Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Nașterea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul

Hram Salva

24 iunie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și  preacucernici părinţi, preacuvioasă maică stareță, preacuvioase maici, iubiţi credincioşi,

    Sărbătoarea de astăzi, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, ne-a adunat astăzi pe toți, într-un număr atât de mare, și preoți și credincioși, aici la Mănăstirea Salva, pentru că biserica cea mica, prima biserică a mănăstirii, are acest hram, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Este un prilej de bucurie pentru noi toți și de aducere aminte de începuturile acestei mănăstiri. Personal mi-am amintit astăzi în timpul slujbei cu multă emoție de acele vremuri, de râvna credincioșilor din Salva, cu care au construit bisericuța din lemn în 28 de zile, în frunte avându-l pe părintele Dumitru Moraru, de râvna și dragostea lelii Varvara, care și-a dăruit grădina casei, și bine-nțeles și de râvna și dragostea maicilor, care au venit atunci șapte, în număr de șapte de la Mănăstirea Govora. Astăzi mai sunt aici două cred că dintre cele șapte, dar sunt mult mai multe de șapte, cred că sînt vreo douăzeci dacă nu mă înșel. Dumnezeu a binecuvântat această râvnă și această dragoste, și acum slujim în această biserică măreață, o adevărată catedrală. Cu siguranță că Sfântul Ioan Botezătorul s-a bucurat și nu a fost deloc gelos sau invidios că această biserică mare și măreață a fost dedicată Maicii Domnului, având ca hram Izvorul Tămăduirii. Pentru că de fapt Sfântul Ioan Botezătorul și Preasfânta Fecioară, în fața tronului dumnezeiesc, sunt pe aceeași treaptă. Ei sunt înfățișați, vedeți, și în icoană, de-a dreapta și de-a stânga Dreptului Judecător, fiind marii noștri apărători și mijlocitori pentru mântuirea sufletelor noastre.

    Iubiții mei, sărbătoarea de astăzi cred că ne oferă un prilej foarte bun pentru a medita la desăvârșirea a două căi de mântuire, care au fost bătătorite de-a lungul istoriei Bisericii: anume viața de familie și viața călugărească. Ambele sunt prilejuri de desăvârșire, sunt moduri prin care noi ne putem sfinți și dărui viața lui Dumnezeu. Cred că în mod providențial mi-ați introdus acest cuvânt prin priceasna pe care ați cântat-o mai devreme, că în această lume nu putem avea nimic mai scump și mai prețios decât să ne punem viața în slujba Mântuitorului Iisus Hristos, și lucrul acesta este valabil și pentru cei căsătoriți, dar și pentru cei care trăiesc în mănăstiri. Și unii și alții trebuie să ne punem viața în slujba lui Dumnezeu, să ne dăruim viața lui Dumnezeu, pentru că dacă nu ne dăruim viața lui Dumnezeu nu ne aparține nici nouă. Credem că ne aparține și avem stăpânire peste ea dar de fapt este o mare înșelare.

    Zaharia și Elisabeta au fost iată, o familie, doi oameni căsătoriți, după rânduiala lui Dumnezeu, bărbat și femeie, pentru că aceasta a fost rânduiala lui Dumnezeu dintru început, nu sunt alte variante, nu sunt alternative la normalitate. Dumnezeu dintru început l-a făcut pe om bărbat și femeie; și așa i-a însoțit și i-a binecuvântat zicându-le creșteți și vă înmulțiți, și umpleți pământul și-l stăpâniți. După această rânduială s-au căsătorit Zaharia și Elisabeta, și zicea Sfântul Evanghelist Luca că erau drepți înaintea lui Dumnezeu. Păzeau cu frică legile și rânduielile Domnului. Iată ce înseamnă o adevărată familie. Păzeau cu frică legile și rânduielile Domnului, erau drepți înaintea lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul chip al vieții de familie, pentru aceasta trebuie să se însoțească doi tineri, bărbat și femeie, din dorința și râvna de a sluji lui Dumnezeu, de a avea o viață curată și sfântă.

    Zaharia și Elisabeta și-au dorit copii, în mod firesc. Dar vedeți, ei nu și-au dorit un copil de dragul lor, pentru ca să le fie lor moștenitor, și să le ducă pe mai departe faima. Și să le moștenească averea. Nu. Ei își doreau un copil, pentru că de fapt așteptau mântuirea lui Israel. Sperau ca pruncul lor să poată să fie Mesia, Mântuitorul. De aceea sufereau foarte mult că Dumnezeu nu-i binecuvintează cu copii. Și s-au rugat. S-au rugat o viață întreagă și Dumnezeu nu le-a auzit rugăciunea. Decât atunci când după legile firii nu s-ar mai fi putut să aibă copii. Important să remarcăm că n-au deznădăjduit. Nu s-au lepădat de Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea, ei au păstrat credincioșia. Au păstrat speranța. Își doreau un copil, dar la rândul lor doreau să-l ofere, să-l aducă în dar lui Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu a împlinit, în cele din urmă, rugăciunea, și Elisabeta a rămas însărcinată. Au avut un moment de îndoială, dar Dumnezeu a trecut cu vederea. Și lucrurile s-au împlinit  potrivit bunăvoinței lui Dumnezeu. Și Elisabeta a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ioan. Zaharia a rămas mut, până când s-au împlinit toate, dar când i s-a dezlegat graiul, a binecuvântat pe Dumnezeu că a cercetat pe poporul Său! Iată bucuria lui Zaharia, nu că i s-a născut copil, ci că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său, că Dumnezeu a trimis mântuire poporului Său… Mare lucru, să primești de la Dumnezeu în dar un copil și să-l vezi ca o cercetare a lui Dumnezeu. Ca o mână întinsă a lui Dumnezeu pentru mântuirea poporului Său. Și lucrul acesta cred că este valabil pentru orice familie, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, și pe credința dreaptă în Dumnezeu.

    Ne dorim copii. În viața creștină lucrurile sunt un pic altfel, noi nu mai așteptăm pe Mesia. El deja a venit. Dar totuși, cei care se căsătoresc își doresc copii. Consideră că este o mare binecuvântare, și așa este. Dar să știți că-n Noul Legământ suprema binecuvântare nu este nașterea de prunci, pentru familie. Ci suprema binecuvântare a unei familii creștine este aceea de a deveni ei copii ai lui Dumnezeu, de a se naște ei pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este suprema binecuvântare a familiei creștine: ca cei doi să devină cu adevărat fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai vieții veșnice. Dar dacă totuși Dumnezeu binecuvintează cu copii, să-i primim ca pe darul Lui, și să-i întoarcem înapoi ca dar lui Dumnezeu. Slujba Botezului aceasta reprezintă. Sigur toți ne aducem copiii să fie botezați. Dar din nefericire mă gândesc că foarte puțini cu această conștiință. Îi botezăm pe copii din tradiție, pentru că așa este bine, ca să poată să doarmă noaptea, pentru că sunt neliniștiți, hai să-i botezăm să nu mai plângă. Sau cine știe ce alte motive mai avem noi ca să ne botezăm copiii. Nu. Botezul copiilor noștri înseamnă a-i readuce înapoi ca dar lui Dumnezeu. Ale Tale, dintru ale Tale. Copiii nu sunt ai noștri, ci sunt ai lui Dumnezeu, și noi am devenit împreună lucrători cu Dumnezeu. Noi trebuie să-i pregătim pe copiii noștri ca viitori cetățeni ai Împărăției cerurilor. Și trebuie să le cultivăm această conștiință, de a deveni slujitori ai lui Dumnezeu. Dacă nu avem curajul să-i dăruim pe copiii noștri lui Dumnezeu ci vrem să fie ai noștri, să ne moștenească, să ne fie mândrie, și așa mai departe, nu vom avea parte de ei. Și știți aceasta toți din experiență. Copiii pe care nu i-ați dăruit lui Dumnezeu devin povara voastră, și pricină de mari suferințe și dureri. Și la un moment dat vă părăsesc, și nu le mai pasă de voi. Așa se-ntâmplă. Deci copiii care nu sunt dăruiți lui Dumnezeu, nu sunt nici ai părinților. Dar cei care sunt dăruiți lui Dumnezeu și încredințați, vor fi cu siguranță o binecuvântare și pentru părinți, chiar dacă ei ar fi să plece în lumea largă trimiși de Dumnezeul ca să slujească și să propovăduiască Evanghelia. Deci nu vă fie teamă să-i dăruiți pe copiii voștri lui Dumnezeu, nu vă fie teamă să le vorbiți despre viața de mănăstire. Foarte mulți părinți admiră pe călugări, dar dacă s-ar putea să nu fie din familia lor. Înseamnă că nu-L iubim pe Dumnezeu și nu avem încredere în El și în dragostea Lui. Vorbiți-le copiilor voștri și despre posibilitatea de a merge la mănăstire. Și despre posibilitatea de a deveni preoți, și slujitori ai lui Dumnezeu, insuflați-le aceasta din fragedă copilărie.

    Ca părinți, la fel ca și Zaharia și Elisabeta, trebuie să fiți voi mai întâi cu viață sfântă, trebuie să fiți drepți înaintea lui Dumnezeu, pentru că altfel veți fi o sminteală pentru copiii voștri. Vă plângeți că nu vă ascultă și nu sunt cuminți, dar oare, voi, mai întâi, L-ați ascultat pe Dumnezeu, ați fost cuminți înaintea lui Dumnezeu, încercați să surprindeți aceasta: nu cumva toate suferințele pe care vi le pricinuiesc copiii, le-ați pricinuit și voi mai întâi lui Dumnezeu? Așa cum copiii voștri rănesc dragostea voastră, nu cumva voi mai întâi ați rănit dragostea lui Dumnezeu prin păcatele voastre? Și s-ar putea să fie așa. Și atunci, mai degrabă decât să-i mustrăm pe copii, mai mult să ne căim, și să ne plângem păcatele. Și pocăința noastră s-ar putea să vindece și răutatea și neascultarea copiilor noștri; cine știe când, într-un sfârșit, sau poate că există și riscul pierzaniei. Atunci când primim copii de la Dumnezeu, trebuie să avem în vedere că există și riscul pierzaniei. Dumnezeu, când l-a creat pe Adam, a știut că Adam ar putea să se piardă pentru veșnicie, dar nu L-a împiedicat să-l aducă din neființă la ființă. În Parabola Fiului Risipitor, Tatăl îl lasă pe copilul cel mic să plece de acasă, chiar dacă știe că s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată. Dar îl lasă să plece așteptând cu răbdare și rugându-se. Și, într-un sfârșit, a venit și s-a bucurat de el. Așa și copii noștri, nu deznădăjduiți! Oricât ar fi de răi și de pătimași, nădăjduiți în mila lui Dumnezeu așa cum au nădăjduit Zaharia și Elisabeta.

    Aseară am stat de vorbă cu foarte mulți credincioși. Și la cei mai mulți am simțit un soi de disperare și de deznădejde că Dumnezeu nu ne mai ascultă rugăciunile. Că ne-am rugat mult, și totuși situația nu se schimbă. Nu deznădăjduiți. Purtați cu smerenie orice suferință și orice povară. Dacă Dumnezeu nu îndreaptă lucrurile, înseamnă că trebuie să pătimim; trebuie să răbdăm până la capăt. Dar nu deznădăjduiți, că va veni mântuirea. Într-un sfârșit va veni și mântuirea. Chiar dacă s-ar putea să fim deja plecați din lumea aceasta: nu deznădăjduiți. Gândiți-vă că Hristos a plecat din lumea aceasta părăsit de toți, chiar și cu aparența părăsirii Tatălui. A strigat pe Cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Dar cu tot acest strigăt în cele din urmă zice: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. Deci chiar dacă nu primim nici un răspuns, chiar dacă nu se schimbă nimic în suferința noastră, răbdați până la capăt cu îndârjire. Și spuneți: Doamne, Tu știi toate. Viața mea o încredințez în mâinile Tale. De la Tine vin, și la Tine mă duc. Ale Tale, dintru ale Tale. Aceasta cred eu că este desăvârșirea vieții de familie. Această dorință de a-I sluji lui Dumnezeu, și de a ne abandona în voia Lui până la capăt. Orice s-ar întâmpla.

    Iar desăvârșirea vieții monahale ne-o oferă în icoană Sfântul Ioan Botezătorul, care din fragedă copilărie s-a dăruit lui Dumnezeu. A crescut în pustie, hrănindu-se cu lăcuste și miere sălbatică. S-a pregătit, a fost pregătit de Dumnezeu mai degrabă, pentru ca să devină Înaintemergătorul lui Mesia. Și-a asumat această cruce. A petrecut zeci de ani în pustie, pentru câțiva ani de propovăduire. Care au sfârșit cu mucenicia. Ca să vedem ce înseamnă să fii în slujba lui Dumnezeu cu adevărat. Ca să primești cuvânt de la Dumnezeu, ca să ai darul profeției, trebuie neapărat să trăiești viață aspră. Psalmistul zice la un moment dat: pentru cuvintele buzelor Tale, eu am păzit căi aspre. Deci nu se poate să primești cuvânt de la Dumnezeu, și să împărtășești cuvânt de la Dumnezeu, trăind în huzur, și-n lux. Zicea Mântuitorul despre Ioan Botezătorul: Ce-ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Nu. Cei îmbrăcați în haine moi trăiesc în casele împăraților. Ce-ați ieșit să vedeți? Un prooroc? Da, mai mult decât un prooroc. Vă spun că între cei născuți din femei nimeni nu este mai mare decât Ioan, și totuși, cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu. De ce? Pentru că încă Hristos nu se jertfise. Și de aceea încă Ioan era cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu. Dar după jertfa lui Hristos și Învierea Lui iată că Ioan stă de-a stânga Mântuitorului și împreună cu Maica Domnului de-a dreapta, rugându-se pentru întreaga lume. Iată cum cei din urmă ajung întâi, cei care sunt  smeriți sunt înălțați de Dumnezeu și slăviți. Deci Ioan s-a smerit până la sânge pentru dragostea lui Hristos. S-a micșorat; zice: eu de-acum trebuie să mă micșorez, iar El, adică Hristos, trebuie să crească. A fost conștient că slujirea lui nu este pentru el, nu este pentru slava lui, ci pentru slava lui Hristos. Și la fel, toți monahii care-și dăruiesc viața lui Dumnezeu sunt conștienți de aceasta, sau ar trebui să fie. Că slujirea lor nu este pentru slava lor, ci este pentru slava lui Hristos, și a Bisericii Sale. Acum noi nu pregătim venirea lui Hristos, dar noi, ca și monahi, pregătim și grăbim A Doua Venire a lui Hristos. Rețineți, monahii pregătesc și grăbesc A Doua Venire. Cineva se întreba ce s-ar întâmpla dacă toți oamenii s-ar face călugări; și răspunsul a fost: ar veni sfârșitul lumii mai repede, dar ar veni în mod pașnic, fără catastrofe. Aceasta s-ar întâmpla, dacă la un moment dat toți oamenii s-ar face călugări. Deci slujirea unui călugăr este aceea de a pregăti A Doua Venire a lui Hristos. De a menține mereu trează această conștiință că Hristos iarăși va veni așa, cum au zis îngerii la Înălțare: Cel pe care L-ați văzut, va veni a doua oară, înconjurat de slavă cerească, ca să judece pe cei vii și pe cei morți. Noi spunem Crezul, sau în Crez spunem la fiecare Sfântă Liturghie că așteptăm Învierea morților și viața veacului ce va să vie. Dar nu știu dacă chiar așteptăm. Dacă chiar viața noastră are această tensiune a așteptării și a pregătirii Celei de-a Doua Veniri. Mă tem că suntem destul de lipiți de această lume. Monahii însă ar trebui să fie acea flacără, acea torță care să amintească mereu că sfârșitul este aproape. Apostolul de astăzi, dacă ați luat aminte: Mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Este mereu mai aproape. Cu fiecare zi care trece, cu fiecare clipă, mântuirea este mai aproape, Venirea Domnului este mai aproape dar, mai degrabă plecarea noastră din această lume este mai aproape, tot mai aproape. Și plecarea noastră din această lume înseamnă întâlnirea cu Domnul. Și judecata Lui cea dreaptă asupra noastră. Așa că monahii ar fi de dorit să aibă mereu trează această conștiință. Să fie într-adevăr un dar profetic al vieții Bisericii. Altfel, s-ar putea să fim mai degrabă sminteală, și pentru Biserică, și pentru lume.

    Sigur că nu este ușor, nici în viața de familie, nici în viața monahală. Pot să fie momente de descurajare, de descumpănire. Ați văzut că Zaharia și Elisabeta s-au întristat că Dumnezeu nu le-a dăruit copii, dar n-au deznădăjduit. Au păstrat încrederea până la moarte. Și Ioan a avut un moment de îndoială. Fiind în temniță, a trimis pe câțiva dintre ucenici să-L întrebe pe Iisus: Doamne, Tu ești, sau să așteptăm pe altul? Și Hristos i-a trimis înapoi cu acest cuvânt: Mergeți și spuneți-i lui Ioan cele ce auziți și vedeți: orbii văd, surzii aud, șchiopii umblă și săracilor li se binevestește. Și-apoi zice: Fericit este cel care nu se va fi îndoit în credința lui în Mine. Auziți? Fericit cel ce nu se va fi îndoit în credința lui în Mine. A avut Ioan un moment de îndoială. El aștepta un Mesia necruțător. Zicea: Iată securea stă la rădăcina pomului și orice pom care nu aduce roadă se taie și se aruncă în foc. Iar Hristos n-a făcut aceasta. Ci El a venit cu blândețea Mielului, a Păstorului Celui Bun Care-Și dă viața pentru oile Sale. A venit nu judecând și nu amenințând și nu pedepsind, ci tămăduind, dând adevărată tămăduire trupului și spunând: iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești. În felul acesta a venit Hristos, și Ioan, puțin, s-a clătinat. Dar Hristos l-a întărit în credință.

    Așa și noi, fie că suntem în viața de familie, fie că suntem în viața monahală, s-ar putea să avem momente de descurajare. Dar iată cuvântul lui Hristos, cu care și închei acum: Fericit cel ce nu se va fi îndoit în credința lui în Mine. A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl.

***