Părintele Teofil Roman   

Înainteprăznuirea  Adormirii Maicii Domnului – Mănăstirea Nicula

13 august 2010

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,

    Iată cu voia Bunului Dumnezeu, ne-am întâlnit în această seară aici la Mănăstirea Nicula, și anul acesta, și împreună am săvârșit Taina Sfântului Maslu. La care, în mod stăruitor, ne-am rugat pentru iertarea păcatelor noastre. A celor de voie și a celor fără de voie, a celor știute și neștiute. Și e firesc să fie așa, pentru că povara păcatului, atunci când o avem pe suflet, este foarte greu de purtat. Și nu găsim liniște, și tihnă, și odihnă, până când nu ne eliberăm de ea, și nimeni altcineva nu ne poate elibera de această povară decât Bunul Dumnezeu. De aceea, când venim la Mănăstirea Nicula, și-n general când mergem în pelerinaje la Sfintele Mănăstiri, printre multe dorințe pe care le avem, este și aceasta, de a ne curăți de păcate, de a ne elibera de această povară. Și foarte frumos spunem lucrul acesta într-o priceasnă pe care o cântăm atunci când venim la Mănăstire, când venim la Maica Domnului, spunem că venim aici cu greutăți, cu păcate, și cu suflete pătate. Și venim aici în nădejdea că ne vom curăți, și ne vom sfinți, și ne vom întoarce la casele noastre mult mai îndreptați decât am venit.

    Iertarea păcatelor noastre de la Bunul Dumnezeu se vede că nu este un lucru foarte greu, foarte anevoios, cel puțin în ceea ce-L privește pe Dumnezeu. Am auzit în Parabola Datornicului Nemilostiv, care s-a citit duminica trecută la Sfânta Liturghie, cât de ușor a fost iertat acel datornic. Și chiar i s-a spus la urmă, zice: Te-am iertat, numai pentru că M-ai rugat. Și cuvântul acesta de bună seamă că este cuvântul lui Dumnezeu, către noi oamenii. El ne iartă numai pentru că Îl rugăm. Abia așteptă lucrul acesta. Pentru că ne-a spus-o și ne-o spune adeseori că nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, și că mare bucurie se face în cer pentru orice păcătos care se pocăiește. Nu pune nici o limită. Ci spune că ori de câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui. Sigur că toate acestea nu ni le spune ca să ne încurajeze la păcat, dar știind slăbiciunea și neputința noastră, vrea să ne încurajeze la pocăință. Și vrea să ne încurajeze să venim la El și să ne cerem iertare. Ne amintim de protopărintele nostru Adam, după ce a păcătuit, cât de mult Și-a dorit Dumnezeu să-l ierte, și să-l primească, pentru că a ieșit în căutarea lui, știindu-l în starea în care se află, văzându-l rușinat și gol, și a zis, unde ești? Ca și cum n-ar fi știut. Și răspunsul lui Adam a fost, Doamne, m-am ascuns, pentru că sunt gol, și mi-e rușine. Și Domnul a zis: Dar de unde știi că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci? Și răspunsul lui Adam ar fi trebuit să fie: Ba da, Doamne, așa am făcut, Te rog să mă ierți. Și cu siguranță  că Domnul îndată l-ar fi iertat. Dar, din păcate Adam nu a făcut așa, ci s-a îndărătnicit, și-a dat vina pe Eva, Eva a dat pe șarpe, și în cele din urmă desigur că vina a căzut pe Dumnezeu, și Dumnezeu Și-a asumat această vină. Dar, Adam nu s-a eliberat. Și când spun Adam, mă refer la tot omul; la fiecare dintre noi. Chiar dacă Dumnezeu ne iartă înainte de a greși noi, pentru că El nu poate altfel, noi nu ne putem elibera de povara păcatului decât atunci când recunoaștem greșeala, și când ne cerem iertare.

    Și să încercăm cumva să transpunem această situație în viața de zi cu zi. Cineva mi-a greșit într-un oarecare fel. Și-n mod firesc, eu ar fi trebuit să mă supăr pentru aceasta, dar nu m-am supărat. Cel în cauză crede că eu totuși m-am supărat. Pentru că așa e omenește, să te superi. Și bine-nțeles că nu prea îndrăznește să se apropie și să-mi ceară iertare. Neștiind că de fapt eu nici măcar nu m-am supărat. Dar de vreme ce el nu îndrăznește să vină să-mi ceară iertare, el nu știe că eu de fapt nu m-am supărat, și că pur și simplu, l-am iertat. Deci trebuie să simți nevoia de a fi iertat, ca să poți să te bucuri de iertare. Așa este și la Dumnezeu. El este dragoste. El nu are dragoste. El este dragoste, să reținem acest lucru. Și firescul dragostei, al iubirii, este iertarea. Dragostea nu poate decât să ierte. Dar noi ne vom bucura de această iertare doar în măsura în care vom recunoaște că am greșit, și vom veni și vom spune Doamne iartă-mă. Și de bună seamă că Domnul deîndată ne va da această iertare pentru că nu poate altfel. Repet. Dacă El nouă oamenilor ne cere să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte, adică la nesfârșit, oare nu o face El mai întâi? Cu siguranță că da. El nu cere ceva ce nu face El mai întâi. Așadar, ori de câte ori ne cerem din toată inima iertarea lui Dumnezeu, întotdeauna o primim. Fie că o cerem în rugăciune, fie că o cerem în Taina Spovedaniei, fie că o cerem iată la Taina Sfântului Maslu, sau la Sfânta Liturghie, sau la toate sfintele slujbe, pentru că la toate sunt multe rugăciuni de iertare și de pocăință. Nu există vreo slujbă a Bisericii în care să nu avem rugăminți de iertare către Dumnezeu, și la care să nu ne putem bucura de această iertare, dacă o cerem cu sinceritate. Așadar, repet, la Dumnezeu este foarte ușor să primești iertarea. Trebuie doar să o dorești. Și să o ceri. Cu sinceritate, din toată inima.

    Mult mai greu este însă să obținem iertarea de la oameni. Și bine-nțeles și să oferim această iertare, atunci când ne este cerută. Pentru că tot în Parabola Datornicului Nemilostiv am văzut că el în cele din urmă a fost trimis în temniță. Pentru că nu l-a cruțat pe colegul lui, care-i era dator, cu o sumă destul de mică. Și Stăpânul zice că S-a mâniat. Și i-a zis, nu se cuvenea, de vreme ce Eu te-am iertat numai pentru că M-ai rugat, să faci și tu la fel? Și atunci zice că a fost aruncat în temniță, și i s-a spus că nu va ieși de acolo până când nu va plăti cel din urmă ban. Am putea deduce de aici că iertarea lui Dumnezeu este condiționață; de iertarea pe care noi înșine suntem dispuși să o oferim aproapelui nostru. Și într-o oarecare măsură este așa. Dar nu pentru că Dumnezeu nu poate să ierte dacă tu nu ierți. Ci pentru că dacă tu nu ierți aproapelui, degeaba te iartă Dumnezeu. Tu tot cu povara pe suflet rămâi. Tot întemnițat ești. Faptul că tu nu ierți aproapelui tău: te închizi de bunăvoie într-o temniță. Din care nu ieși până nu vei plăti cel din urmă ban. Adică până nu ierți tot, din inimă. Adică în inima noastră nu se va statornici bucuria și pacea, nu se va statornici Împărăția luiDumnezeu, câtă vreme vom avea ceva asupra cuiva. Și de aceea Domnul, într-un anume fel, condiționează iertarea Lui de iertarea noastră: pentru că iată și-n rugăciunea Tatăl nostru am fost învățați să spunem: Iartă-ne precum și noi iertăm. Dar de ce face Dumnezeu aceasta? Iată pentru a ne constrânge oarecum pe noi la iertare. Pentru că noi din fire, ca oameni păcătoși, nu iertăm grabnic. Nu iertăm în mod firesc și spontan, așa cum o face Dumnezeu. Prima noastră reacție, atunci când cineva ne greșește, sau ne vatămă în vreun fel, este să ne supărăm, și de cele mai multe ori simțim nevoia să ne răzbunăm; și să întoarcem cu aceeași măsură. Dar câtă vreme facem așa, suntem întemnițați în această temniță, a urii, a răzbunării, a neiertării. Și de aceea Domnul vrea cumva, prin această constrângere, iartă-ne precum și noi iertăm, să ne siluiască cumva mintea și inima noastră spre dragoste. Chiar dacă noi nu avem din fire această dragoste, trebuie să fim conștienți că trebuie să o dobândim.

    Ca credincioși creștini, nu ne putem permite să rămânem în stare de ură, de neiertare și de răzbunare. Dacă noi vrem să moștenim împărăția lui Dumnezeu, dacă vrem să ne unim cu Domnul Hristos și să mergem pe urmele Lui, atunci nu ne putem justifica în nici un fel neiertarea, ura, răzbunarea. Oricât ar fi de greu. Dacă suntem într-o asemenea stare, atunci rugăciunea noastră cea mai fierbinte trebuie să fie aceasta: Doamne, dă-mi puterea să iert, și să iubesc, așa cum Tu mi-ai poruncit. Pentru că iată eu nu sunt în stare. Trebuie să renunțăm la alte rugăciuni și la alte dorințe. Pentru că chiar dacă am dobândi tot ceea ce I-am cere lui Dumnezeu, dacă n-am dobândit dragostea în inimă, n-am dobândit nimic. Am auzit mai devreme Apostolul care s-a citit la Taina Sfântului Maslu, al treilea, din Epistola Întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Ați auzit cât de frumos zice acolo Apostolul, că dacă am ști toate tainele lumii, limbile îngerilor și ale oamenilor, dacă am avea credință încât să mutăm și munții, nu înseamnă nimic. Dacă mi-aș împărți toată averea la săraci, și mi-aș da trupul să fie ars, toate acestea nu valorează nimic, dacă n-am dobândit dragostea. Iată chemarea noastră. Iată nevoința noastră, a creștinilor. Să dobândim în inima noastră dragostea. A zis Domnul Iisus, zice: Prin aceasta se va recunoaște că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi. Ori, cum se recunoaște dragostea, că poate uneori ne amăgim că avem dragoste, și față de Dumnezeu, și față de aproapele. Dar iată ce zice Apostolul, că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, ea niciodată nu cade. Oare avem, am dobândit? Putem sta liniștiți? Fiecare să-și răspundă în taina inimii sale. Și de cumva nu am ajuns, n-am dobândit ceva din această stare, atunci să nu fim liniștiți, și odihniți, și relaxați. Și să nu ne justificăm patimile noastre în vreun fel. Este foarte mare pericolul de a ne îndreptăți păcatul. Și mai ales acesta al neiertării. De aceea, dacă suntem în situația de a cere iertare cuiva și ne vine foarte greu, trebuie să ne spunem mereu în mintea și-n inima noastră: trebuie să fac aceasta, dacă eu vreau ca Dumnezeu să mă ierte. Și dacă sunt în situația de a oferi iertarea, dacă cineva vine la mine și-mi cere iertarea, și eu nu simt aceasta, ci simt mai degrabă altceva, iarăși trebuie să-mi siluiesc inima și să-mi spun: dacă eu vreau ca Dumnezeu să mă ierte, trebuie neapărat să ofer această iertare. Chiar și formală, la început. Dar trebuie să o fac. Și mai mult, gândindu-mă că atâția ani la rând rugându-mă lui Dumnezeu să-mi ierte păcatele, El a făcut-o. Atunci va trebui să fac și eu la fel. Oricât ar fi de greu. Oricât ar fi de mare greșeala și supărarea aproapelui. Sunt nevoit să-l iert dacă vreau să moștenesc Împărăția lui Dumnezeu. Dacă vreau să mă împărtășesc și să mă unesc cu Domnul Hristos, nu se poate altfel. A spus Domnul în Evanghelia de la Matei, că dacă vii la altar, și vrei să-ți aduci darul, jertfa, și ți-ai amintit că ai cu cineva ceva, zice lasă darul tău, du-te și te împacă, și apoi vino. Deci cu alte cuvinte nu ne putem înfățișa înaintea lui Dumnezeu, nu-I putem oferi nici măcar rugăciunea, câtă vreme în inima noastră încă stăruie neiertarea. Și dacă aceasta este o neputință, atunci, repet, rugăciunea mea trebuie să fie: Doamne, dă-mi puterea ca să iert.

    Așadar, dacă am venit aici la Mănăstirea Nicula cu multe dorințe și neputințe, și cu dorința de a fi iertați de Dumnezeu, să înțelegem și aceasta: că de iertarea lui Dumnezeu nu ne vom putea bucura atâta vreme cât în inima noastră stăruie neiertarea față de aproapele. Și să mai știți un lucru. Foarte multe din pătimirile noastre, foarte multe boli și încercări care vin asupra noastră sunt din pricina neiertării. Pentru faptul că nu iertăm din inimă. Pentru aceea ni se îmbolnăvește și trupul și sufletul. Așa că dacă mai dorim și sănătate, trupească mai ales, să știm că aceasta depinde foarte mult de starea noastră de iertare, de împăcare.

    Trebuie să iertăm din inimă aproapelui nostru. E cuvântul Mântuitorului nu al meu. Zice: Să iertăm din inimă aproapelui nostru. Și, dacă vom face așa, mare bucurie va cuprinde sufletul nostru. Mare mângâiere. Mare liniște. Și mult har vom primi. Și atunci, cu adevărat, ne vom întoarce mai îndreptați la casele noastre. Amin. Iertați-mă.

***