Părintele Teofil Roman 

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Înălțarea Sfintei Cruci

14 septembrie 2012

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici și preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    Îi mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ne adunăm astăzi laolaltă, să fim împreună, să slujim Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și să cinstim Cinstita și de Viață Făcătoarea Cruce. Ziua de astăzi iubiți credincioși este foarte mare înaintea lui Dumnezeu, pentru că este în strânsă legătură cu Vinerea Mare, dar și cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru că noi nu putem să cinstim Sfânta Cruce fără să pomenim Patimile, dar și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Așa cum am cântat mai devreme: Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

    Praznicul de astăzi îl datorăm în mod deosebit Sfintei Împărătese Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare. Împărăteasa Elena și-a dorit în mod deosebit să găsească Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Și de aceea a pornit la Ierusalim, și a făcut cercetări, și după îndelungi căutări, în cele din urmă a găsit Crucea Mântuitorului; însoțită de celelalte două cruci ale tâlharilor, care au fost răstigniți pe Golgota împreună cu Domnul. Și fiind toate trei împreună, sigur că era nevoie de un semn din partea lui Dumnezeu ca să se dovedească care dintre ele este Crucea Mântuitorului, Crucea cea dătătore de viață. Și de aceea au atins de toate trei, pe rând, o femeie moartă. Și atunci când femeia a fost atinsă de Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, ea a revenit la viață. Și acesta a fost semnul din partea lui Dumnezeu că aceea este Crucea Mântuitorului, și pe aceea au ridicat-o cu multă cinste Patriarhuil Ierusalimului din vremea aceea, Macarie, împreună cu tot clerul său, au dus-o în biserica nou-construită în cetatea Ierusalimului de către Împăratul Constantin cel Mare, și acolo a fost așezată în mijlocul întregii adunări, care au căzut cu fața la pământ, s-au închinat înaintea ei și au strigat de nenumărate ori Doamne minuiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește. Nu puteau să gândească și să glăsuiască altceva decât să ceară mila lui Dumnezeu.

    Oarecum același lucru, iubiți credincioși, l-am făcut și noi aseară, la Slujba Privegherii. La sfârșitul Utreniei, mai precis în vremea Doxologiei celei Mari, am ieșit în procesiune cu Sfânta Cruce, și am așezat-o în mijlocul bisericii, și toți am căzut cu fața la pământ, ne-am închinat, ne-am rugat pentru întreaga Biserică, și pentru întreaga lume, spunând de nenumărate ori, de sute de ori, rugăciunea Doamne miluiește. Doamne miluiește. Doamne miluiește. Pentru noi, creștinii dreptslăvitori, este un lucru firesc să cădem înaintea Sfintei Cruci, să o cinstim, să o sărutăm, să ne închinăm înaintea ei. Dar pentru mulți, lucrul acesta poate să fie sminteală, sau chiar nebunie, cum l-am auzit mai înainte pe Sfântul Apostol Pavel. Crucea, zice el, pentru iudei este o sminteală, pentru neamuri este o nebunie, dar pentru noi cei care ne mântuim, fie iudei, fie elini, fie de alt neam, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. De aceea noi în mod firesc cădem înaintea Sfintei cCruci, o sărutăm și o cinstim cu evlavie. Pentru că descoperim în ea înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu; dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu față de neamul omenesc.

    Întâi de toate cinstim Sfânta Cruce iubiți credincioși ca pe un altar de jertfă, pe care s-a adus Jertfa cea mai prețioasă, adică Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Știm că în Vechiul Legământ, altarele pe care se aduceau jertfe lui Dumnezeu erau sfințite și sfințitoare. Erau dătătoare de sfințenie, de binecuvântare, și nu se putea atinge nimeni de ele decât în chip cuviincios, și cu evlavie. Cu atât mai mult altarul pe care s-a adus Jertfa supremă n-ar putea să fie altfel decât sfânt și sfințitor. Vă amintiți de un cuvânt al Mântuitorului adresat către fariseii din vremea Sa. Zice: Oare ce este mai sfânt? Darul, sau altarul care sfințește darul? Așa erau gândite lucrurile în Vechiul Legământ. Dar, în Noul Legământ, iată, altarul a fost sfințit chiar de darul suprem, adică de Sângele scurs din coasta și din rănile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea noi prețuim Sfânta Cruce, o sărutăm, și ne apropiem de ea cu multă, cu multă evlavie.

    De asemenea, putem să ne gândim la Sfânta Cruce ca la pomul vieții. Știm că în grădina edenului au fost sădiți doi pomi deosebiți: pomul cunoștinței binelui și răului și, de asemenea, pomul vieții. Din pomul cunoștinței binelui și răului au mâncat protopărinții noștri Adam și Eva și știm ce s-a întâmplat. Pomul vieții însă după aceea a fost păzit, străjuit cu sabie de foc, pentru ca nu cumva Adam și Eva, aflați în stare de cădere, să mănânce din el și-n felul acesta să se înveșnicească răul. Dar iată, prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, Crucea se transformă în pomul vieții. Hristos este Fructul din Care dacă noi vom mânca, cu credință și cu dragoste, nu vom mai muri niciodată. În El și prin El, și noi ne vom înveșnici; vom deveni asemenea Lui în Împărăția lui Dumnezeu. Și vom străluci ca luminătorii pe cer.

    Mă gândesc că aici e locul potrivit să vă spun o legendă pioasă dar foarte sugestivă și foarte frumoasă legată de lemnul Sfintei Cruci. Se spune că după ce Adam și Eva au fost izgoniți din grădina edenului, pomul vieții fiind străjuit cu sabie de foc, pomul cunoștinței binelui și răului însă a rămans neatins, cumva ca să aducă aminte strămoșilor noștri de căderea lor. Și natura înconjurătoare de bună seamă că prin cădere s-a înrăutățit foarte mult, a devenit potrivnică omului, s-a înmulțit foarte mult păcatul și fărădelegea, dar pomul cunoștinței binelui și răului a rămas, a crescut, a devenit foarte înalt, și a venit vremea Potopului. Când Dumnezeu știm că S-a întristat foarte tare, din pricina păcatului care a atins o culme foarte mare, și de aceea a îngăduit, asupra pământului și asupra omenirii, acel Potop de ape multe. Dar, a găsit în acea vreme de păcat și de fărădelege un om credincios Lui, anume pe dreptul Noe, căruia i-a poruncit ca din pomul cunoștinței binelui și răului să construiască o corabie, în care să intre el, și familia lui, și exemplare din toate vietățile care erau la vremea aceea pe pământ, parte bărbătească și parte femeiască; ca să fie salvate de apele Potopului. Și Noe a ascultat, și a făcut așadar din acel lemn, din pomul cunoștinței binelui și răului, corabia, care a salvat omenirea. Știm că la sfârșitul Potopului această corabie a ajuns pe vârful muntelui Ararat. Și acolo a rămas multă vreme, sigur că din cauza vitregiilor vremii, a ploilor care au venit iarăși, această corabie s-a descompus, și se zice că părți din ea au ajuns chiar și în apele Iordanului; și oamenii cumva le-au recunoscut, și-au luat din ele așa în semn de evlavie, și de aducere aminte de acel eveniment tragic care s-a petrecut. Și apoi, în vremea Mântuitorului, când a fost să fie răstignit, se spune că Crucea I-a fost cioplită de către cineva care avea o parte din acest lemn din corabia lui Noe, adică din pomul cunoștinței binelui și răului. Și pe acest lemn, care a pricinuit căderea omului, moartea lui, a fost răstignit Hristos, și-n felul acesta, acest lemn dătător de moarte iată s-a transformat într-un lemn dătător de viață. Desigur că ceea ce v-am povestit este o legendă, dar mai mult ca sigur trebuie să fie și un sâmbure de adevăr în ea. Pentru că această legendă intră în logica înțelepciunii lui Dumnezeu; pentru că vedeți Hristos cu moartea pe moarte a zdrobit. Așadar ar fi putut găsi cu cale ca prin lemnul care a adus stricăciunea și moartea în firea omenească, prin același lemn să aducă binecuvântarea și viața cea veșnică. Așadar, și-n felul acesta putem privi și cinsti Sfânta Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos.

    În dumnica trecută, duminica dinaintea acestui mare Praznic, L-am auzit pe Mântuitorul Iisus Hristos pomenind de acel șarpe pe care l-a ridicat Moise în pustie. Când mergea cu poporul evreu spre pământul făgăduinței, și din pricina nelegiuirilor Dumnezeu a îngăduit o epidemie de șerpi veninoși, și foarte multă lume a murit. Dar tot Dumnezeu le-a dat și leacul. I-a zis Dumezeu lui Moise: Fă un șarpe de aramă, și ridică-l, înalță-l pe un lemn, și oricine va privi la acel șarpe cu credință, va fi izbăvit, se va tămădui de mușcăturile veninoase ale șerpilor. Și Moise a ascultat și a împlinit cuvântul lui Dumnezeu, și-n felul acesta poporul s-a izbăvit. Iar Mântuitorul a zis: Precum Moise a ridicat șarpele în pustie, tot așa va fi ridicat și Fiul Omului. Ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Așadar, privind la Sfânta Cruce și la Mântuitorul Iisus Hristos răstignit pe ea, noi ne putem izbăvi de mușcăturile cele veninoase ale șerpilor, adică ale demonilor. Care caută neîncetat să ne abată de la calea lui Dumnezeu, de la calea mântuirii. Desigur, ca să primim cu adevărat tămăduire și izbăvire, trebuie să privim la Sfânta Cruce cu evlavie, cu credință. De fapt noi trebuie să vedem acolo jertfa și dragostea Mântuitorului Iisus Hristos, și-n felul acesta în inima noastră să se aprindă focul pocăinței, și al umilinței, și apoi al iubirii față de Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Și-n felul acesta, prin pocăință și prin dragoste, noi ne putem vindeca și curăți de întinăciunea păcatului.

    De asemenea iubiți credincioși, putem privi la Sfânta Cruce ca la rugul cel aprins, care ardea și nu se mistuia; pe care tot Moise l-a văzut. Vă amintiți cum, pe Muntele Sinai fiind, păscând oile socrului său, la un moment dat a văzut un rug care ardea și nu se mistuia, și s-a apropiat de el, și un glas i-a zis: Descalță-te, pentru că locul de care te apropii este un loc sfânt. Și el a intrat în legătură cu Dumnezeul cel Viu, cu Dumnezeul cel adevărat, Care l-a chemat și l-a trimis să izbăvească poporul Israel aflat în robie egipteană. Acolo, în rugul cel aprins care ardea și nu se mistuia, Dumnezeu S-a descoperit lui Moise ca fiind Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul cel adevărat. L-a întrebat Moise pe Cel Care-i grăia: Cine ești? Ce să le spun evreilor? Cine m-a trimis la ei? Și Dumnezeu i-a răspuns atunci lui Moise: Eu sunt Cel Ce sunt. Adică Cel Care există prin Sine Însuși, din veac și până în veac, necauzat de nimeni. Dar care este pricina întregii existențe. Așadar, Același Dumnezeu Care S-a arătat lui Moise în rug, S-a arătat întregului neam omenesc, întregii omeniri, pe Sfânta Cruce. Și Sfânta Cruce s-a transformat într-un rug aprins, pentru că acolo a ars focul iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Și care arde până astăzi și până la sfârșitul veacurilor, și nu se mistuie, nu ne mistuie pe noi păcătoșii. Ci dimpotrivă, ne curăță, și ne luminează și ne încălzește și ne sfințește…

    De asemenea iubiți credeincioși, pentru noi creștinii dreptslăvitori, Crucea este semnul Fiului Omului, dar și semnul celor care cred în El și sunt afierosiți Lui. A zis Mântuitorul Iisus Hristos că înainte de a Doua Sa Venire mai întâi va apărea pe cer semnul Fiului Omului. Și toți Sfinții Părinți au tâlcuit că acest semn nu poate să fie altul decât semnul Sfintei Cruci. De aceea creștinii, încă de la început, au început să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci. Sigur, cu multă discreție îl făceau, pentru că erau prigoniți pentru aceasta. Dar îl făceau. Fie pe frunte, fie pe mână. Și mai ales îl purtau în inima lor. De acolo nimeni nu putea să șteargă acest semn al Sfintei Cruci. De aceea și noi, la opt zile după ce se naște un copil, din părinți creștini, preotul se duce, mai ales în zilele noastre dacă este chemat de părinți, să se roage pentru noul născut și-i spune o rugăciune, și atunci îi pune și numele, și printre altele spune în această rugăciune, zice: Să se însemneze peste el Crucea Unuia Născut Fiului Tău. Și Crucea să se însemneze și în inima și în cugetul lui. Auziți ce se cere? Să se însemneze Crucea Mântuitorului Iisus în inima și-n cugetul lui, ca să lepede toată deșertăciunea lumească, și să păzească poruncile Tale. Deci iată ce înseamnă de fapt a purta Crucea lui Hristos pentru noi creștinii dreptslăvitori: să păzim poruncile lui Dumnezu și să lepădăm toată deșertăciunea lumească. De aceea, când se botează cineva, mai întâi este întrebat, de trei ori, te lepezi de satana, și de toate lucrurile lui, și de toată slujirea lui, și de toți slujitorii lui, și de toată trufia lui? Mă lepăd, mă lepăd, mă lepăd. Te-ai lepădat de satana? M-am lepădat. Și te unești cu Hristos? Mă unesc. Și te închini Lui? Mă închin Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii Cele deoființă și nedespărțite. Iată ce înseamnă pentru noi Crucea lui Hristos: să fim însemnați cu semnul Crucii și să purtăm asupra noastră semnul Sfintei Cruci.

    În zilele noastre mai puțin suntem prigoniți pentru semnul Sfintei Cruci, putem să-l facem. Și în biserică, și pe stradă, și oriunde ne-am afla. Din nefericire în ultima vreme s-au pornit anumite prigoane împotriva semnului Sfintei Cruci, dar, încă nu cu vărsare de sânge. Încă putem totuși să purtăm și să cinstim Sfânta Cruce, însemnându-ne cu semnul ei oriunde ne-am afla și oriunde este nevoie, oriunde simțim nevoia, iubiți credincioși. Poate că este potrivit acum chiar să vă îndemn, pe cei care încă nu purtați la gât semnul Sfintei Cruci, să o faceți. Ne place să purtăm podoabe, mai ales partea femeiască, și am văzut de multe ori cu durere că preferăm alte podoabe decât Sfânta Cruce. Pentru un credincios creștin, pentru o credincioasă creștină, nu este un lucru lăudabil. Podoaba noastră cea mai de preț trebuie să fie Sfânta Cruce. Cu aceasta trebuie să ne împodobim. Sigur, cu simplitate, și cu discreție; pentru că așa putem purta în chip vrednic Crucea Mântuitorului Iisus Hristos. Când aducem pruncii la Botez, mai ales să ne îngrijim să aducem și o cruciuliță, care să fie după aceea purtată la gâtul lui când va putea să o poarte. Monahii, când primesc cinul călugăresc, printre altele poartă, primesc și semnul Sfintei Cruci. Preoții, episcopii, poartă la pieptul lor semnul Sfintei Cruci. Arătând prin aceasta iată că suntem pecetluiți cu pecetea Mântuitorului Iisus Hristos. Și prin urmare nu se poate apropia de noi vrăjmașul diavol, pentru că Sfântă Cruce este armă împotriva diavolului; care se teme și se cutremură de puterea ei. Sigur, repet și insist, dacă facem toate acestea cu evlavie și cu credință. Pentru că sunt mulți, poartă Sfânta Cruce nu din credință și din evlavie, ci din superstiție. Și atunci Crucea nu are asupra lor nici o putere. Dacă purtăm Sfânta Cruce la grumazul nostru sau o punem în mașină sau în casă sau oriunde altundeva, dar în același timp în chip voit și cu bună știință păcătuim împotriva voii lui Dumnezeu, împotriva iubirii jertfelnice a Mântuitorului Iisus Hristos, crucea nu are nici o putere asupra noastră. Crucea are putere asupra noastră, în viața noastră și împotriva demonilor care se luptă cu noi, doar în măsura în care noi ne străduim să păzim poruncile lui Dumnezeu. Atunci crucea devine pentru noi un reazăm, și un mare ajutor. Devine dătătoare de lumină, de înțelepciune și de putere.

    Crucea, iubiți credincioși, a fost întotdeauna pavăza împăraților creștini. De aceea Troparul Crucii este legat de acești oameni care au fost rânduiți să cârmuiască poporul lui Dumnezeu. În zilele noastre Troparul a fost puțin modificat, dar atunci când el a fost alcătuit, a fost alcătuit în felul acesta: Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta, biruință binecredincioșilor suverani sau împărați asupra potrivnicilor dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău. Așadar Praznicul de astăzi ar trebui să fie Praznicul celor care ocârmuiesc popoarele creștine. Și Crucea ar trebui să le fie izvor de înțelepciune și de tărie. Să nu cârmuiască popoarele după înțelepciunea aceastei lumi. Să nu se lase ademeniți de înțelepciunea acestei lumi, care este deșartă, și nebunie înaintea lui Dumezeu, ci să se ocârmuiască după înțelepciunea care vine de la Dumnezeu. Și aceasta înseamnă iubire jertfelnică. Aceasta mai ales trebuie să-i stăpânească pe cei care sunt rânduiți să cârmuiască popoarele creștine. Din nefericire, mai ales în ultima vreme, nu prea simțim acest lucru. Dar poate că toți suntem vinovați pentru aceasta. Toți ne-am înstrăinat de înțelepciunea care vine de la Crucea Mântuitorului Iisus Hristos. Toți am lepădat Crucea lui Hristos, și preferăm cele ale lumii, preferăm simbolurile păgâne, podoabele păgâne. Ne purtăm păgânește în toate segmentele vieții noastre. Și-atunci, cu siguranță că diavolul nu mai are de ce să se teamă și intră cu ușurință în viețile noastre. Și ne batjocorește, în fel și chip. De aceea, iubiți credincioși, Praznicul de astăzi iubiți credincioși să fie pentru noi toți un prilej de a ne reafierosi Mântuitorului Iisus Hristos. Din toată inima să ne lepădăm de satana, și de toate lucrurile lui, și de toată slujirea lui, și de toată trufia lui. Și să ne dăruim lui Hristos. Să iubim Crucea Lui. Să devină Crucea Mântuitorului Iisus Hristos pentru noi toți un mod de viață. Atunci când purtăm semnul Sfintei Cruci și când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci să o facem cu credință și cu evlavie, și să mărturisim din toată inima prin aceasta credința în Sfânta Treime, în iubirea veșnică a Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, să mărturisim Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a făcut om, și iată S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de Cruce.

    Să le mărturisim pe toate acestea și să ne lăsăm pătrunși de ele, și viața noastră să fie transformată în felul acesta, și să devină o jertfă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, așa cum a fost jertfa Mâtuitorului nostru Iisus Hristos, a Căruia să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor, Amin.

 ***