Părintele Teofil  Roman  

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

18 septembrie 2016  

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Iată, am ascultat câteva cuvinte rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos, și care cred pentru noi toți sunt cuvinte înfricoșătoare, cuvinte grele, anevoie de înțeles, și mai ales anevoie de urmat în viața noastră aici pe pământ. Totuși, ele nu exprimă altceva decât dragostea lui Dumnezeu față de omul căzut, față de omul păcătos. Dar aș zice o dragoste curată, o dragoste sănătoasă, o dragoste mântuitoare, pe care numai El poate să o aibă, și bine-nțeles că aceeași dragoste ne-o insuflă și nouă, o așteaptă și de la noi. Pentru că nu este altă rațiune de a fi pentru om decât dragostea. Dumnezeu de aceea l-a creat pe om, din dragoste. Ca omul să se împărtășească de dragostea pe care Dumnezeu o are, din veșnicie, întru Sine, adică comuniunea desăvârșită dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

    În duminica dinaintea Praznicilui Înălțării Sfintei Cruci, ni s-a spus că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Așadar, Crucea nu este altceva, decât dragostea neasemănată și nemăsurată pe care Dumnezeu o are pentru noi oamenii. Această dragoste s-a descoperit în Crucea și în Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Iar din cuvintele acestea înfricoșătoare pe care le-am auzit astăzi, acum la Sfânta Liturghie, înțelegem că același trebuie să fie și răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu l-a iubit atât de mult pe om, dacă Mântuitorul a mers până la moarte, și încă moarte de Cruce, pentru dragostea omului și pentru ascultarea față de Tatăl, pentru că pe acestea două le avea Mântuitorul înainte, ascultarea față de Tatăl mai întâi, zice: Eu n-am venit în lume ca să fac voia Mea ci voia Tatălui Meu care M-a trimis, și în același timp avea înainte, în timpul Patimilor, și mântuirea omului. Nu se gândea la suferința Lui; ci se gândea la mântuirea noastră, a tuturor. De aceea El a putut să spună pe Cruce acele cuvinte pline de iubire, iartă-le lor Părinte, păcatul, pentru că nu știu ce fac. Așadar, dacă Domnul a făcut ceea ce a făcut pentru noi, și noi trebuie să fim în stare de aceeași dragoste. Iată și noi trebuie să fim la măsura de a ne da viața pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru ascultarea și păzirea poruncilor Lui. Și bine-înțeles și pentru mântuirea noastră. Pentru că deopotrivă noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din toată puiterea, dar trebuie să-l iubim și pe aproapele ca și pe noi înșine. Așadar dragostea aceasta jertfelnică la care suntem chemați, deopotrivă trebuie să se îndrepte și către Dumnezeu, dar și către aproapele nostru.

    Din nefericire, noi trăim într-o lume în care se caută dragostea și se cultivă dragostea, dar nu o iubire sănătoasă, ci o iubire care fuge de cruce, o iubire care respinge crucea, care respinge suferința. Vă amintiți că la un moment dat Apostolul Petru I-a sugerat Mântuitorului să fugă de Cruce. Îi era teamă de ce ar fi putut să I Se întâmple Mântuitorului, și bineînțeles că și lor, apostolilor. Și a zis, Doamne, să nu Ți Se întâmple Ție una ca aceasta. Și atunci i-a zis: Înapoia Mea satano, pentru că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Deci iată, în momentele acelea Apostolul Petru a exprimat o dragoste față de Mântuitorul Iisus Hristos dar nu o dragoste curată, nu o dragoste sănătoasă, nu o dragoste jertfelnică, ci o iubire pătimașă, omenească, și, Mântuitorul o numește chiar demonică, zice: Înapoia Mea satano. Deci fuga de cruce nu este de la Dumnezeu ci este de la oameni, este de la demoni. Întotdeauna, atunci când vrem să fugim de cruce, înseamnă că suntem stăpâniți fie de cuget trupesc, fie suntem insuflați de demoni. De la Dumnezeu, dragostea este cu cruce. Dragostea care vine de la Dumnezeu este pătimitoare, și doar această dragoste poate să fie și mântuitoare. Îmi vine în minte o întâmplare, care se pare că a fost reală, nu este doar o imagine sugestivă, cineva a urmărit cum iese fluturele din gogoașa sa. Urmărea efortul pe care îl depune. Și i s-a făcut milă și-a vrut să-l ajute. Și i-a lărgit gogoașa, pentru ca fluturele să iasă mai ușor de acolo, să nu se chinuie. Și fluturele a ieșit, dar n-a mai fost în stare să zboare, niciodată. Pentru că osteneala aceea, suferința aceea de a ieși din gogoașă avea menirea de a-i întări aripile. Iată cum, o iubire omenească, a transformat acel fluturaș în cele din urmă într-un handicapat, care n-a mai putut să zboare niciodată. Această imagine este foarte sugestivă pentru iubirea, pentru dragostea care se cultivă în zilele noastre. Această iubire care fuge de cruce, care respinge crucea, care ocolește suferința, care fuge de suferință. Suferința este de neocolit, iubiți credincioși, în această lume. Nimeni nu poate să ocolească întru totul suferința, este o taină a lui Dumnezeu.

    Atunci când Dumnezeu i-a zis lui Adam în rai: în sudoarea feței tale o să-ți câștigi pâinea, au fost niște cuvinte care sunau ca un blestem, dar în esență ele erau o binecuvântare. Pentru omul căzut, pentru omul păcătos, osteneala este necesară, suferința este necesară, pentru că altfel el nu poate să conștientizeze starea căzută în care se află, deșertăciunea acestei vieți. Doar în suferință și-n osteneală omul realizează că el nu are nimic de la sine, nu are nimic în sine, el nu există prin sine. Doar atunci el realizează că vine de la Dumnezeu și trebuie să-și îndrepte toată privirea spre Dumnezeu. Așadar suferința este o taină a lui Dumnezeu. Este o taină a mântuirii și o taină a iubirii. Iubirea presupune o oarecare suferință. Vedeți, că noi în limba română folosim cuvântul dor, atunci când vrem să exprimăm dragostea. Dar cred că acest cuvânt dor vine de la durere. După mintea mea, aș zice că dorul este durere la masculin. Adică este o iubire dureroasă; atunci când iubești, într-o oarecare măsură suferi pentru cel iubit, este o ieșire din sine dragostea, este o deșertare de sine, Așadar, suferința este de neocolit în această lume. Ține de taina iubirii și de taina mântuirii omului.

    Pe Golgota vedem că sunt trei cruci. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, și cele două cruci ale tâlharilor. Și această imagine iarăși ne sugerează că suferința, crucea, este de neocolit. Nici cei sfinți și nici cei păcătoși nu scapă de cruce, nimeni nu poate să ocolească crucea, nimeni nu poate să ocolească Golgota. Dar, depinde foarte mult cum primești această cruce, cum o porți. Mântuitorul Iisus Hristos a pătimit din dragoste, a purtat Crucea din dragoste. Cum am spus mai devreme: dragoste față de Tatăl, dar și față de omul căzut, față de omul păcătos. Cei doi tâlhari sufereau acolo pentru păcatele lor. Unul dintre ei s-a răzvrătit, a cârtit. Și a zis, păi dacă ești cine se spune că ești, coboară-Te de pe Cruce, mântuiește-Te și pe Tine și mântuiește-ne și pe noi. Dar celălalt s-a smerit pe sine și a zis, noi pe bună dreptate suntem aici. Se cuvine să pătimim. Dar Acesta pe nedrept rabdă. Și apoi și-a îndreptat privirea către Mântuitorul Hristos și a zis: Pomenește-Mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta. Și Domnul i-a zis: nu atunci , ci astăzi vei fi cu Mine în rai. Înțelegem că cel care s-a răzvrătit, și s-a împotrivit, s-a adâncit în întunericul cel mai dinafară; a ajuns în întunericul iadului. Crucea nu i-a fost spre mântuire, ci spre suferință veșnică. Nu a fost doar o suferință vremelnică, ci a devenit o suferință veșnică. Pentru cel care s-a smerit, și a spus: noi pe bună dreptate suntem aici, crucea a devenit mântuitoare. În clipa în care el s-a recunoscut pe sine păcătos și și-a asumat suferința cu demnitate, cred că în acea clipă a primit și insuflare de la Dumnezeu ca să-L recunoască pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind și Mântuitorul Său, și de aceea L-a rugat și I-a zis: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.

    Apostolul Petru, iarăși îl pomenesc, a avut un moment în care, tot așa L-a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos, a mărturisit dumnezeirea Lui. Pentru că i-a întrebat Domnul, cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Și Petru I-a zis: Unii zic că ești Ilie, alții că ești Moise sau altul dintre prooroci. Dar voi? Voi cine ziceți că sunt? Și-atunci Petru a zis cu credință, cu tărie: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Și atunci Domnul i-a zis: nu carne și sânge ți-au descoperit ție acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Așadar, acea mărturisire de credință a lui Petru a fost o insuflare de la Dumnezeu, o insuflare de la Tatăl. Așa cum ceea ce I-a spus Mântuitorului, cuvântul pe care I l-a adresat să fugă de Cruce, a fost o insuflare de la diavol, și de aceea Mântuitorul atunci l-a numit pe Petru satană, și i-a zis: Înapoia Mea, pentru că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu. Deci iată cum omul poate să primească insuflare și de la Dumnezeu și de la diavol. Tâlharul, cred că tot așa a primit insuflare de la Dumnezeu pentru că s-a smerit pe sine. Atunci când omul se smerește, atunci Dumnezeu se poate apropia de el. Și-l întărește cu harul Său. Și cred că aceasta este calea, aceasta este șansa noastră, a tuturor. Să suferim din dragoste, este posibil și pentru noi, dar sunt foarte puțini oameni care sunt în stare să sufere din dragoste, și față de Dumnezeu, și față de aproapele. Dar iată posibilitatea de a suferi pentru păcatele noastre o avem toți. Doar trebuie să ne smerim, să recunoaștem că suntem păcătoși. Nimeni nu este fără de prihană în această lume, nimeni nu pătimește pe nedrept. Așadar întrebările de ce eu, de ce mie, alții sunt mult mai păcătoși decât mine și nu suferă atât de mult ca și mine, toate acestea alungă harul lui Dumnezeu din suflet. Ori de câte ori învinovățim pe cineva, în cele din urmă Îl învinovățim pe Dumnezeu. Și Dumnezeu acceptă să fie vinovat, pentru că vedem că Mântuitorul Iisus Hristos pe Golgota trăiește ca și cum El ar fi vinovat de păcatele întregii lumi, ale tuturor oamenilor. Dar această asumare a lui Hristos devine mântuitoare pentru noi în clipa în care noi recunoaștem că totul El pătimește pe nedrept. Că eu sunt cel vinovat. Nu Hristos este vinovat. Așa cum a făcut tâlharul. El a zis: El pe nedrept pătimește, dar noi pe bună dreptate. Ei acesta este cugetul pe care trebuie să-l primim noi, creștinii ortodocși. Pe bună dreptate pătimim. Iar Domnul pe nedrept pătimește. Și atunci vom primi și noi insuflare de la Dumnezeu, și tărie, curaj, și vom putea să ne ducem crucea până la capăt, și această cruce va fi mântuitoare.

    În clipa în care noi ne asumăm crucea și răbdăm cu nădejde în mila lui Dumnezeu, în acea clipă începe raiul pentru noi. Pentru că i-a zis Domnul tâlharului: Astăzi vei fi în rai, nu atunci. Deci iată, astăzi, acum, în clipa în care eu mă smeresc și nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu, în acea clipă pentru mine se deschide raiul. Și a zis Domnul în sfârșitul Evangheliei de astăzi că sunt mulți care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere. Adică sunt unii dintre cei care încă din viața aceasta vor gusta raiul. Să dea Domnul ca și noi, încă din viața aceasta, încă din ceasul acesta, să gustăm raiul, să vină Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul nostru.  Și aceasta pentru că ne smerim, pentru că ne recunoaștem păcatele. Așa cum o facem ori de câte ori venim la Sfânta Liturghie și ne apropiem de Mântuitorul Iisus Hristos și vrem să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. Spunem rugăciunea aceasta, o vom spune și astăzi înainte de Sfânta Împărtășanie, dar să o spunem cu multă însuflețire: Cinei Tale celei de Taină Fiul lui Dumnezeu astăzi părtaș mă primește, că nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îți voi da ca Iuda. Ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ție, pomenește-mă Doamne, întru Împărăția Ta. Iertați-mă.

***