștia? Și-acum n-a mai zis cu atâta îndrăzneală, dar totuși a zis: Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc. Chiar dacă am păcătuit, chiar dacă m-am lepădat de Tine, totuși eu Te iubesc. Și-atunci a zis Domnul: Paște oile Mele, paște mielușeii Mei.

    Atâta nevoie avem și noi iubiți credincioși de această smerenie. Trăim într-o lume în care foarte mult se cultivă mândria, din fragedă copilărie suntem învățați și îndemnați să fim mândri. Să nu avem încredere în nimeni, decât în noi înșine, în puterile noastre, în înțelepciunea noastră. Dar dacă cultivăm această mândrie, nu ne vom putea bucura de dragostea lui Hristos. Nu vom putea deveni pescari de oameni. Pentru că toți suntem chemați să-L mărturisim, să pescuim suflete în corabia Bisericii, în corabia mântuirii, dar lucrul acesta iată nu este cu putință, dacă nu suntem smeriți.  Ar trebui să avem mai multă încredere în cuvântul lui Hristos. Să nu-l punem la îndoială. Suntem dispuși să credem pe oricine și orice, dar cuvântul lui Hristos cu greu îl primim și-l acceptăm. Să avem așadar încredere în cuvântul lui Hristos. Să păzim poruncile Lui. Chiar dacă aceasta ne depășește, este mai presus de noi, de puterile noastre, de înțelegerea noastră. Atunci când păcătuim, să nu deznădăjduim. Să ne plângem păcatele, așa cum a făcut-o Petru. Să le plângem în taina inimii noastre, să le plângem în Taina Spovedaniei, și cu siguranță că și noi ne vom bucura întotdeauna de iertarea Domnului… Să nu avem niciodată impresia că ni se cuvine ceva. Să nu avem pretenții. Nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ci întotdeauna să avem o atitudine smerită. Să putem spune mereu, Doamne, nu sunt vrednic de nimic, pentru că sunt un om păcătos; dar totuși, dacă vin la Tine, vin pentru iubirea Ta cea neasemănată, și nemăsurată. Vin pentru că n-aș vrea totuși să mă pierd, chiar dacă sunt un om păcătos. Vin pentru că n-aș vrea să mă prindă lupul cel înțelegător, adică diavolul, și să mă arunce pentru veșnicie în întunericul cel mai dinafară. De aceea vin, nu pentru că aș fi vrednic de ceva.

    Și chiar și atunci când se întâmplă minuni în viața noastră, să nu ne mândrim. Să nu ni se pară că pentru vreun merit de-al nostru se întâmplă minunea. Ci tot așa, minunea se-ntâmplă pentru că Domnul binevoiește și pentru că El ne iubește. Tot Apostolul Petru, când a vindecat un olog, și lumea a început să-l cinstească și să-l slăvească, crezând că el este autorul minunii, el a spus imediat: Nu în numele meu stă acesta în picioare, ci în Numele lui Iisus Hristos. Vedeți ce înseamnă să fii smerit? Dacă ar fi fost un om mândru, cu siguranță că imediat și-ar fi revendicat minunea, și ar fi avut pretenții să fie slăvit și lăudat și apreciat de toți. Dar pentru că a fost un om smerit, a știut să întoarcă toată slava și toată mulțumirea către Mântuitorul Iisus Hristos. Și smerenia, iubiți credincioși, nu este o prefăcătorie. Nu spunem da, eu sunt un om păcătos dar în sinea mea undeva mai în adânc eu știu că sunt totuși un om drept, dar mă smeresc, așa, pentru că așa Îi place lui Dumnezeu. Smerenia este firescul iubirii. Când omul începe să-L iubească pe Dumnezeu nu poate altfel, decât să se smerească, să se micșoreze pe sine. Sfântul Ioan Botezătorul, după ce și-a încheiat misiunea, a zis, acum El trebuie să crească, adică Mântuitorul Iisus Hristos, iară eu trebuie să mă micșorez. Așa și noi, mereu trebuie să ne micșorăm în fața măreției lui Dumnezeu. Și atunci ne vom putea bucura de harul Lui, pentru că Dumnezeu celor smeriți le dă har, iar celor mândri întotdeauna le stă împotrivă. Pe cel ce se înalță pe sine îl smerește, dar pe cel care se smerește pe sine, îl înalță. Și-n felul acesta, fiecare dintre noi poate să devină un pescar de oameni. Pentru că a fi pescar de oameni nu înseamnă nimic altceva decât a-L iubi pe Mântuitorul Iisus Hristos din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea, și a-L face iubit și altora, a-L descoperi și altora, care nu-L cunosc, și care nu-L iubesc, dar au atât de multă nevoie de El.

    A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

 ***