Părintele Teofil Roman

Înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului  – Nicula

13 august 2014

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit și în această seară să urcăm pe această colină a dorului i-aș zice, și să putem fi iarăși împreună în grădina Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula. Cred că este o mare bucurie pentru Maica Domnului să ne vadă pe toți laolaltă, adunați la rugăciune. Și nu numai aici la Mănăstirea Nicula, ci oriunde creștinii se adună în sfintele mănăstiri și în sfintele biserici, sau chiar la casele lor, pentru a se ruga, aceasta este o mare bucurie, și pentru Domnul, și pentru Maica Domnului. Și cred că este un moment potrivit să vă pun la suflet acest lucru: să încercați să nu lipsiți niciodată de la sfintele slujbe, duminica și-n sărbători, decât pe motiv bine întemeiat. Pentru că dacă a fi prezenți la rugăciune este o bucurie pentru Domnul și pentru Maica Domnului, lipsa noastră de la rugăciune și de la sfintele slujbe este o mare mâhnire, pentru Domnul și pentru Maica Domnului. Și de aceea din toată inima vă rog, să puneți la inimă acest lucru, cât vă va da Dumnezeu sănătate, să nu lipsiți decât pe motive binecuvântate, motive întemeiate, dar niciodată din comoditate sau din lene.

    Am spus așadar că este o mare bucurie să fim prezenți aici, împreună, dar cred că cea mai mare bucurie pe care i-o putem face noi Maicii Domnului este aceea de a împlini întotdeauna voia Fiului ei. Să facem întotdeauna ceea ce ne spune El. Așa cum i-a îndemnat pe ucenici Maica Domnului la cina cea din Cana; a zis: Faceți tot ce vă va spune El. Același cuvânt Maica Domnului îl îndreaptă către toți creștinii: Faceți ceea ce vă spune El. Păziți cuvântul Lui. Păziți poruncile Lui. Și în icoană, și-n Icoana aceasta Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Nicula, o vedem pe Preasfânta Fecioară arătând cu mâna către Fiul ei. Și prin acest gest ea ne pune la suflet același cuvânt: Faceți ceea ce vă spune El. Păziți poruncile Lui.

    În Postul acesta, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Andrei a rânduit ca în toate bisericile din eparhia noastră să fie tâlcuite Cele Zece Porunci dumnezeiești. Și aceasta pentru că este foarte important pentru noi credincioșii creștini să cunoaștem Cele Zece Porunci, să le înțelegem, și mai ales să le păzim. Pentru că ni se spune în Sfânta Scriptură că nu ascultătorului, nici propovăduitorului, ci împlinitorului, aceluia i se cuvine răsplată din partea lui Dumnezeu, și acela va primi răsplată din partea lui Dumnezeu. Așadar să cunoaștem poruncile lui Dumnezeu, să le înțelegem, și mai ales să le împlinim, în fiecare zi pe care Domnul ne-o dăruiește, în această lume, în această viață.

    Mântuitorul Iisus Hristos a sintetizat, aș putea zice, Cele Zece Porunci în două. Și-a zis așa: Întâia și cea mai mare poruncă este aceasta: să-L iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta; și a doua, la fel de mare ca și aceasta, este să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Și aici mi-aș dori să stăruiesc puțin, în cuvântul meu, la această poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Pentru că mi se pare mie că destul de puțină lume înțelege drept această poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Ce înseamnă să te iubești pe tine însuți? Și ce înseamnă să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți?

    Noi știm că iubirea de sine este condamnată ca fiind păcat. Este o manifestare a egoismului. Și totuși iată ni se spune: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Înseamnă că există și o iubire de sine care este mântuitoare; este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Și care ar putea fi această iubire de sine bineplăcută înaintea lui Dumnezeu? Mă gândesc că nu ar putea fi alta decât aceea de a ne recunoaște pe noi ca fiind chipul lui Dumnezeu. De a fi lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Dar în același timp mai vedem cu durere, cu amărăciune, că deși suntem chipul lui Dumnezeu, lucrul mâinilor Lui, totuși suntem un chip murdărit, un chip întinat, un chip stricat din pricina patimilor, din pricina păcatelor noastre. Și atunci, iubirea de sine nu înseamnă altceva decât a ne dobândi adevăratul nostru chip, adevărata noastră strălucire, pe care Dumnezeu a dăruit-o lui Adam celui dintâi, și pe care a păstrat-o până la căderea sa, până la izgonirea din rai, și apoi redescoperim această strălucire în Cel de-al doilea Adam, în chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Foarte frumos este exprimată această iubire de sine mântuitoare într-un tropar din slujba înmormântării, din binecuvântările morților. Se spune acolo așa: Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deși port ranele păcatelor. Miluiește zidirea Ta Stăpâne și o curățește cu îndurarea Ta. Și moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși cetățean al raiului. Așadar, a mă iubi pe mine însumi înseamnă a mă recunoaște pe mine ca și chip al lui Dumnezeu, înseamnă a mă pocăi neîncetat pentru mulțimea fărădelegilor mele, și a-mi dori din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea să redobândesc raiul pierdut, să ajung în împărăția lui Dumnezeu. Și-atunci, din această perspectivă, putem înțelege și ce înseamnă să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Adică așa cum te pocăiești pentru tine, așa cum îți dorești ție mântuirea, așa cum îți dorești ție să ajungi în rai, așa trebuie să dorești pentru tot omul. Nu mai poți disprețui pe nimeni, nu mai poți lepăda pe nimeni. Te rogi în același fel, chiar și pentru dușmani. Chiar și pentru cei care te urăsc și te vatămă în vreun fel. Tu și acestora le dorești din toată inima să cunoască iubirea lui Dumnezeu, să se pocăiască, să-și plângă păcatele, și să se mântuiască prin mila lui Dumnezeu.

    Nu de puține ori, aud mărturisiri de felul acesta: Părinte, să știți că eu sunt un om bun. Nu prea merg la biserică, nu prea mă rog, dar să știți că nu fac rău nimănui. Mă străduiesc să fac pe cât se poate bine tuturor, și eu așa cred că va fi bine pentru mine. Și-acești oameni, din nefericire, trăiesc într-o mare înșelare. Pentru că, vedeți, ei au o părere foarte bună despre ei înșiși. Se consideră oameni buni. Și care fac bine aproapelui. Dar la biserică nu merg, și de rugat nu se roagă. Poate că o fi acolo o oarecare bunătate firească, naturală. Dar care dacă nu este îndreptată și către Bunul Dumnezeu, nu este o bunătate mântuitoare. Pentru că iată mântuirea înseamnă să-L cunoști pe Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu, din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea. Această poruncă, să-L iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, decurge din prima. Dacă nu te străduiești să-L iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea, atunci cea de-a doua poruncă s-ar putea să devină un pericol. Pentru că tu ești îndreptățit, în duhul celei de-a doua porunci, pe care o rupi de prima, să faci aproapelui tău ceea ce-ți place ție, ceea ce tu consideri că este bine. Pentru tine. Dar adevăratul bine noi nu-l putem cunoaște decât în lumina lui Dumnezeu, în lumina poruncilor lui Dumnezeu. Altfel, ceea ce-mi place mie, s-ar putea să fie păcat. S-ar putea să fie ceva ce mă desparte de Dumnezeu. Și prin urmare eu îmi îngădui să fac și aproapelui același lucru. Așadar, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți decurge din întâia poruncă. Deci mai întâi noi trebuie să ne străduim să-L cunoaștem pe Dumnezeu, și să-L iubim din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea, și atunci, mă recunosc și pe mine și îi recunosc pe toți oamenii, pe toți urmașii lui Adam, îi recunosc ca și chip al lui Dumnezeu. Și atunci, a-l iubi pe aproapele ca pe mine însumi înseamnă, iată, acest lucru: să-i doresc mântuirea. Pentru că dacă noi nu ne mântuim, adică dacă nu ajungem să-L iubim pe Dumnezeu și să ne asemănăm cu El, toate faptele noastre cele bune sunt zadarnice. Vă amintiți că în Sfânta Evanghelie Mântuitorul Iisus Hristos spune la un moment dat un cuvânt foarte greu, vorbind despre Ziua Judecății. Zice că atunci, în ziua aceea, foarte mulți oameni se vor îndreptăți. Și vor zice, Doamne, noi am propovăduit în Numele Tău. Am scos demoni în Numele Tău. Am făcut minuni în Numele Tău. Și Domnul le va spune: Depărtați-vă de la Mine, toți cei ce lucrați fărădelegea. Pentru că Eu nicicând nu v-am cunoscut. Auziți? Poți să propovăduiești în Numele Domnului, poți să faci minuni, să scoți demoni, și totuși să nu fii bineplăcut, ci să fii urâciune înaintea lui Dumnezeu, și de ce? Pentru că tot ceea ce faci faci din iubire de slavă deșartă, din mândrie. Și nu din iubire față de Dumnezeu. Și de aceea Domnul zice: Nicicând nu v-am cunoscut. Pentru că acești lucrători de așa-zise fapte bune, nu lucrează în duhul Evangheliei, în duhul iubirii dumnezeiești. Ci în duhul acelei iubiri pătimașe, egoiste. Pe care am văzut-o și în Parabola Fiului risipitor, la fiul cel mare, sau la fratele cel mare. Vedeți, că el era un om cuminte. Îi spune Tatălui său, zice: eu niciodată nu ți-am călcat cuvântul. Dar cu toate acestea, el nu-L iubea nici pe Tatăl său, și nici pe fratele său, și nu s-a putut bucura de întoarcerea fratelui său. Pentru că inima lui era împietrită, era întunecată. Chiar dacă era un om corect, și cuminte, era plin de răutate, plin de ură. Același lucru îl vedem și la fariseul din Parabola Vameșului și a Fariseului. Un om care făcea foarte multe fapte bune: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni; postesc, dau zeciuială, și nu sunt ca acest vameș. Pentru că era acolo și un vameș. Un om păcătos, dar smerit; care n-a îndrăznit să apară în față, ci undeva după o coloană își bătea pieptul și zicea, Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului. Și zice Domnul că acela s-a întors mai îndreptat la casa sa. Iar fariseul n-a fost bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, deși făcea foarte multe fapte bune. Așadar vedeți cum faptele bune, care ni se pare nouă că sunt fapte bune, și ne străduim noi să le facem, nu sunt mântuitoare, dacă noi nu căutăm mai ales să-L iubim pe Dumnezeu, și pe aproapele nostru. Zice Mântuitorul: Milă voiesc, iar nu jertfă. Adică cea mai înaltă faptă bună este aceea de a suferi pentru aproapele tău. Este mai prețios să suferi în inima ta că n-ai putut să ajuți pe cineva, deși ți-ai fi dorit acest lucru, dar să te doară pentru nevoia aproapelui tău, decât să poți să-l ajuți, și să ți se umple inima de mândrie și de slavă deșartă și să ajungi ca și fariseul, să zici: Doamne, Îți mulțumesc, că uite ce om bun sunt. Și nu fac rău la nimeni. E mai prețios să poți să suferi că n-ai făcut o faptă bună. Pentru că acolo se arată că într-adevăr inima ta are ceva bun. Și în Pateric am mai găsit iarăși un cuvânt deosebit la un Părinte, la un nevoitor foarte smerit. Zice el, mie îmi place să fiu mai mult biruit, decât biruitor. Și de ce zicea el aceasta? Pentru că atunci când era biruit de ceva, era și smerit. Dar când era biruitor, inima deîndată i se umplea de mulțumire de sine, de mândrie și de slavă deșartă. Și atunci prefera să fie biruit, ca să se păstreze în umilință, în smerenie.

    Foarte mult prețuiește Dumnezeu smerenia. Este temelia vieții duhovnicești. Și ni se spune în Sfânta Evanghelie că Dumnezeu celor mândri întotdeauna le stă împotrivă, și doar celor smeriți le dă harul Său. Maica Domnului, vă amintiți, când s-a întâlnit cu verișoara ei, cu dreapta Elisabeta, și a înălțat acel imn de mulțumire și de slavă lui Dumnezeu, a zis, printre altele, că a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Așadar în acest duh, al iubirii de Dumnezeu și al smereniei, noi trebuie să căutăm să cunoaștem și să împlinim Poruncile. În acest duh noi trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Maica Domnului să știți că aceasta a făcut. Maica Domnului este desăvârșită tocmai în împlinirea acestor Porunci. Ea Îl iubește pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea, și ne iubește și pe noi ca pe ea însăși. Își dorește să fim și noi acolo unde este ea, și ea vede în chipul fiecăruia dintre noi chipul Fiului ei. Și de aceea ea nu leapădă și nu disprețuiește pe nimeni. Însuși Domnul ne descoperă în rugăciunea Sa din Ghețimani, aceeași iubire smerită față de aproapele. Pentru că noi toți suntem aproapele Lui, și El este cu adevărat aproapele nostru. Și zice Mântuitorul acolo, în rugăciune către Tatăl, zice: Părinte, Mă rog ca acolo unde sunt Eu, să fie și ucenicii Mei. Să fie toți aceia pe care Tu Mi-i i-ai dat. Ca să vadă slava Mea. Adică să se bucure și ei de aceeași slavă, pe care Eu o am împreună cu Tine și cu Duhul Sfânt, din veșnicie.

    Așadar și noi, în măsura în care am gustat ceva din iubirea milostivă și smerită a lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aceeași trebuie să o dorim pentru tot omul. Pentru toți oamenii. Din toate timpurile și din toate locurile. Pentru că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască, și la cunoștința adevărului să vină.

 A Lui să fie slava, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

 ***