Părintele Teofil  Roman  

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

30.10.2016   

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Iată am ascultat Parabola Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. O Parabolă cu foarte multe și adânci înțelesuri duhovnicești. Pentru a-i înțelege mult mai bine mesajul cred că va trebui să ne amintim și de Parabola Iconomului necredincios, care se află în același capitol cu Parabola Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, este începutul Capitolului 16 cred, de la Sfântul Evanghelist Luca. Deci ele sunt în foarte strânsă legătură una cu alta, și-n mod deosebit aș vrea să ne amintim cuvântul Mântuitorului, pe care l-a spus în încheierea Parabolei iconomului necredincios: Faceți-vă prieteni din bogăția nedreaptă, ca atunci când aceasta vă va lipsi, să vă primească aceia, adică prietenii pe care vi i-ați câștigat prin bogăția nedreaptă, să vă primească ei în sălașele lor cele veșnice.

    Ce însemnă să ne facem prieteni prin bogăția nedreaptă? Într-un înțeles mai adânc, cred că lucrul acesta înseamnă să conștientizăm cu toții că tot ce avem este darul lui Dumnezeu. Nu este nimic al nostru. Așadar tot ceea ce noi considerăm că avem ca bogăție și materială și spirituală, este nedreaptă în sensul că nu este a noastră; nouă ni se pare că este a noastră, dar în realitate nu este a noastă, ci este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care ni le-a dăruit pe toate, dar nu pentru ca să ne separăm unii de alții, nu ca să creăm prin bogăție prăpastii de netrecut între noi, ci iată prin bogăție noi trebuie să ne unim unii cu alții, să de venim prieteni unii cu alții, să cultivăm dragostea, milostivirea. Cum spunem la un moment dat în slujba cununiei; acolo ne rugăm în felul acesta pentru miri, zicem: umple casele lor de grâu, de vin , de untdelemn și de toată bunătatea, ca toată îndestularea având, să dea și celor lipsiți. Iată care este logica îmbogățirii. De ce ne binecuvintează Dumnezeu cu belșug de daruri, pentru ca să ne dăruim unii altora; și în realitatea aceasta a lumii căzute iată unii sunt bogați alții sunt săraci, prin urmare tot ceea ce avem mai mult decât ne este necesar, este pentru a da și celor lipsiți. Și în felul acesta să creăm între noi legături foarte strânse, să ne împrietenim unii cu alții. Poate că la început facem asemenea gesturi de milostenie în mod formal; dar noi nu știm ce efect pot să aibă aceste gesturi în inima celor pe care îi dăruim, a săracilor; ce rugăciuni fierbinți pot să înalțe ei pentru noi, să ne binecuvinteze; și în felul acesta în inima noastră tot mai mult să se aprindă dragostea și milostivirea. Deci e mare lucru să fim binecuvântați de către cei săraci.

    Bogatul din Evanghelia de astăzi nu a înțeles acest lucru. El și-a adunat doar comoară sieși. Și tot ce avea folosea în mod egoist, și în felul acesta și-a construit iadul încă din lumea aceasta. El trăia în iad, deși i se părea că este fericit. Dar de fapt el era un om foarte singur. Și în această stare el s-a mutat din lumea aceasta. Practic ceea ce a început aici, s-a continuat și în veșnicie. Starea lui nu s-a schimbat. Și vedem lucrul acesta și din felul în care se roagă de acolo din iad către Avraam, Părintele celor credincioși; adică el se roagă tot pentru sine, în dorința lui de a-și alina suferința. Adică el căuta confortul lui. Tot confortul lui, în mod egoist, nu se putea gândi la ceilalți, și chiar dacă se gândea, se gândea la rudeniile sale. Dar nu cred că gândea el lucrurile acestea în logica mântuirii; în logica în care Dumnezeu vrea ca noi să ne iubim unii pe alții; să devenim un gând, să devenim o gură și o inimă, să ne bucurăm unii de alții împreună.

    În bogatul acesta nemilostiv cred că putem desluși și chipul bogatului spiritual; și cred că Mântuitorul Iisus Hristos în mod deosebit pe acești bogați spirituali îi avea în vedere. Cuvântul Lui se îndrepta în mod deosebit către fariseii din vremea Sa, oameni profund religioși, dar care au transformat și religia tot într-un mod de a se îmbogăți întru sine, pentru sine. Un mod de a se îndreptăți înaintea lui Dumnezeu cu faptele lor cele bune, fără să le pese de mântuirea celorlalți. Știm cum se ruga acel fariseu, în Templu: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni… Și de asemenea ne amintim cum fariseii și oamenii religioși din vremea Mântuitorului Îl judecau pe Mântuitorul că stă de vorbă cu vameșii și desfrânatele. Când a intrat în casa lui Zaheu, cu asprime L-au judecat, zicând că a intrat în casa unui păcătos, dar Iisus nu a văzut în Zaheu un păcătos, ci a văzut pe un fiu al lui Avraam; a zis, și acesta este fiul lui Avraam. Așadar, și bogăția spirituală, dacă este agonisită în mod egoist, poate să ne separe unii de alții, să ne despartă unii de alții. Și trebuie să fim cu multă luare-aminte la acest aspect, pentru că mi se pare că pe fiecare dintre noi ne paște această ispită. Ne străduim să fim oameni credincioși, să facem fapte bune, dar o facem doar din dorința de a ne agonisi un confort lăuntric, de a ne simți bine, de a ne putea îndreptăți înaintea lui Dumnezeu, și prea puțin ne pasă de mântuirea celorlalți. Nu ne doare inima că cel de lângă noi s-ar putea să se piardă. Și, dacă cultivăm această stare și ne ducem cu ea dincolo de mormânt, înseamnă că iadul este al nostru. Pentru că ne-am izolat, ne-am separat, ne-am despărțit unii de alții.

     Lazăr, care stătea la porțile bogatului, era un om sărac; sărac de bunătățile cele pământești, și, mai mult ca sigur sărac și de bunătățile cele spirituale. Dar, el tăcea. Și cu siguranță că tăcerea lui ascundea totuși o stare de umilință, o stare de smerenie, de răbdare. Cred că el, asemenea tâlharului de pe Golgota care s-a mântuit, își trăia starea considerând, aceasta pentru păcatele mele o pătimesc. Și nu judeca, nu condamna, nu cred că-l judeca pe bogatul care nu-l miluia, nici măcar cu câteva firmituri. Nu se plângea. Răbda, în tăcere. El seamănă, sau în el putem să-l vedem și pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care a răbdat treizeci și opt de ani fără să se plângă. Femeia gârbovă; optsprezeceani de suferință, în tăcere. Când a văzut-o Mântuitorul în sinagogă ea tăcea și se ruga; răbda. Nici nu cred că se mai gândea că vreodată ar putea să fie izbăvită din suferința ei. Deci iată cum răbdând în tăcere, fără să cârtească, poate chiar mulțumind lui Dumnezeu, el și-a construit raiul. El era separat de toate dar în același timp unit cu toate, și cu toți. Nu avea nimic de pierdut, pentru că de fapt a pierdut tot. Și în această stare, el se putea bucura de pacea lui Hristos, de pacea lui Dumnezeu, de milostivirea Lui lăuntrică. Și vedeți că acolo, în sânul lui Avraam, el tace în continuare, nu vorbește, nu-l auzim zicând nici un cuvânt. Poate că și dacă ar fi ajuns în iad, ar fi tăcut și ar fi zis, aici se cuvine să fiu. Nu s-ar fi împotrivit. Îmi vine în minte un vers al poetului Vasile Voiculescu, undeva, într-o poezie de-a lui el spune: Doamne, chiar și de mă vei arunca în iad, voi fi bucuros acolo numai pentru că Ți-am auzit glasul care m-a trimis în iad. Îmi va fi de ajuns. Deci iată ce stare poate să aibă un om smerit; un om răbdător: voi fi mulțumit și numai pentru că Ți-am auzit glasul. Sau, iarăși, un monah athonit, din zilele noastre; zice: un monah, un monah autentic, este ca și un câine. Dacă-l chemi vine la tine, dacă-l alungi se duce. Aceasta cred că a fost starea lui Lazăr, și aceasta cred că ar trebui să fie și starea unui suflet creștinesc. A unui suflet de creștin. Să fie smerit, să fie răbdător, să fie mulțumitor, să le primească și pe cele rele la fel ca și pe cele bune, și-n toate, să vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă fără știrea Lui; nici măcar un fir de păr nu crește și nu cade fără știrea lui Dumnezeu.

    Un pic mai dificil pentru noi va fi să înțelegem totuși răspunsul lui Avraam la rugămintea bogatului aflat acolo în chilurile iadului. Spunea acolo dreptul Avraam că nu se poate să-l ajute pe bogat; că între ei este o prăpastie de netrecut. Și oarecum el a primit ceea ce merita. Vedem aici exprimată foarte bine Legea Vechiului Testament: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Dar nouă Mântuitorul Iisus Hristos ne-a descoperit legea dragostei, și atunci oare cum să înțelegem această situație, dacă lucrurile sunt așa cum spune dreptul Avraam, înseamnă că tot ceea ce facem noi pentru cei morți este zadarnic; este zadarnic, pentru că nu se poate schimba nimic în soarta lor. Soarta omului se decide aici pe pământ; primim acolo ceea ce facem aici, după cum facem aici. Și totuși noi în Biserică suntem învățați să ne rugăm pentru cei morți, cu nădejdea că starea lor s-ar putea îmbunătăți. Noi nădăjduim în iubirea lui Dumnezeu cea neasemănată și nemăsurată pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-a descoperit-o. Cred eu că răspunsul acesta dat de dreptul Avraam seamănă foarte mult cu răspunsul pe care, sau cu atitudinea, mai bine zis, pe care a avut-o Mântuitorul Iisus Hristos față de femeia cananeancă; o păgână care a venit la Hristos să-L roage să-i vindece fiica stăpânită de un demon. Și știm cum S-a purtat Mântuitorul cu ea, foarte dur, foarte aspru, nu i-a răspuns nici un cuvânt la început, după aceea i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o dai câinilor, cred că așa gândea și bogatul din Evanghelia de astăzi. Lazăr, pentru el era un câine. Și apoi în cele din urmă Mântuitorul să zică: O femeie mare este credința ta, fie ție după cum voiești. Cred că ceva asemănător s-a întâmplat și cu rugăciunea bogatului, ea în cele din urmă a fost ascultată și împlinită, dar un pic mai târziu, ca și la nunta din Cana Galilei, la început Mântuitorul i-a zis Maicii Sale: Ce ne privește pe Mine și pe tine, femeie, încă n-a venit ceasul Meu; dar în cele din urmă i-a ascultat rugăciunea și a făcut minunea. A înmulțit apa, a prefăcut-o în vin, și a spălat rușinea familiei.

    În Sfânta Evanghelie de la Ioan ni se istorisește un eveniment cu totul și cu totul deosebit: înviarea lui Lazăr din Betania, fratele Mariei și al Martei, foarte apropiați de Mântuitorul Iisus Hristos; și cred eu că această minune a învierii lui Lazăr ne oferă suficiente motive să credem că parabola Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr avea personaje reale. Lazăr din Evanghelia de astăzi este posibil să fie Lazăr din Betania. Care în felul acesta devine o icoană a omului smerit, a omului credincios, a omului care nădăjduiește, care așteaptă mila lui Dumnezeu fără să cârtească, fără să se împotrivească. Și rugăciunea bogatului în cele din urmă a fost ascultă. Lazăr a înviat  din morți a patra zi, și a venit în această lume. A revenit în mijlocul familiei bogatului, adică în mijlocul iudeilor, în mijlocul fariseilor, care așteptau semn, cereau semn de la Hristos, dă-ne nouă un semn din cer. Iată că semnul li s-a dat, Lazăr a înviat din morți. Dar, nu i-a impresionat. A avut dreptate totuși Avraam; chiar dacă ar veni cineva din morți, tot n-ar crede. Lazăr a înviat din morți a patra zi și n-au crezut, pentru că au căutat să-l ucidă. Citiți Evanghelia de la Ioan și veți vedea ce reacție au avut iudeii la învierea lui Lazăr. Dar, esențial pentru noi este să vedem, să înțelegem că dragostea lui Dumnezeu biruiește. Dragostea lui Dumnezeu este cea care stăpânește peste toate; doar că această dragoste trebuie să fie primită. Trebuie să găsească inimi deschise care să primească această dragoste.

    A zis dreptul Avraam că au pe Moise și pe prooroci, să asculte de ei. Noi Îl avem pe Hristos. Noi de El trebuie să ascultăm. El rămâne semnul lui Dumnezeu pentru lume, pentru om; pentru oricine vrea să se mântuiască. Nu există altă cale; zice Mântuitorul: Eu sunt Ușa. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Așadar, să primim tot ceea ce avem ca dar al lui Dumnezeu. Să dăruim tot ceea ce avem unii altora. Să ne îmbogățim unii cu alții, să ne iubim unii pe alții. Să dorim să fim mereu împreună, să fim mereu aproape, și în veacul acesta, și în cel ce va să fie. Să ne rugăm cu nădejde pentru cei adormiți. Pentru că iată, Dumnezeu nu rămâne insensibil la asemenea rugăciuni. Chiar să facem rugăciuni fierbinți, rugăciuni stăruitoare… Și sigur că efectul acestor rugăciuni depinde foarte mult de inima celui pentru care ne rugăm. Dumnezeu Se milostivește, iată, Dumnezeu răspunde, El este nădejdea celor fără de nădejde. Dar dacă totuși inima noastră se împietrește, și omul devine trupesc până în duh, atunci este posibil să nu mai fie nici o șansă dar nu pentru că Dumnezeu nu vrea, Dumnezeu iată nu leapădă pe nimeni. El ne cheamă pe toți la Sine; El vrea ca toți oamenii să se mântuiască. Mântuitorul zice: Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin.

***